Saptamana trecuta am avut, in cea mai mare parte, timp de biciclit. Chef este mereu, cu bugetul de timp stau mai prost in ultima vreme. Dar cum era Vineri si nu era strict necesar sa stau la birou pana tarziu, m-am echipat si hop in sa. Inainte sa plec am aruncat un ochi pe strada si am vazut ca deja nu mai era atat de ud pe jos si incepea sa se insenineze – perfect imi spun, numai bine ajung acasa pe la apus, am de ce sa ma bucur ;).

Imediat ce am iesit pe sosea, m-a apucat pofta de umblat. Asa ca mi-am refacut usor traseul si am ales s-o iau pe la Pasajul Basarab, sa mai am parte si de ceva urcare. Zis si facut, numai ca dupa ce am trecut de Cismigiu vremea nu parea deloc sa se imbuneze ci dimpotriva a inceput sa picure. Din ce in ce mai serios. Prima tendinta a fost sa revin rapid la traseul cel mai scurt si s-o tai catre casa. Mi-am spus insa apoi ca totusi cateva picaturi n-or sa ma topeasca, mai ales ca am experienta la pedalatul prin ploaie, asa ca am continuat capos catre directia initiala. Asta pana cand am ajuns sus la Leu, cand am vazut ca traficul era blocat catre pasaj, pe directia catre Titulescu, cum voiam eu sa merg si un echipaj de politie redirecta pe toata lumea inspre Cotroceni sau Lujerului. Mi-am cam muscat eu barba dar nu prea aveam ce face. Daaaar, dupa ce am putut sa inaintez, in treacat am intrebat pe un politist ce se intampla si daca totusi nu pot trece cu bicla.

Raspunsul a fost fix pe placul meu: erau niste lucrari in carosabil dar puteam trece linistit pe langa, pe trotuar, de zona in lucru. He he, va imaginati zambetul meu? Sa va mai spun ca, avand in vedere cele de mai sus, am avut parte de cea mai mare parte din Pasajul Basarab, pe sensul meu, numai si numai pentru mine? Nici o masina, nici un motor, NIMIC :D. Ranjeam la traficul de pe sensul opus, evident foarte blocat. Toata traversarea pasajului am facut-o scaldat in lumina apusului care trecea printre norii de ploaie, facand slalom larg printre segmentele liniei de demarcatie dintre benzi si razand cu toata fata. Brusc, imaginea de alaturi mi-a revenit in minte cat faceam slalom pe mijlocul drumului pustiu. Si scena cu Times Square pustiu din Vanilla Sky, daca ati vazut filmul. Daca as fi ales varianta de confort, sub nici o forma nu m-as fi bucurat de un asa cadou.

Bucurie care insa a fost destul de scurta. Cand am inceput sa cobor la iesirea de pe pasaj catre Titulescu, practic s-au rupt norii. A inceput o ploaie cu adevarat torentiala (mai putin temperatura ei) si dupa nu multa vreme amestecata cu grindina. Din fericire, nu prea mare, asa ca am putut-o suporta. Practic in cateva minute eram ud fleasca si tot ce mai era uscat pe mine, adica adidasii, s-au inmuiat cu spor imediat ce am intrat pe Grivitei, unde apa era deja de cativa zeci de centimetri inaltime pe alocuri – sau mai bine spus, pe alocuri mai putin, in rest cam asa. Mno, ce sa fac? Ud eram deja, daca ma ascudeam undeva mare branza nu obtineam, apa fiind si foarte rece pe mine. Asa ca am zis taci si da-i mai departe – ceea ce am si facut.

Am avut parte de soferi in cea mai mare parte intelegatori, avand in vedere ca nu mergeam chiar langa bodura, unde picioarele imi atingeau apa de pe sosea, ci undeva spre mijlocul benzii I sau chiar mai la stanga. Doar doi soferi au fost mai grabiti si cand m-au depasit m-au salutat cu cate un val de apa. Am considerat ca au dorit sa-mi arate respectul lor, spalandu-mi picioarele, asa cum se facea pe vremuri ;).

Cel mai rau dintre toate a fost ca practic mai aveam 10% din puterea de franare, din cauza apei ce-mi spala sabotii de frana. Iar pe locul doi, la foarte mica distanta, apa rece din adidasii mei care efectiv balteau – si mi-au cam inghetat picioarele. Termometrul de pe ciclocomputer arata 3 grade C si la cat de frig imi era, tind sa-l cred.

Simpatic a fost ca, evident, odata ce m-am apropiat de casa s-a oprit si ploaia :D. Asa ca dupa ce am parcat, am luat-o fleosc, fleosc catre casa unde m-am aruncat direct in cada, la o baie fierbinte, sa fiu in stare a doua ziua sa particip la Marsul Biciclistilor, asa cum am promis. Si m-am tinut de cuvant, revin cu detalii ;).

De ce toata povestea asta? Simplu – pentru cel mai bun argument este propria piele. In cazul de fata, ea fiind cea murata la cel mai propriu sens al expresiei. Si totusi nu regret asta. Nu regret pentru ca am avut parte atat de-o experienta fantastica, servita de intamplarea momentului, cat si de-o noua lectie despre mine si limitele mele. Inainte de aceasta experienta as fi refuzat categoric o pedalare printr-o ploaie torentiala in luna Martie, temator atat de riscurile implicate cat si de disconfortul asociat. Ei bine nu-i deloc asa. Odata iesit din zona de confort, descoperirile curg garla.

Nu vreau sa afirm ca o viata implinita trebuie desfasurata numai in afara zonei de confort personal, ar fi o absurdidate. Dar cu cat mai dese incursiunile in afara acestui spatiu, cu atat mai multe descoperirile si dezvoltarile personale. Cand mi-e teama de ceva, atunci nici nu pot sa fac sau sa simt acel ceva. Dupa ce insa il infrunt, stiu ca-mi va fi, cel mult, greu de realizat sau obtinut – dar in nici un caz imposibil.

Credit foto: Ffffound.com