Arhive pe etichete: cronica de concert

evenimente, muzica

Linkin Park la Bucuresti – dezlantuire de forta

Seria marilor concerte din aceasta vara a fost inaungurata de cei 6 membri ai trupei Linkin Park. Miercuri, 6 Iunie 2012 au avut primul concert romanesc, organizat la Romexpo de Events cu sprijinul Ciuc Premium. Parte din turneul de promovare al viitorului lor album – Living Things – este in acelasi timp o revenire a trupei catre stilul originar, pentru care au devenit cunoscuti.

Ca orice concert mare, Linkin Park au avut in deschidere nu mai putin de trei trupe: Zdob si Zub, Coma si Phenomenon. Daca pentru Zdob si Zdub nu mai e asa de mare surpriza, Coma si Phenomenon au fost anuntati pe ultima suta de metri si au avut o sansa imensa sa cante la un asemenea eveniment. Ambele trupe s-au descurcat onorabil, desi s-au simtit clar destul de timorati de scena imensa din spatele lor. Coma au avut si putin ghinion, fiind nevoit sa renunte la ultima piesa pregatita, datorita unei intarzieri de program. Putin ciudat, mai ales ca au apucat sa si anunte ca mai urmeaza o piesa, dupa care au iesit subit de pe scena.

Zdob si Zdub, desi au inceput destul de lipsiti de energie, si-au revenit insa repede. Dupa primele doua – trei piese ceva mai putin energice atat vocea cat si prezenta lui Roman Iagupov au explodat, in stilul bine cunoscut. Asa ca a luat la alergat mai toata bucata de scena avuta la dispozitie si nu-i deloc putin lucru. Membri Zdob si Zdub se pierdeau efectiv pe scena de dimensiuni impresionante: peste 400 m2, cu o inaltime de 14 m. Au reusit sa ridice multe maini in aer iar atmosfera creata de ei a prins cat se poate de bine, berea si dansul fiind deja foarte prezente in public.

Apropos de public, am avut parte de o varietate cat se poate de larga. Cu o medie de varsta clar mai scazuta fata de alte concerte rock, fanii Linkin Park au confirmat prezenta inca proaspata a trupei. Simpatic a fost ca multi dintre cei mai tineri au fost insotiti de parinti, ceea a dus la cateva situatii cel putin hilare. Am vazut cel putin doua scene in care, la o incercare chiar timida de pogo „inculpatii” au fost rapid admonestati de parintii care nu putea accepta un astfel de comportament, in timp ce pustii lor saliva dupa o tura de agitatie printre ceilalti. Deh, gusturi diferite la varste diferite. Mai putin interesante au fost prezentele preluate direct din zona de fite a Bucurestiului, sosite la facut poze in ipostazele specifice – nu intru in detalii caci nu prea este cazul. Per total insa publicul mi-a parut cam prea linistit – ma asteptam la mai multa energie, mai ales avand in vedere ce se intampla pe scena.

Sunetul a fost bun spre foarte bun, din pacate cam slab ca si intensitate. In fata scenei s-a auzit bine dar in zona Gazon A deja parca se simtea nevoie de mai mult volum. Ma intreb cum s-a auzit in zona Gazon B dar nu cred ca prea bine. La cat de impresionante erau sistemele de sunet instalate sincer ma asteptam la mai mult volum. Repet, s-a auzit bine dar nu impresionant.

In ce priveste organizarea, dupa ce trecem de clasicele cozi imense de la intrare a fost bine spre multumitor. Suficiente locuri de alimentare atat cu jetoane cat si cu bere/sucuri, destul spatiu de trecere. Cam prea mare zelul celor de la paza, carora a trebuit sa le explic de ce nu pot renunta la farul de bicicleta din rucsac (care far este cu putin mai mare decat o bricheta) dar asa inteleg ei sa-si faca treaba cateodata. Interesanta a fost interdictia la fumat, care evident ca nu a fost respectata – cel mult s-a transformat intr-o permanenta cautare a unui foc la fumtaorii din jur.

Foarte aproape de ora programata, undeva in jur de ora 20.20, Linkin Park au luat in stapanire scena, cu un intro la chitara interpretat din spatele scenei, crescand astfel rapid nivelul de asteptare al publicului. Ora oare cam prea grabita, avand in vedere ca inca era destula lumina naturala – si chiar este, efectele vizuale fiind mult diminuate in prima parte. In schimb am avut parte, parca in compensatie, de un superb si foarte lung apus de soare. Parca nu mai voia sa dispara, colorand in mod incredibil parte din scena si aruncand mereu cu reflexe aurii din ferestrele din zona. Superb si impresionant, in acelasi timp.

Mike Shinoda, Chester Bennington, Brad Delson, Phoenix, Joe Hahn, Rob Bourdon – sase oameni care, nu stiu cum, au reusit sa umple mai bine de 400m2 de scena. Complet. Fara drept de apel. Cu o energie incredibila si cu un chef de cantat cum n-am vazut de multisor. Se vede clar scoala scenei americane, stilul lor de spectacol bine pus la punct si aranjat – dar totusi, baietii astia chiar canta cu pofta. Chester si Mike fac o pereche incredibila, cu un dinamism fantastic si se completeaza excelent. Mike nu poate sa taca sub nici o forma, chiar daca nu are o arie de interpretat el tot continua sa cante, in paralel cu Chester, pe versurile acestuia. Brad la randul lui este foarte active si desi pasajele lui vocale sunt de acompaniament, are acelasi obicei ca si Mike – canta in paralel cu vocea principal, evident fara microfon. Toate astea arata ca baietii canta in primul si in primul rand din placere, abia apoi pentru spectacol.

Iar spectacol stiu sa faca si inca foarte bine. Au reusit sa faca acea scena imensa sa para chiar mica, aveau momente in care sa aglomerau de parca nu era loc. Toti (mai putin Rob la baterie) sunt foarte activi si mai ales foarte mobili – isi schimba permanent locurile pe scena, sus-jos pe platforma montata in mijloc, la stanga, la dreapta, in fata clapelor sau sus la pupitrul lui Joe. A fost o placere sa-i vedem atat de prezenti. Pe langa asta, au schimbat mai multe instrumente decat altii intr-o viata. Aproape la fiecare piesa si uneori in cadrul aceleiasi piese au schimbat, adus, scos, readus noi instrumente pe scena. Fiecare a avut parte de cel 2-3 instrumente diferite, daca includem si vocea. Percutie, clape, sintetizator, fel si fel de chitari, cu sau fara chitara, absolut dementiala aceasta frematare a lor.

Totul combinat cu stilul lor muzical pe care chiar n-ai cum sa-l definesti, oricat ai incerca: hibrid rock, hip-hop, electronic, rock alternative, drum’n’base, aproape orice fel de influenta era prezenta intr-un acord sau altul. Si una e sa le stii piesele de album, cu totul altceva sa asculti pe viu acest melanj de influente. Baietii nu s-au oprit de la nimic in muzica lor si, dupa numarul de fani ai trupei, se pare ca au gasit o solutie de foarte mare succes. Refrenele lor impresionante cu cerut multe voci la concert si le-au primit fara ezitare. Piese precum: „Papercut„, „Somewhere I Belong„, „Breaking the Habit„, „New Divide” (cu tot cu accidental de la clape), „Faint” a aruncat in aer tone de energie si multe, foarte multe voci care i-au insotit.

Piesa „Burn It Down” de pe viitorul lor album suna foarte foarte bine, ceea ce anunta un nou set memorabil de piese Linkin Park. La cat de in forma sunt, nu poate decat sa sune excelent.

Ceea ce parca n-a fost de ajuns a fost comunicarea verbala cu publicul. Aici s-a simtit nevoia de mai mult, mai ales avand in vedere ca este primul lor concert in Romania. Clar publicul a simtit mai multa nevoie de atentie, intr-un fel, asa cum suntem si obisnuiti de alte trupe. Desi in nici un caz n-au fost indiferenti fata de public si de reactiile acestuia, totusi la nivel verbal parca se putea face mai mult. Cred ca din cauza asta multi au plecat nu atat de multumiti pe cat se asteptau.

Finalul a fost cel putin grandios: „In the End„, „Numb” si „Bleed It Out” cu un fragment din „Sabotage” de la Beastie Boys. Dupa mai bine de 15 minute de la finalul concertului, erau inca multi oameni in fata scenei care nu voiau sa plece – atat de puternic a fost finalul. Din pacate, Linkin Park se inscriu si ei in ultima moda de a integra oarecum bis-ul in setul principal, asa ca multi au ramas cu impresia ca nu am avut parte si de recompensa de final. Bis insa a existat, doar ca a fost „servit” la felul principal.

Inca am in urechi acordurile de la „In the End” si „Numb„, inca imi place sa inchid ochii si sa-mi aduc aminte de unul din cele mai importante concerte ale acestui an: Linkin Park la Bucuresti. Abia astept urmatorul lor concert.

Lista de piese Linkin Park:

Tinfoil

Faint

Papercut 

With You

Runaway

Given Up

Blackout

Somewhere I Belong

A Place for My Head

New Divide

Lies Greed Misery

Points of Authority

Waiting for the End

Breaking the Habit

Leave Out All the Rest / Shadow Of The Day / Iridescent

The Catalyst

What I’ve Done 

One Step Closer

Burn It Down

In the End

Numb

Bleed It Out (w/ Beastie Boys „Sabotage”)

Standard
evenimente, muzica

Concert Slayer la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Dupa ce i-am vazut acum 2 ani pe scena de la Sonisphere, parte componenta a celebrului The Big Four, mi-am promis ca nu voi rata primul concert de turneu Slayer de la noi. La cum au sunat atunci si la cat de in forma erau am fost convins ca vor face un concert memorabil – n-am gresit deloc. Invitati de Emagic cu ajutorul Ciuc Premium, Slayer au venit pentru primul lor concert propriu din Romania pe 4 Iunie 2012 si au fost primiti de mai bine de 5.000 de fani la Arenele Romane.

Prima trupa de deschidere au fost cei de la Avatar si au avut o misiune foarte dificila de a antrena un public putin numeros si inca apatic. Cum insa nu deloc la inceputuri si au experienta chiar in a concerta pe aceeasi scena cu alte nume mari ale rockului, au reusit sa intre rapid in ritm si sa-si faca apropiat publicul prezent. Au sunat bine, destul de aproape ca stil de ceea ce urma sa se intample pe scena, chiar au meritat sustinerea primita.

Dupa o scurta pauza au preluat scena cei de la H8 – de asemenea o trupa nu tocmai tanara. Si-au dat efortul si au fost relativ bine primiti, mai ales ca aveau destui cunoscuti in public. Dar ca stil nu prea s-au potrivit cu tema Slayer. Nu prea merge sa amesteci genul lor muzical, un cross hardcore/hip hop, conform declaratiei trupei, cu thrash-metalul curat si crunt al celor de la Slayer. Parca nu se amesteca. In rest au sunat bine, au venit cu un invitat special la chitara, dinamica celor doi vocalisti merge, desi mai este loc de mai bine. Cred ca ar fi fost mult mai bine primiti la un alt gen de concert.

Fac o pauza aici sa comentez putin si organizarea – de data asta, destul de slaba. Pentru o capacitate de aproximativ 2000 de locuri cate au fost in zona gold, doar 4 oameni la deservit bere si racoritoare este infim. Mai ales la cat de cald a fost ieri. Cozile au fost interminabile, chiar si in timpul concertului Slayer. Pacat, este pacat sa lasi o asa impresie. In rest totul a fost bine, scena impresionanta prin dimensiuni, sunetul nu excelent dar bun. Si mai ales, tare. In fata scenei a fost asurzitor la propriu – numai bun pentru ceea ce a urmat.

La 21.15, fara nici un fel de introducere, dupa doar un foarte scurt intro au intrat pe scena – Slayer. In forta, de parca au venit hotarati sa nu ne lase nici un fel de sansa de a ne reveni, au inceput cu „World Painted Blood”, piesa titlu al ultimului lor album. Forta este un cuvant prea mic pentru a le descrie valul desfasurat peste publicul din Arenele Romane. Cu o atitudine seaca, dura, complet no-bullshit, Slayer au facut un concert greu de digerat – si tocmai asta le-a fost intentia.

De la inceput pana la sfarsit au tinut un ritm infernal, aproape fara nici un fel de pauza. Interactiunea cu publicul a fost as spune undeva sub un minim decent, in afara de a anunta cateva dintre piese – nu pe toate – Tom Araya nu a adresat nici un alt gen de discurs. Fara povesti, fara prostii – rece si dur.  Kerry King este absolut neschimbat, cu aceeasi atitudine distanta, cu aceeasi imagine agresiva – cu tot cu lanturile atarnate la curea. Si-a pastrat insa bunul obicei de a arunca catre public cu pene de chitara aproape la orice piesa – imbucurator, as spune.

Dave Lombardo este un fenomen in sine – felul in care reuseste sa stoarca atata viteza si forta din setul de tobe este absolut incredibil. Val dupa val se intoarce catre public, la fiecare serie mai plin, mai tare, mai rapid si mai dur. Greu, foarte greu sa-i faci fata. Iar publicul a raspuns din plin, cu accesi rapiditate – in mijlocul zonei din fata scenei a fost prezent permanent un mosh-pit considerabil ca marime si mereu folosit din greu. Pe langa el, un alt mosh-pit s-a format in dreapta scenei, unde in pauzele de mosh s-a folosit spatiul astfel eliberat pentru un head-bang in voie. De mult n-am mai vazut un public atat de activ dar chiar nu aveai cum sa stai linistit in fata unui astfel de atac.

Din pacate din formula de aseara a lipsit Jeff Hanneman, inca indisponibil in urma imbolnavirii de acum un an. Inlocuitorul sau insa, Gary Holt de la Exodus, s-a descurcat mai mult decat onorabil. Desi deja de aproape un an in turneu alaturi de Slayer se vede totusi diferenta de stil si de atitudine, Gary fiind aseara cel mai „cuminte” dintre cei de pe scena. Unitatea dintre cei patru membrii originali ai Slayer, impreuna in aceeasi formula de mai bine de 20 de ani, este cu adevarat notabila.

Dintre piesele memorabile de aseara pot aminti: „War Ensamble„, „Die by the Sword„, „Chemical Warfare„, „Mandatory Suicide„, „Spirit in Black„, „Dead Skin Mask” si „Angel of Death„.  Dupa o foarte scurta iesire de pe scena au revenit pentru un bis format din „South of Heaven” si „Raining Blood„, care au stors si ultimele picaturi de energie din noi. La final, fara nici un fel de discurs de despartire, Slayer au parasit scena ca dupa indeplinirea unui sacrificiu – noi eram victimele.

Nu pot decat sa citez chiar din propriile lor spuse, ca si scurta descriere a concertului Slayer de la Arenele Romane: „brutal but beautiful, punishing yet precise„.

Standard
evenimente, muzica

Cronica Luna Amara acustic – povestitori fara varsta

Pentru mai toti prietenii mei faptul ca Luna Amara sunt foarte sus pe lista preferintelor in ce priveste muzica romaneasca nu este demult un secret. Alaturi de Travka ocupa primul loc in ceea ce ma priveste asa ca ocazia unui nou concert acustic mi-a parut de neratat. Spun asta ca sa ma scuz oarecum pentru o cronica mai putin obiectiva – chiar nu pot sa povestesc la rece despre oamenii astia, nu dupa zeci de concerte ale lor la care am participat si in care nu m-au dezamagit.

Mini-turneul Storytellers este o noua ideea faina a baietilor de la Cluj, pornita, asa cum chiar ei o spun, de la ideea evenimentelor VH1 cu acelasi nume. Anume, pe langa un concert acustic, care deja nu mai este o noutate pentru Luna Amara, se adauga si cate o sesiune de povestiri cu si despre trupa, versuri, piese sau alte intamplari din istoria lor. Conceptul este superb si daca este bine pus in practica duce la un concert greu de uitat. Adica fix ceea ce s-a intamplat.

Nu fara legatura, alegerea clubului Ageless s-a dovedit aproape perfecta. Un spatiu restrans, cu o capacitate de aproximativ 100-150 de persoane, o atmosfera foarte calda si intima, cu scaune confortabile si nu in ultimul rand preturi excelente (nu exagerez), clubul Ageless a fost o gazda excelenta pentru acest gen de concert. Nu stiu cum se simte un concert clasic intr-un astfel de club dar unul acustic, mai ales care aduce si multa interactivitate intre public si trupa de pe scena, se muleaza perfect ca si atmosfera.

Concertul a inceput asa cum era anuntat – cu o portie consistenta de piese de la albumul „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep„: „Into Another„, „Deadends„, „Chihlimbar„, „Unghii De Drac„, „No Return„, „Kill The Dancer” sau „Flood Moses„. Fiecare dintre piese a venit insotita de povestea ei – unele direct legate de versuri – „Kill The Dancer„, „Unghii De Drac„, altele despre motivele de inspiratie sau despre contextul respectivei piese – „Flood Moses” capatand acum o semnificatie cu mult mai puternica.

Mi-e greu sa redau micile (si unele chiar mari) povestiri aflate in aceasta seara. Pe de o parte mi-e teama ca nu as putea sa reproduc toate nuantele si semnificatiile asa cum le-a povestit Luna Amara, pe de alta parte nu ar avea, sunt convins, acelasi impact fara interpretarea pieselor respective. Cu parere de rau am sa las in tacere aceste povesti dar va spun ca daca mai aveti ocazia, nu ratati un astfel de concert. Merita, aveti ocazia sa patrundeti, ca niste musafiri dragi, in lumea din spatele trupei favorite. Si numai asa puteti afla ce se ascunde in spatele unor titluri precum „Unghii De Drac„, care are o semnificatie mult mai pasnica decat ar parea.

Concertul in sine a fost excelent, asa cum Luna Amara ne-a invatat in toti acesti ani. Sunetul a fost bun, plin, curat, fara probleme (doar Mihnea a mai facut prostii cand schimba mufa de la chitara). Poate prezenta unui microfon in sala ar fi marit numarul de intrebari si gradul de interactivitate – conceptul Storytellers presupune si adresarea de intrebari din public. Asta este dealtfel si singura parte in care ar fi fost loc de mai bine – mai multe intrebari preluate si de ce nu, incurajat mai mult publicul in a le adresa.

Am avut parte sa-l cunoastem personal si pe noul chitarist – Serban Ontanu, care a avut parte de-o primire foarte calduroasa din partea publicului. Desi muzical este deja foarte bine integrat cu trupa si este un chitarist excelent, parca este inca prea retras. Sper ca la urmatoarele concerte sa-l vedem mai vesel si mai aproape de ceilalti membrii. Au compensat insa din plin atat Nick cat si Mihnea, amandoi cu chef de vorba si de cantat. S-au completat reciproc mai toata seara, cand unul isi acorda chitara celalalt continua povestirile, si-au pasat intrebarile unul altuia, au ras si au povestit impreuna. Au facut astfel un joc foarte fain si care s-a simtit placut in sala.

Au trecut prin toate cele patru albume, cu „Ciudat”, „Lume Oarba”, „Downtown Jesus”, „Mara” si „Rosu aprins” de pe albumele vechi si „In Lumina”, „Toti La Fel” si „Pietre in alb” de pe ultimul album.

Un concert care s-a terminat dupa doua ore care au trecut ca doua minute, cu multe intrebari care si-au gasit raspuns dar multe altele fara. Bis-ul a continut trei piese „Albastru”, o preluare Incubus si singura piesa la care ni s-a refuzat povestea: „Rosu aprins”, „explicata” razand de Mihnea prin faptul ca la momentul compunerii ii placea vinul rosu, avea o masina rosie si o iubita roscata.

O seara perfecta, implinind o cariera muzicala deja foarte bine consolidata. Luna Amara au aratat ca stiu sa fie calzi si apropiati de public, o schimbare binevenita dupa atitudinea lor putin cam distanta de acum 2-3 ani. Inchei prin a le repeta indemnul: „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep„.

Standard
evenimente, muzica

Umbra et Imago in The Silver Church

Clubul The Silver Church s-a remarcat in ultimii ani, pe langa concertele mari, si printr-o serie de invitati si spectacole mai putin obisnuite. Ma gandesc la evenimentele din seria fetish, goth sau body modifications. In aceasta serie de evenimente se inscrie si concertul Umbra et Imago din 31 Mai 2012, a doua vizita a trupei in Romania, concert ce face parte din turneul aniversar, trupa implinind 20 de ani de existenta pe scena muzicala.

Cum spuneam, un eveniment mai rar intalnit pe scena romaneasca – un concert concept german gothic metal combinat cu un show BDSM– suna cel putin intrigant, nu-i asa? Partea de BDSM din spectacol a fost interpretata de Madeleine Le Roy, de asemenea o cunoscuta artista germana cu o prezenta activa in zona evenimentelor Fetish/BDSM. Explicatia acestui concept vine din doua influente ale trupei Umbra et Imago: conceptia lui Freud despre locul central al sexualitatii iar tema BDSM a fosta aleasa ca fiind „forma cea mai intelectuala a sexualitatii umane„, conform cu afirmatiile trupei. Cu siguranta lasa loc pentru dezbateri dar trebuie sa recunosc ca este un concept interesant.

Revenind la concertul din 31 Mai, trupa Umbra et Imago ne-a oferit o seara excelenta din punct de vedere muzical. Cu un stil clar inscris in zona de metal gothic german, cu unele influente si din zona rockului industrial/electronic, Umbra et Imago stiu sa fie in primul rand o trupa foarte apropiata de public. Cu siguranta a ajutat si faptul ca dupa prima piesa a serii Mozart (Manuel Munz, vocea si liderul trupei) a iesit pe scena cu doua tavi pline cu shot-uri, din care a oferit atat colegilor de scena cat si publicului. Cu acest start, nu s-a mai simtit deloc nevoia unei trupe de deschidere, formalitatile au fost deja indeplinite.

A urmat unul dintre cele mai pline de viata concerte la care am participat. Mozart este un lider foarte carismatic si extrem de cald si apropiat in comunicarea cu publicul. A mentionat cred de vreo 4-5 ori cat de bine se simte pe scena din The Silver Church pentru ca aici se poate fuma in voie – dupa expresia lui: „aici este Raiul„. Afirmatie pe care atat el cat si membrii trupei au sustinut-o prin fapte, fumand aproape continuu pe tot parcursul concertului. La un moment dat Mozart, ramas fara tigari in buzunar, a cerut una din public si dupa alte cateva piese s-a intors cu un pachet nou, pe care de asemenea l-a impartit fara ezitare.

Dialogul dintre piese a fost nelipsit, ba glumind si povestind cate ceva, ba intreband cum se traduc anumite cuvinte in romana (unele dintre ele nu tocmai reproductibile intr-un articol public), ba prezentand istoria piesei urmatoare. Singurul regret, de altfel si asumat, a fost ca engleza lui Mozart nu-i tocmai excelenta – dar per total inteligibila.

Tot din seria giumbuslucurilor lui Mozart trebuie sa mentionez si aparitia pe scena – si ulterior in sala, alaturi de public – cu o sticla de vodka, din care a baut cu multa sete si pe care a impartit-o ulterior celor din jur. Cum spuneam, o trupa care stie sa fie foarte aproape de public. Iar acesta a si reactionat ca atare, sustinand cu mult aplomb trupa, chiar daca in marea majoritate versurile nu era nici cunoscute si nici prea abordabile, Umbra et Imago cantand in special in limba germana.

Am avut insa parte si de un final de concert pe Rock me Amadeus, piesa la care a putut participa mai toata lumea. Tot la capitolul preluari se inscrie si Ohne Dich de la Rammstein, trupa cu care dealtfel au multe in comun, din punct de vedere muzical. Alte piese au fost Lieber Gott, Alles Schwarz, Sagt Nein si cunoscuta Liebeslied. Acolo unde a fost prezenta, vocea artistei Madeleine Le Roy a completat foarte placut vocea lui Mozart, combinatia sunand foarte bine.

In ce priveste partea de spectacol BDSM, am sa ma rezum cu cronica aici. Va invit sa-i vedeti pe scena, descrierile verbale nu-s cea mai buna modalitate de redare. Am sa inchei insa spunand ca si fara aceasta componenta a spectacolului, trupa Umbra et Imago stie sa faca un concert si suna foarte bine. Imi pare sincer rau ca nu cunosc limba germana, sunt convins ca si versurile ar fi adaugat un plus consistent la o seara deja excelenta.

Standard
evenimente, muzica

La multi ani Travka – 10 ani de Muzica

N-as fi crezut, acum ceva vreme, cand am descoperit trupa Travka, ca baietii vor reusi un asa carusel de intamplari in asa de putin timp. Parca acum nu multa vreme aflam de despartirea trupei, ca dupa inca nu multa vreme sa ne trezim invitati la concertul de reunire. Sau de regasire, la naiba, cine mai stie? Cine mai stie ce s-a intamplat in ultimii 10 ani? Va spun eu – in ultimii 10 ani s-a intamplat Travka – cu bune si cu rele, cert este ca s-au intamplat. Si tare bine au facut. Fara sa ne dam seama, chiar au trecut 10 ani de Travka. 10 ANI. Un asa eveniment se cerea sarbatorit si unde altundeva daca nu in The Silver Church, acolo unde au tinut majoritatea concertelor bucurestene de dupa revenire.

Concert aniversar 10 ani TravkaO aniversare cu adevarat in stilul Travka – simpla, curata, in acelasi timp adanca si plina. Fara nimic special, in afara de intrebarile lui Gadei despre ultimii – sau viitorii – 10 ani. Atat. Dar in acelasi timp, atat de mult. Concertul lor aniversar este, pentru mine, unul din seria celor traite si pe care cu greu le pot desprinde de suflet, sa le pot da mai departe intr-o cronica. Desi la inceput imi era teama ca inca un concert Travka nu va mai fi la fel de acaparator precum altele din acesti ultimi ani, baietii mi-au dovedit ca m-am inselat tare rau.

Au inceput cuminte, instrumental, cu un Venus adus pe pamant, printre noi. Fara Gadei, care a aparut abia la a doua piesa, intrebandu-ne ce am facut in acesti ultimi 10 ani. Chiar asa, ce oare? Sala era plina, in ciuda vremii mohorate de saptamana trecuta, in ciuda ploii si a griului de afara. Era plina de oameni cu sufletul plin. Iar Travka a fost acolo sa le raspunda. Imi regret vocea care inca nu si-a revenit dar aproape nu exista piesa a lor pe care s-o pot asculta cuminte la un concert. Imi cer scuze celor de pe langa mine, este destul de involuntara reactia. Dar n-o regret.

Desi sunt de ceva vreme in turneu, baietii sunt intr-o forma muzicala excelenta asa ca George Gadei – voce, Alexei Turcan – chitara, Misha Galca – chitara, Mizdan – bass si Cristian Chirodea – tobe au facut ca seara sa fie greu de uitat. Totusi cuminti, mai cuminti si mai „asezati” decat la alte concerte. Poate si oboseala drumului isi spune cuvantul, pe ecranele din Silver Church fiind rulat in bucla un clip cu reparatia unei pene de cauciuc suferita de baieti pe drum.

Concert aniversar 10 ani TravkaSupriza serii, iar in ce ma priveste un moment cu adevarat special, a fost invitatul de marca: Mihnea Blidariu – Luna Amara. Am ramas masca cand l-am vazut pe scena si cu atat mai mult cand am auzit incepand acordurile de la Corabia nebunilor. Corabia nebunilor cu Mihnea la voce – asta n-am sperat niciodata dar vai Doamne cat de bine a putut suna. Multam pentru un asa cadou.

A doua surpriza a fost lansarea bucuresteana unei noi piese – Soarele rasare, piesa deja cunoscuta in mai multe orase, in cadrul turneului Travka. Suna bine, are un ritm foarte bun – este foarte clar orientata catre radio si pot sa pun pariu ca o vom asculta des in aceasta vara. O incercare inspre comercial dar cu o puternica amprenta Travka. In mod ciudat, n-am avut deloc parte de instrumentul lor de marca, acordeonul. A fost insa compensat de sintetizator si nu s-a simtit asa de tare lipsa.

La final, dupa ce am regretat ca a fost un concert mult prea scurt pentru starea de spirit creata, ramanem sa ne intrebam: cum vor arata urmatorii 10 ani? Multumesc Travka pentru un deceniu de visare – la mai mare.

PS – Nici de aceasta data n-am avut parte de Inger sedat – eu inca mai sper.

Lista completa de piesa:

Venus

E  cineva in orasul acesta

Intr-un fel

Zambetul Tau

Sunt un erou

Soarele rasare

Fetele-n luna

Aici sunt eu

Zgarba

Nimic de pe frontul de Est

Partea Finala

90

Ceva mi s-a rupt

Credit foto: Mahmur.info

Standard