Toata lumea se plange in ultima vreme de iarna care, saraca, isi face treburile ei fara sa-i pese de noi. Asa ca am hotarat sa nu fim chiar “ca toata lumea” si-am iesit s-o intrebam de binete. E drept ca si lacul inghetat s-a dovedit a fi o tentatie greu de refuzat Winking smile . Am purces prin urmare la a ne imbraca corespunzator si hop la o plimbare … pe lac. Caci este transformat intr-un nu foarte mic patinoar inca de acum o saptamana, datorita temperaturilor extrem de favorabile. Cum buna dispozitie nu scapa neinsotita, am primit imediat langa noi si doi companioni care ne-au insotit pe tot parcursul plimbarii.

Ce-a iesit vedeti mai jos Winking smile .

VIEW SLIDE SHOW

DOWNLOAD ALL

ca-n viata, poz(n)e

intre ger si caldura

ca-n viata, cu bicla, de pe drum

centurist de Duminica

He he, am facut-o si pe asta :D. Acum vreo 2 luni am zarit la cineva, pe contul de RunKeeper (multam pentru idee), un traseu interesant – o tura completa a drumului de centura al Bucurestiului si mi s-a parut foarte tentant. Asa ca am profitat de-o zi cu vreme numai buna si am purces la drum. Cum in ultima vreme am tot fost agitat prin mai toate partile, am vrut sa am parte de putina solitudine asa ca mi-a rezervat aceasta tura doar pentru mine. In plus bicla a fost putin plecata saptamana trecuta, fiind data in incredintare lui GabiGMC care a luat parte la startul de la Triathlon Challenge Mamaia 2011. Asa ca aveam nevoie de putin timp impreuna, sa ne povestim ce si cum a fost 😉

Mno, zis si facut, cu noaptea-n cap (oarecum, sa n-o luam chiar literalmente) am facut hop in sa si da-i bice. Am avut bafta de vreme aproape perfecta – temperatura ideala – 30 de grade, cer senin si (cel putin la inceput :P) fara vant. S-au mai schimbat putin conditiile pe parcurs, adaugandu-se ceva vant si ceva grade in plus dar per total a fost excelent. Am plecat cu ideea de a face 2 pauze, cate una la fiecare 25 de Km parcursi si un timp estimat de 4-5 ore. Initial nu stiu cum am reusit sa incurc in mintea mea turele, aveam impresia ca-i un traseu de mai multi Km, spre 130 – dar cand am facut traseul pe bikemap de dimineata am vazut ca sunt in total doar 75 Km – perfect pentru o plimbare de Duminica ;). Am vrut sa parcurg intreaga centura – cu ocazia asta am aflat ca se numeste DNCB.

Mno, pe scurt, traseul in date tehnice: 2.54 ore de pedalare la care se adauga aproximativ 20 min de pauza, temperatura medie 31 grade, vant moderat, viteza medie 26 Km/h, viteza maxima 45,7 Km/h, distanta totala parcursa 75.42 Km. Pe seara am mai adaugat inca 12 Km dar de plimbare – cu ocazia asta am depasit si primii 1000 Km monitorizati cu RunKeeper – recomand aceasta aplicatie, este foarte utila si placut de utilizat ;). Am facut numai o pauza pana la urma pentru ca am simtit ca se putea si asa – cred ca la o conditie fizica mai buna traseul se poate face fara nici o oprire. Eu am oprit foarte scurt pentru realimentare cu apa fix la jumatatea traseului, la iesirea dinspre Popesti-Leordeni catre Oltenita si apoi o pauza de masa la Km 63, imediat dupa iesirea catre Bragadiru – Alexandria.

Ganduri si impresii:

Se vede ca m-am lenevit si ca in ultima vreme am iesit mai rar cu bicla – ma cam intreaba de sanatate genunchiul stang si la fel a facut si pe traseu. Mersul constant, chiar daca nu pe distante lungi, este al dracului de important la astfel de trasee. Sa nu mai zic si de sa, mai exact de urmele lasate :P.

Am mare nevoie de trasee de anduranta – imi par cel mai bun tratament pentru spiritul competitiv pe care, vreau nu vreau, il am. Am plecat pe traseu pornit sa scot un timp foarte bun si pe primii 20 de Km am tras destul de tare, lucru care s-a simtit repejor :|. Nu prea am vazut mai nimic pe drum, atentia imi era concentrata mai mult la kilometraj, din pacate. In plus, cand am simit oboseala cam prea devreme, am inteles ca nu-i cazul sa exagerez – apoi totul a fost mai lin si mai placut si chiar m-am bucurat de drum. La turele lungi, in mod clar conteaza nu cand ajungi ci cat de placut e drumul si, mai ales, sa ajungi la destinatie.

Traseul in sine merita facut din pacate doar de palmares – zona de centura a Bucurestiului este atat de saraca in cam orice altceva in afara de campuri virane, unitati militare, depozite si … cam atat. Pacat.

Am observat ca in cea mai mare parte a soselei de centura, avem in paralel cu drumul si o cale ferata care cu usurinta poate descrie un cerc complet al Bucurestiului. Ma intreb cat de greu ar fi de proiectat si pus in functiune un sistem de transport in comun paralel, bazat pe aceasta cale ferata plus cateva curse de autobuz/microbuz care sa faca legatura intre centru si cercul exterior. Cred ca am castiga foarte mult timp iar investiile nu ar trebui sa fie deloc mari. Numa’ zic …

Fata de acum doi ani, se pare ca s-a schimbat ceva apropos de cadavrele de animale (roadkill) de pe marginea drumului :P. Daca atunci m-au insotit pe tot traseul, acum, pe o distanta similara, am vazut doar vreo 3 – si nu erau prea vechi, maxim cateva zile. Se pare ca exista totusi cineva care face curat – un progres binevenit. Si tot la capitolul animale, ca tot s-a ridicat problema intr-o discutie pe facebook, pe tot traseul nu am avut nici o problema cu vreun caine sau alt animal. Si nici de vazut nu prea am vazut, sincer sa fiu.

In ce priveste traficul, nu recomand acest traseu in alta zi decat Duminica, preferabil in prima jumatate. Mai ales daca nu aveti experienta in mersul pe drumuri cu trafic intens. Asfaltul este bun in cea mai mare parte, spre perfect in bucata Mogosoaia – Stefanesti, dar si cu ceva zone cu sleauri, mai ales in zona de sud si sud-vest, unde trebuie mers mai cu atentie.

In zona Jilava, fara sa gasesc nici o explicatie, exista foarte multe omizi sinucigase care aleg ca solutie terminala traversarea soselei. Unele dintre ele au fost chiar greu de evitat :P. Si ca veni vorba de insecte, dor cam tare la impactul cu craniul, mai ales cand nu ai casca la tine. Si zau ca nu glumesc.

Faptul ca stau in Chitila a fost un avantaj – practic n-am avut de ce sa fac vreun ocol sa ajung pe traseu, eram deja de la start pe drumul potrivit :P.

Ca traseu de Duminca, merita facut – dar doar odata, nu simt deloc nevoie sa-l refac – deloc :P. Cea mai placuta zona, de departe, a fost cea dinspre Fundeni, la trecerea peste lacuri – zona care clar merita cercetata mai cu atentie – sper cat mai curand ;).

ca-n viata, cu bicla, de pe drum, ganduri

Romanie draga – am cam obosit

Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.

Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.

Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.

Pe parcursul drumului am avut parte de:

– Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.

– Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.

Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:

Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).

Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.

Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.

Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.

Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:

– Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.

TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.

Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:

– De ce mortii ma-tii ma injuri ba?

– Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?

– Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.

– Tu de ce injuri?

– Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?

Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.

Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.

Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.

Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.

De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.

ca-n viata, evenimente, poz(n)e

poveste de sfarsit de saptamana

Vineri seara, dupa o zi destul de incinsa la munca, undeva pe la ora 11 am inchis tot si am zis – de ajuns 😛 Si cam de atunci a inceput nebunia 😀

Aveam in plan sa facem o iesire in club dimpreuna cu Andreea si Marius Badragan. Zis si facut, ne-am imbarcat si hai zor catre zbantuiala. Pe drum ne dam seama ca nu prea avem bani la noi si hai la un ATM sa scoatem. Mda, intentie laudabila, insa BCR a hotarat sa-si faca nu stiu ce actualizare de soft in respectiva noapte – rezultat, ioc bani. Ce sa facem ce sa facem, n-a fost greu de luat decizia de a retrage la barlogul dragonicesc (oare asa s-o spune?) unde am stat frumusel la taclale pana nu mai aveam noapte de pierdut, ca era deja lumina afara. Moment in care, zdravan cum nu sunt, am profitat de pauza de ploaie si am sters-o calare pe bicla catre casa. La ora 7 dimineata, am avut onoarea sa mai vad fix doi alti biciclisti pe strazi – tot e bine 😛

Motivul pentru care m-am energizat eu asa de hotarat era in fapt o tura tare interesanta cu biclele, drept la mine „in cartier„. Mai clar spus, o gasca de nebuni s-au hotarat sa viziteze Fortul No 1 Chitila. Pentru cei interesati, gasiti mai multe detalii aici si aici, fortul facand parte din sistemul fortificat de aparare al Bucurestiului, fiind construit la sfarsitul anilor 1890.

Din pacate, ploaia a stricat putin planurile dar nu in intregime. Pentru ca trupa s-a reorganizat rapid si au sosit in sistem motorizat, cu masinile din dotare – asa ca iata-ma trezit buimac, dupa fix o ora de somn, cautand disperat sa reusesc sa ies din casa si sa ajung la sosea in mai putin de 15 minute, timpul lasat la dispozitie de catre d-l Kyp. Ce a urmat a fost o nebunie totala, cu intrat in fort printr-o fereastra de 50 X 50 cm, cu umblat in bezna prin tuneluri si panze de paianjeni, cu haite de caini ce ne-au intampinat cu multa voiosie, cu iesit din tuneluri in niste hatisuri de ne pierdeam printre ele si nu aveam habar unde suntem, cu poze si filmulete facute in intuneric total, la lumina lanternelor si frontalelor. Pe scurt, vreo 3 ore de umblat complet hai-hui, niste bezmetici pusi pe investigat vestigii militare. O idee ceva mai clara va puteti face si din pozele de mai jos 😛

Dupa prima etapa si dezertari majore, am hotarat impreuna cu Kyp si Cristina sa mergem sa verificam intrarea pentru urmatoarea vizita planuita, Bateria 18-1 Chiajna. Numai bine, pentru ca am ajuns prin niste coclauri de as fi jurat ca suntem undeva prin Delta, in nici un caz la marginea Bucurestilor. Exista niste canale si o mlastina suprinzator de intinsa, undeva prin spatele satului Rudeni. Dupa ce am iesit la un moment dat in sat si am pus intrebarea clasica Nu va suparati, unde suntem? am primit ceva lamuriri si in final am identificat si bateria 😀

De avion am mai povestit si zilele trecute 😛 Daca tot eram in zona, hai sa-l vizitam. Este putin ireal sa te apropii de indicatorul de intrare in Bucuresti si sa vezi la marginea drumului profilandu-se pe cer un imens avion, singur, pe un camp pustiu. Cam asa ceva:

Nu mai zic ca la umbra avionului se afla o gasca foarte interesanta de caini, evident pusi pe scandal – de la distanta. N-am prea inteles de ce dar au renuntat repede la terenul din stapanirea lor si s-au retras fara comentarii – cred ca s-au prins ca nu suntem chiar intregi la cap 😀 Cert este ca ne-au cedat usor locul de joaca iar noi am profitat la maxim de o asa oportunitate. N-am inca o explicatie a existentei acestui avion, tot ce stiu e ca acolo a fost montat si ca nu a zburat niciodata. Chiar daca nu a zburat, ofera niste imagini si perspective foarte interesante celor ce se aventureaza pana la el – si nu e greu deloc.

Această prezentare necesită JavaScript.

Poze mai multe si la rezolutie mai mare aici.

De ce am scris cele de mai sus? Pe langa faptul ca este o amintire pe care vreau s-o inscriu si aici, am vrut sa arat ca exista foarte multe optiuni pentru a-ti petrece un sfarsit de saptamana in sau in apropierea Bucurestiului, fara sa te coste mai nimic si in schimb sa-ti ofere amintiri frumoase si interesante. Si ocazia sa cunosti oameni faini si plini de planuri tentante.

Cum mai pot unii, in aceste conditii, sa spuna ca se plictisesc? Eu unul nu inteleg.

Acum cateva zile, saptamana trecuta candva, am avut parte de-o luna IMENSA – nu stiu cati au vazut-o dar era efectiv cat casa – si nu exagerez 😀 Am prins prima imagine a ei cand eram pe drum, la volan, aparea plina de lumina undeva deasupra padurii, mare si foarte rosie, plutind complet ireal peste copaci. Nu mai aveam mult si ieseam cu masina in decor, atat de absorbit eram de o asa viziune ireala. Am tot vazut imagini cu luna aparand extrem de mare, in diverse fotografii si de multe ori eram convins ca nu poate sa fie adevarata, ca pozele sunt cumva prelucrate. Ei bine nu, luna chiar poate sa apara ca fiind imensa (pentru curiosi, efectul este descris aici).

Cum am ajuns acasa, am luat camera si am dat fuga sus pe terasa sa o prind in poze. Din pacate, in ciuda incapatanarii mele, dupa vreo 45 de minute de tremurat am fost nevoit sa renunt. In acea seara luna nu voia sa fie capturata, se pastra doar pentru ea. Asa ca si-a ascuns lumina dupa niste nori bagareti si n-a vrut sa mai iasa de acolo. Din pacate. Eu am ramas totusi cu o amintire ireala si cu poza de mai jos. Macar atat 😛

poz(n)e

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: Chitila

intre ger si caldura

centurist de Duminica

Romanie draga – am cam obosit

poveste de sfarsit de saptamana

nori de noapte