ganduri, muzica

esti al tau sa te pierzi?

Este o intrebare care apare in mintea mea tot mai des. Ma uit in jurul meu si vad cum ne lasam alunecati in viata zilnica, cum ne lasam furati de-un timp iluzoriu, de sperante ce nu sunt ale noastre, de vise ce ne sunt straine si in cautarea carora ne uitam pe noi. Chiar si atunci cand ne cautam si credem ca suntem pe drumul propriu, ne pierdem in atat de multe pauze si ocolisuri, ne lasam furati de iluzorii morgane sau pur si simplu ne oprim, obositi, fara energia de a merge mai departe. Mereu ne amagim cu iluzia unui timp pe care nu-l avem, mereu credem ca putem sta si odihni, fara a fi obositi cu adevarat dar nu vedem cum pierdem ceas de ceas poate cel mai de valoare ajutor pe care il avem: entuziasmul. Si dorinta de a creste, de a NE creste.

Ne este atat de usor sa credem ca ne-am facut mari incat cu foarte multa lejeritate ajungem sa devenim blazati, sa credem ca am trecut de nivelul de jos si ca ceea ce am devenit este deja mai mult decat suficient. Ne este atat de usor sa uitam ca ceea ce avem de facut nu sunt timpii de livrare (deadline, ca sa ma inteleaga toata lumea) sau o vacanta de vis intr-o zona cat mai exotica dar cu circuit inchis si program fix si comun cu mai tot restul lumii (asa zis bune :P).

Atat de usor sa uitam ca de fapt, ceea ce conteaza mai mult este sa ne ridicam la adevaratul potential pe care il avem – si sincer sa fiu, rar mi-a fost dat sa vad oameni care sa nu fi avut potential. Realizari insa, putini au avut de-a lungul timpului. Ma uit cat de usor ne este sa ne complacem in sentimentul de oboseala de la sfarsitul zilei de munca, cat de usor capitulam in fata unei relaxari facile si a sedarii mult asteptate a unei seri linistite acasa, in fata televizorului sau in cazurile putin mai fericite, langa persoana iubita. Ma uit cat de putini sunt cei care mai au nelinistea unei zile neimplinite, care mai au nevoia si dorinta de cauta sa faca ceva cu adevarat important in fiece zi. Asta fara sa ma mai gandesc si la faptul ca multi, nepermis de multi isi omoara orele zilelor in sarcini care nu le plac, in posturi care nu le sunt destinate, in proiecte care nu le spun nimic sau cu colegi care le sunt cel putin antipatici.

Cati dintre voi ati facut ceva memorabil in ultimele 24 de ore? Dar in ultima saptamana? Luna? Anul trecut? Cum va construiti viata voastra, existenta de oameni, de fiinte cu suflet si ganduri? Oare sarcinile de azi vor avea vreo importanta peste mai mult de cateva saptamani? Va tine cineva minte ratele achitate la timp? Ce amintiri aveti din copilarie sau adolescenta? Va mai amintiti oare de notele de 10 obtinute cu multa truda sau de zilele de vacanta in care nu faceati nimic de dimineata pana seara? Eu nu cred ca astea-s amintirile de atunci, imi aduc aminte de zile si nopti mult mai colorate si mai pline de viata si de emotie. Si cred ca si voi. Si atunci? De ce acum dormim? De ce acum ne uitam amintirile si emotiile?

Cred ca fiecare din noi are marea datorie de a se creste in primul rand pe sine. De a se educa si de a se antrena pentru a-si atinge, cat mai repede si pe deplin, potentialul real al propriei persoane. Si pentru asta, de multe ori, trebuie sa uitam de comoditate, trebuie sa uitam de temeri, trebuie sa uitam, macar temporar, de griji si sarcini si apasarile sociale. Suntem in primul rand entitati individuale si abia apoi membrii sociali – tot asa trebuie sa ne vedem si propria dezvoltare. Trebuie sa incepem prin a ne aduce cat mai sus ca indivizi si abia apoi vom putea aduce un adevarat adaos socialului.  Cat timp asteptam sa crestem datorita societatii, nu vom avea nici o sansa sa ajungem sa depasim nivelul mediocru al acesteia. Caci socialul, prin definitia sa, nu face altceva decat sa aduca la un nivel comun membrii acestuia. Iar mediocritatea nu poate fi creativa – cand ajungi in marea masa, aportul tau nu poate fi decat unul minim, daca exista si acesta. Totusi, societatea nu poate creste, nu se poate dezvolta, nu se poate transforma fara acei indivizi care stiu si mai ales pot sa sparga mediocrul. Paradoxal, socialul si societatea isi datoreaza existenta tocmai acelor indivizi care o refuza, care stiu sa spuna nu caldutei mediocritati.

Si tocmai de aici vine intrebarea din titlu. Caci vin si intreb: esti al tau sa te pierzi?

 

 

Luna AmaraUnghii de drac

 

caut o culoare sa ma faca s-adorm
suspendat in gri ca si cum n-as fi
cautand un om
fara sa stii fara sa vii
dincolo de vorbe am uitat sa mai iert
tot ce suntem noi rataciti si goi
am uitat sa mai cred
tacerea in doi lumina din voi
orele se-neaca-ntre doua asteptari
totul e acum totul e un drum
fara urmari
nu-ti pasa oricum nu te face mai bun

si-mi pare stinsa lumea ta
si-n ea se stinge si a mea
mirarea simpla de-a’ntreba de-a cauta.

fiecare piatra aruncata spre cer
nu se-ntoarece-n ploi cade mut in noi
fara dureri
cu oasele moi te intorci in noroi
unghia de drac sa o stingi in nisip
cand te joci in gand cand te minti razand
cu moartea pe chip
sange-n cuvant
un fir de praf in vant.
lumea se intampla si n-ai de ales
e oare a ta s-o visezi ?
e oare a ta sa o crezi ?
si ce-ai inteles?
esti al tau sa te pierzi?
esti al tau sa te ierti?

Standard
ganduri

iubirea – norma sociala

Este un gand pe care il tot invart de ceva vreme prin minte. Desi am incercat sa-l uit, sunt momente in care el isi face de cap cu mine si imi sare in fata cand nu ma astept. Si nu-mi da pace. Cea mai buna metoda de exorcizare pe care am gasit-o este asta, sa-l pun aici, sa-l las in lume sa zburde ca trubadurii si sa ma lase pe mine in pace – asta daca va binevoi sa se lase asezat, frumos si aranjat, aici. Cred insa ca da, este genul de gand care vrea sa se plimbe, vrea sa cucereasca minti noi si sa invarta alte si alte ganduri. Asa ca sa ne apucam de exorcizat.

Ma tot uit in jurul meu, pe net, pe bloguri, pe twittere, prin carti, prin reviste, prin muzica si filme, pe haine si pe afise si vad ca foarte, foarte, foarte des se dezbate, prezinta, imparte si desparte un subiect anume – iubirea. De la reclamele TV pentru orice pana la cartile cele mai fierbinti ale momentului si nu numai, iubirea ne este prezentata, aratata, oferita, impartasita fara incetare. Aproape ca in ultima vreme iubirea a devenit un subiect mai la moda decat sexul. Iar asta nu-i putin lucru 😛

Oricine vrea sa spuna ceva, apeleaza la iubire, intr-o forma sau alta. Vesela sau trista, parinteasca sau amoroasa, crestina sau pacatoasa iubirea ne este oferita pe tava, iubirea insoteste orice mesaj din dorinta de a duce acel mesaj mai aproape de destinatia dorita. Care de multe este una extrem de mercantila – pentru ca iubirea vinde. Iubirea vinde si vinde bine. Vinde pentru ca, in orice situatia te-ai afla, iubirea este cea care iti marcheaza viata. Sau poate, nu-i asa?

Daca esti fericit si indragostit, imaginea iubirii te va atrage, te va face sa resimti placerea momentelor intime cu jumatatea ta astrala – si deci vei reactiona la mesajul primit. Daca insa esti ranit, esti singur si nefericit, iarasi vei reactiona, la fel de puternic, la mesajul potrivit. Si aici apare o mica problema, foarte interesanta in desfasurarea ei. Imi permit sa preiau o idee de la D-l Frédéric Beigbeder, din nuvela 29,9oamenii fericiti nu consuma. Iar noi traim tocmai in cea mai de consum epoca din istoria omenirii.

Ce se intampla oare daca punem cap la cap ideile de mai sus? Pai, sa le luam pe rand. Prin zeci de canale ni se promite (si conditioneaza, am sa revin la ideea asta) fericirea oferita de iubire – dar oare, in conditiile noastre sociale, cati mai avem posibilitatea de a gasi si mai ales de a pastra o iubire suficient de puternica sa te poata face fericit? Pai, destul de evident ca printre traficul infernal, rata la masina de spalat si de carat, la casa si la vacanta de vis, jobul cu program fara sfarsit si seful care nu te slabeste din vizor, studiul pentru al cincilea masterat si sala de sport pe care o urasti, nu prea mai e timp nici macar de idile, ce sa mai visam iubire? Ne cautam din ce in ce mai des iubirea vietii pe net sau prin cluburi de noapte si de fapt nu gasim decat aventuri de-o vara, asta daca suntem cu adevarat norocosi si tine atat. Devenim din ce in ce mai exigenti fata de cei din jur, cautam un EL sau o EA care, nu asa, sa se ridice la nivelul nostru si nimic nu ne multumeste. Si uite asa, usor usor, inchidem cercul.

Pai daca fericirea noastra depinde atat de intim de iubire, care iubire devine din ce in ce mai putin accesibila, ce se intampla oare? Devenim, evident, nefericiti. Si ce facem ca sa ne simtim mai bine? Pai, nu asa, consumam, ca doar acum, cu pozitia sociala cu greu dobandita, ne permitem s-o facem. Consumam, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Masini cat mai puternice, haine cat mai flashy, case cat mai mari si mai vizibile, mancare si bautura. Si ce se intampla? Nivelul de stres creste cu fiecare noua achizitie, cu fiecare nou trofeu adus nefericirii noastre. Si prapastia devine din ce in ce mai adanca, multi se refugiaza in confortul consumului exagerat de orice fel si in principal alimentar. Si ne ingrasam, ceea ce, nu-i asa, scade cu atat mai mult sansele de a gasi pe cineva, doar aspectul fizic si in special greutatea sunt o norma foarte importanta in societatea noastra, nu? Si mergem la sala, sa ne revenim, sa ne punem in forma, tinem diete peste diete. Adica iarasi un nou nivel de stres si de ocupare a resurselor proprii, de eliminare a oricarui dram de timp si de libertate. Si tot asa, spirala asta nu prea are vreun sfarsit vizibil. Sau are? De unde insa pleaca totul?

Cum spuneam la inceput, acest iures al evenimentelor pleaca de la o idee care ne este oferita din ce in ce mai des – daca iubesti, esti fericit. Totul este roz si placut, totul devine usor si simplu. Nimeni nu spune nimic despre ce se intampla daca nu iubesti insa implicit se sugereaza ca daca nu iubesti, nu poti fi fericit. Ca nu se leaga, nu? Deci si prin urmare, trebuie sa iubesti – nu se poate altfel. Ai inteles, trebuie sa iubesti! Este obligatoriu s-o faci, nu esti in randul lumii daca nu iubesti, este ceva ciudat cu tine. Si iarasi apare presiunea sociala, iarasi apare necesitatea iubirii. Si totusi, chiar nu se poate altfel?

Sigur ca se poate, evident ca da – numai ca nimeni nu-ti spune asta. Si de ce ti-ar spune-o? Esti bun asa cum esti, nefericit, nemultumit, mereu in cautare de ceva care sa umple golul. Dar se poate si altfel. Se poate si varianta realizarii personale, fara a depinde de nimic exterior. Se poate si varianta dezvoltarii proprii, pentru dezvoltarea proprie. Fara nici o alta motivatie, fara nici un alt indemn exterior. Hai sa exploram putin acest drum, la nivel teoretic, sa vedem unde ne-ar putea duce.

Dezvoltarea personala, fara un alt scop, este prin definitie lipsita de frustrari – orice progres este resimtit puternic si foarte motivational. Cresterea sinelui duce la siguranta, duce la independenta, la absenta necesitatii unor validari exterioare pentru a ne simti integrati, acceptati. E drept ca toate astea cam scad direct proportional nevoia de consum nediscriminat dar in acelasi timp, dezvoltarea personala duce la un nivel de incredere in sine care cu timpul devine din ce in ce mai vizibil. Simultan, odata cu acesta incredere, scade in mod drastic nevoia de a dovedi pe plan social propria valoare, crescand in acelasi timp disponibilitatea de a cunoaste oameni si personalitati noi si de multe ori captivante. Si de aici incolo, numai de fiecare din noi depinde drumul ales – dar este ales si nu impus, este un sublim act de vointa si de independenta. Lipsiti de constrangeri, liberi de presiune si de frustrari exterioare, sentimentul de fericire devine mult mai accesibil  – si mai profund.

Si poate fi cu atat mai intens, cand este impartasit cu persoana iubita 😉

Asa ca nu uita, trebuie sa iubesti! Ai inteles, da?

 

Love Service 

Standard