ganduri

proiectii, presupuneri, scenarii

Dintre multele feluri in care reusim sa ne facem viata amara as pune daca nu chiar pe primul loc, macar pe podium triada mentionata in titlu. Pentru ca, asa din fuga, nu stiu sursa mai mare de conflicte, nemultumiri si frustrari decat aceasta pacatoasa treime.

Cati nu ati ajuns in situatia de va enerva, mania chiar pe un partener (de afaceri, de viata, de pahar, etc) numai ca sa aflati, ulterior, ca de fapt nu ati avut nici un motiv s-o faceti? Asta numai in cazul fericit in care ati avut rabdarea, dorinta si deschiderea de a va acorda timpul sa va lamuriti sursa reala a conflictului.

Totul provenind nu neaparat din cauza unei proaste exprimari cat mai ales a unei defectuoase receptii, celalt capat al comunicarii. Poate ca partenerul s-a exprimat mai putin clar, poate ca nu a oferit o imagine clara si completa a mesajului – dar reactia puternica isi are ca sursa modul in care voi ati tradus acel mesaj. Modul in care v-ati adus in aceasta traducere, voluntar sau nu, constient sau mai degraba subconstient, experiente similare din trecut care semanau in oarece masura cu situatia prezenta. Modul in care v-ati proiectat bagajul emotional (caci de acolo pornesc de obicei conflictele, nu?) in situatia prezenta. Cu ce rezultat? Cu ce v-a ajutat?

Cati nu ati avut o imagine perfect formata asupra unei situatii, unei intamplari, unei scene de la care va asteptati la atat de multe impliniri numai ca sa ajungeti in situatia reala si un ceva marunt (de obicei) sa va distruga toata savoarea? Cate intamplari minunate nu au fost ratate din cauze fara importanta intr-un alt context? Sau invers povestit, cate dintre amintirile placute nu s-au nascut din situatii si povesti pe care nu le-ati prevazut deloc? Povesti pentru care nu ati avut pregatit un scenariu anume.

De cate ori vi s-a intamplat sa asteptati cu o puternica angoasa o intalnire sau o intamplare? De care ori nu v-ati infuriat de frustrare in asteptarea unui conflict prevazut dar care n-a mai aparut sau a fost de-o foarte mica intensitate? Situatii in care ati desfasurat mental, in anticipare, multe linii de dialog contradictoriu, ati gasit argumente peste argumente si nivelul frustarii v-a crescut considerabil numai ca sa descoperiti ca premisa conflictului nu exista in realitate. Va este cunoscut? De cate ori ati facut presupuneri despre o situatie sau persoana numai ca sa descoperiti, in urma unui consum interior deloc nesemnificativ, ca acestea nu au avut nici o baza reala, in ciuda nenumaratelor justificari aparente?

Departe de mine intentia de a contesta valoare psihologica a acestor trei mecanisme, foarte valoroase in sine ca si unelte de adaptare si dezvoltare sociala. Dar, la fel ca orice unealta, fundamental se doveste modul in care sunt folosite, pentru a obtine un tip sau altul de rezultate. In intrebarile de mai sus am incercat sa cuprind multe din situatiile de viata ce nu-mi sunt straine, atat de-o parte cat si de alta a lantului de comunicare. Si desi mecanismul imi este cunoscut, de multe ori imi este greu sa-l surprind in timp util pentru a-i putea contracara efectele negative.

Stiu insa ca toate cele trei tipuri de situatii pot aduce multa frustrare, tristete, dezamagire si un consum energetic foarte important in a le traversa. Si asta ma duce cu gandul la incercarea de a le evita pe cat posibil – usor de spus, greu de facut insa. Atat de-o parte cat si de alta, tentatia de a ne supune sau de a fi supusi proiectiilor, presupunerilor si scenariilor nu-i deloc de neglijat.

Exista insa o categorie umana care nu este aproape deloc afectata de aceste trei situatii – si anume copii, in special pana in perioada de pre-adolescenta. Oare (si) din aceasta cauza sa fie aceasta perioada cea mai senina din viata umana? Ma intreb si va intreb …

Standard
ganduri

acuzari si acuzati

In Foto Acuzari si acuzati - banca in zapadageneral ma descurc destul de bine in a-mi mentine calmul, chiar si in situatii destul de incordate. Exista insa un personaj care, indiferent de cat de calm si echilibrat sunt, reuseste in cel mai scurt timp posibil sa ma faca sa reactionez destul de puternic. Chiar daca de multe ori ma pot stapani suficient cat sa nu trecem de nivelul unor mici frecusuri, usor nu-mi este aproape niciodata. Partea interesanta este ca dintre toate discutiile conflictuale pe care le am, acestea sunt cele care ma taxeaza cel mai mult. La finalul unor astfel de meciuri sunt efectiv stors de energie.

Asa ca am tot stat sa ma intreb unde este de fapt problema. Aparent, cauza principala pare a fi faptul ca mai de fiecare data, discutiile nu raman la stadiul de dezbatere de idei ci ajung foarte repede in zona direct personala. Deh, orgoliile masculine 😛 Si totusi, chiar si asa, exista destule metode si modalitati de a duce discutia mai departe fara asa o mare incarcare afectiva. Topicele sunt independente in fapt de personajele aflate in discutie deci in teorie ar trebui sa fie relativ neutre. Nu sunt sau nu raman insa asa 😛

Apoi am realizat, dupa multe analize, ca o posibila cauza este imaginea pe care cei doi parteneri in discutie o au unul despre celalalt. Am observat, ducand firul discutiei mai departe, ca multe din reactiile si mai ales alegerile de interpretare a mesajelor au ca punct central anumite asumptii despre celalalt – mai exact despre mine, in cazul de fata. Observatie foarte interesanta, avand in vedere ca stiu ca parte din imaginea pe care o am pentru aceasta persoana este intradevar foarte specifica – as spune unica. Cu alte cuvinte, este singura persoana care imi atribuie anumite particularitati si in paralel este singura persoana cu care am genul asta de conflict. Interesant.

Daca ducem ideea mai departe – si argumente in observatiile facute pot gasi in mod constant – putem trage concluzia ca, pe langa propria (reala?) personalitate, in comunicarea cu alti oameni suntem supusi (si modelati?) imaginii pe care acestia o au despre noi. Tu ma consideri ca sunt x si y, atunci, in comunicarea cu tine, voi deveni x si y – cel putin pana la un punct. Bun – cum putem folosi aceasta concluzie? Intorcand situatia. Constientizand cauza si efectul, putem – cel putin incerca – sa le folosim pentru a purta o discutie, negociere sau conflict intr-o directie dorita, nu intamplatoare.

Prin urmare, daca doresc sa am o discutie decenta, deschisa si cooperanta pot obtine acest lucru prin a incepe discutia presupunand ca partenerul de dialog detine aceste calitati. Si comportandu-ma ca atare. Teoria ca teoria, practica ce ne spune? Dar bunul simt? Cum se termina discutiile incepute cu persoane pe care le consideram calme si echilibrate si cum se termina cele cu persoanele de la polul opus? Avand in vedere ca elementul comun a fost propria persoana, chiar nu putem influenta deloc cursului unei comunicari? As spune ca putem si una din modalitati este cea descrisa mai sus.

Ar fi interesant de aflat si opinia cuiva mult mai in tema decat mine, asa ca sa pasez intrebarea catre Andreea Badragan. Poate este o idee buna de prezentat mai pe larg intr-unul din viitoarele ei articole 😉

Standard