evenimente, muzica

OST Fest 2012 – ganduri de final

Cumva am reusit sa ajungem si la final de OST Fest 2012, Bucuresti, Romexpo. Cu siguranta unul dintre cele mai pline evenimente ale acestui an si deasemenea unul dintre cele mai fierbinti concerte – la propriu. Dupa ce am trecut prin toate cele 19 concerte de pe scena mare a festivalului, a venit timpul sa povestim putin si despre ce s-a intamplat in afara scenei, din punct de vedere al organizarii.

Ce a fost bine la OST Fest 2012:

– am avut parte de-o asezare foarte usor accesibila, in oras, se putea ajunge cu transportul in comun

– am avut parte de-un festival imens din punct de vedere musical – cum spuneam, 19 concerte doar pe scena mare, cu foarte multe trupe ce au deposit demult stadiul de legend

– am avut parte de-o selectie a trupelor excelenta – eu personal mi-am indeplinit cateva vise vechi; desi multe dintre trupele venite la OST Fest 2012 au sarbatorit 25 – 30 sau chiar 35 de ani de activitate, cu adevarat nu prea a dezamagit nici una dintre ele, pe cand cele mai multe au facut furori

– impartirea in trei zone a fost excelenta: Fire (predestinat nume), Gold si Normal au facut ca acesta sa fie, cred, unul dintre cele mai aerisite festivaluri la care am participat. Datorita impartirii pe zone nu s-au creat busculade si nici aglomerari prea mari, ceea ce s-a simtit foarte bine

– a exista o rampa pentru persoanele cu dizabilitati, undeva in zona Normal dar ridicata si cu vizibilitate foarte buna

– a doua scena a continuat distractia pana spre dimineata, pentru cei care mai aveau energie sa continue.

Ce n-a fost bine la OST Fest 2012:

– in primul si in primul rand lipsa apei – nu existat nici un loc unde sa te poti racori, fara sa te coste o mica avere. Nu te puteai stropi cu apa, nu s-a adus deloc apa pentru cei aflati in primele randuri – foarte rau acest aspect, oamenii aia nu pot iesi nici macar sa-si cumpere. Iar caldurile au fost ingrozitoare. Sa nu mai spun ca nu exista apa nici la toalete, ceea ce deja este inadmisibil. De asemenea, nu aveai voie sa intri cu nici un fel de recipient, in conditiile in care la alte festivaluri de vara, din alte parti ale lumii, este mereu permis accesul cu sticle de 0,5, fara dop

– preturile: 6 lei un jeton cu care puteai sa-ti iei o bere la 400ml, un shot de 20ml de Jagger sau o apa la 500ml – asta in teorie, in pahar nu erau mai mult de 300-350ml. Singurul pret rezonabil a fost la hot-dog, un jeton pentru o gustare chiar generoasa. In rest, rupere

– locatia – parcarea de la Romexpo, mai nou asfaltata, nu este nici pe departe un loc bun pentru un astfel de eveniment. Daca ai norocul de cateva zile de canicula – si fiind vara, este normal sa se intample asta – te-ai rezolvat. Am avut cu siguranta temperaturi de peste 40 de grade iar asta a afectat semnificativ atat publicul cat si trupele. Iar scena mai era orientata si catre apus, deci cei de pe scena au avut soarele in fata pana practic la ultima trupa a serii. Asta, cumulat cu lipsa apei, duce la o experienta dureroasa la propriu. Iar faptul ca in primele doua seri concertele s-au terminat mult dupa ora 23 a dus si la anularea avantajului accesului la transportul in comun, ceea ce a dus la o groaznica lupta pentru a gasi un taxi care sa nu ceara preturi exorbitante

– problemele, mari, in relatia cu presa: nu a existat un photo-pit amenajat (locul dintre gardul de securitate si scena, unde de obicei stau fotografii de eveniment); zona de presa a insemnat o cladire separata, fara acces sau vizibilitate directa catre scena; decizii si reguli schimbate pe parcurs si fara a se comunica tuturor celor implicati – adica celor de serviciul de securitate, in special, care nu au stiut mai deloc care sunt regulile aplicabile in ce priveste accesul de presa si pentru fotografi

– serviciul de securitate – foarte prost ales, cu personal complet necalificat si uneori lipsit de bun-simt: apelative necivilizate, pene de chitara si alte obiecte oferite de trupe care au fost retinute de catre cei de la paza si valorificate ulterior, etc.

– cozile la jetoane – absolut jenante, avand in vedere magnitudinea festivalului, in special in prima seara

– cozile imense la toalete – la fel ca mai sus, jenant, nu e ca si cum nu s-ar fi stiut numarul de participanti. Nu au existat decat toalete uni-sex, desi un set de pisoare pentru barbati ar fi imbunatit mult situatia

– sunetul – multe trupe au avut probleme, microfoane defecte, setul de boxe de pe stanga scenei care a parait aproape constant, reglaje inconsistente si de cateva ori chiar deranjante.

Per total mi s-a parut ca organizatorii, poate bine intentionati, nu stiu, au fost destul de grav depasitit de situatie. Pacat, auzisem multe vorbe bune despre OST Fest cata vreme s-a tinut la Busteni. Experienta de la Bucuresti insa a lasat de dorit in ce priveste organizarea.

Sa revenim insa la o nota mai optimista: am avut parte de niste nume imense, am vazut efectiv istoria curentului rock pe scena de la OST Fest 2012 iar asta nu-i putin lucru. A meritat tot chinul, trupele au meritat – multe dintre ele sunt atat de mari, au atat de multa istorie in spate incat ar fi meritat un efort chiar si mai mare de atat. A fost un festival imens.

Multumim: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe, Manowar, Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Reclame
Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3

Am ajuns si la cea de-a treia zi din cel mai fierbinte (la propriu) festival al acestui an. Dupa ce in primele doua zile i-am vazut pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe si Manowar am ajuns la ultimele nume mari de pe afisul festivalului OST Fest 2012: Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Ziua trei de festival a inceput, pe o caldura absolut incredibila, cu cei de la Reborn si Metrock. Din pacate pe Reborn nu i-am prins, pur si simplu nu m-am putut misca din cauza caldurii.

Metrock insa au fost o experienta cel putin placuta. Atat de placuta incat faptul ca n-am vrut sa ma desprind de scena, cumulate cu drumul facut pe bicicleta pana la zona de concert din Romexpo, m-au ajutat sa fiu foarte aproape de o insolatie. Desi au cantat doar cateva piese, caldura era absolut indescriptibila. Pacat, acest lucru nu i-a ajutat deloc pe baietii de la Metrock, cei prezenti, si asa extreme de putini, erau complet toropiti de caldura. Pacat, „Stranger” cel putin a sunat superb. Au imbatrinit, e drept, dar inca pot destul de multe.

Lake of Tears, deja cunoscuti publicului romanesc, au facut si ei o figura foarte buna. De fapt cred ca a treia zi de festival a fost si cea mai buna, cu cele mai putin probleme. Ca-n povesti, numarul trei a fost cu noroc. Au reusit sa infrunte caldura cu foarte mult stoicism, nu stiu cum se face ca tocmai trupele nordice s-au dovedit cele mai putin afectate, in mod vizbil cel putin, de caldura crancena.

Ne-au trecut, si ei, prin mare parte din istoria discografica, avand cu adevarat ce sa ne arate. Poate putin nepotrivit stilul lor foarte inchis si melancolic, intr-un festival orientat mai degraba spre trash-metal, heavy-metal si glam, dar s-au descurcat mai mult decat onorabil. „Illwill„, de pe albumul cu acelasi nume, „So Fell Autumn Rain„, „Demon You / Lily Anne” si mai ales „Forever Autumn” au facut multe victime in randul publicului deja prezent in numar destul de mare.

W.A.S.P. – sau cum se poate imbatrani fara sa-ti pierzi savoarea. Au facut un concert excelent. Blackie Lawless isi arata clar varsta si numarul imens de turnee dar voce inca suna ca pe vremurile bune – adica foarte foarte bine. Cu o chitara sun bunele lui Doug Blair care-l sustine cu mult succes, iata o reteta care inca functioneaza.

Au dominat scena, s-au plans de caldura spunand ca acolo sus se simte de parca se afla la o mila distanta de iad, Blackie era destul de static dar si-au facut treaba impecabil. Au adus pe scena titluri precum: „The Real Me„, „Crazy„, „Wild Child” si au incheiat cu un „I Wanna Be Somebody” pe care nu cred ca-l va uita prea multa lume.

Ajungem la unul dintre cele mai asteptate nume de pe scena OST Fest 2012: Megadeth. In ce ma priveste a fost unul din concertele pentru care mi-au dorit atat de mult sa particip la acest festival. Din pacate s-a incheiat cu sentimente destul de amestecate. In primul rand pentru problemele de sunet: la primele 2-3 piese practice vocea lui Mustaine nu se auzea deloc. Noroc cu fanii care stiau oricum toate versurile, asa ca nu s-a simtit chiar asa de mult lipsa. Apoi chiar din cauza lui Mustaine – personal reusesc sa leg conexiunea cu o trupa in special prin vocalul acesteia. Daca vocalul nu este prezent, deschis, cu chef de cantare, nu prea-mi iese. Ori tocmai aici sta prost Mustaine: cand canta, in cea mai mare parte este in lumea lui. Surprinzator a fost mult mai deschis fata de acum doi ani, tot la Bucuresti. Poate si din cauza ca de data asta nu mai urmau sa cante ca si nume principal, pe aceeasi scena, baietii de la Metallica. Deh, problemele vechi mor greu.

Din punct de vedere strict muzical, au facut ceea ce stiu sa faca foarte bine. „Head Crusher”, „Hangar 18”, „Sweating Bullets”, „Angry Again”, „Symphony of Destruction” si „Peace Sells” sunt doar cateva dintre piesele de la concert, impreuna cu un Vic Rattlehead (mascota Megadeth) care a vizitat scena la „Peace Sells„. Au facut ravagii in public, la modul deja conscrat al lui Megadeth. Iar „A Tout Le Monde” a fost cadoul pe care fanii il meritau cu adevarat pentru sustinerea superba pe care le-au oferit-o. Sustinere pentru care Mustaine a multumit in mod clar, atat prin bis cat si prin foarte lunga despartire de public – bravos, a reusti sa arate ca stie sa fie si uman.

Buuuuuuuun, a venit momentul sa raman fara cuvinte: Motörhead. Va spun sincer ca, daca ar fi dupa mine, as incepe si as incheia cronica despre ei cu asta: „We are Motörhead and we play rock’n’roll„. Mai multe ar insemna doar detalii fara importanta. Cum insa nu pot, trebuie sa incerc sa gasesc cateva cuvinte potrivite.

Motörhead au fost imensi. Au dominat de la primele acorduri, incepand cu „Bomber” si pana la final. Stilul lor este greu, dur, aspru, la fel ca si vocea lui Lemmy. De chitara ce sa mai spun, la solourile lui Phil am tacut cu totii malc, fara sa respiram. „I Know How to Die„, „Metropolis„, „The One to Sing the Blues„, politica „Just ‘Cos You Got the Power” au facut pur si simplu ravagii. Vocea lui Lemmy suna absolut incredibil live si daca acum 3 ani am reusit sa-i ratez, mi-am promis ca nu voi mai pierde nici un concert Motörhead in Romania. Solo-ul de tobe al lui Mikkey Dee a fost luuuuung cat o zi de post dar nu cred ca reusit in vreun fel sa plictiseasca pe cineva.

La bis ne-au oferit „Ace of Spades” si „Overkill„, piese atat de dorite de fani. Din pacate, concertul lor a fost mult mai scurt decat ne-am dorit – dupa mai putin de 90 de minute Motörhead au iesit de pe scena, dupa ce au promis insa ca vor reveni curand intr-un oras caruia „ii plac si cladirile vechi, pe langa rock’n’roll„. Lemmy se pare ca a dat o tura prin centrul istoric al Bucurestiului. Mai spun doar atat despre ei: anul acest au implinit 37 de ani de cariera muzicala. Si au sters pe jos cu multe din trupele mai tinere.

No, cam asta a fost cronica unui festival extrem de lung, de calduros si foarte plin de trupe care au implinit fiecare peste 25-30 de ani de activitate. Dar care, aproape toate, au aratat ca trupele vechi inca stiu cum se tine un concert. Bravos tuturor, ne-au oferit trei zile inca greu de digerat.

Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 2

Continuam epopeea OST Fest 2012 – la cat de multe trupe au fost, chiar ca-si merita acest calificativ. Dupa ce i-am vazut ieri pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe, a venit timpul sa schimbam putin registrul de stil. A doua zi i-a avut pe lista pe  HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Parca in mod programat de catre organizatori, a doua zi de festival a venit si cu o crestere a temperaturii. Putinii dar trecatorii nori existenti erau o binefacere pentru cei care au incercat sa reziste in fata scenei. Din pacate, caldura era deja insuportabila, ajutata si de asfaltul negru aflat in fata scenei, asphalt care efectiv frigea talpile. Din fericire s-a rezolvat problema cozile de la casele de jetoane din prima zi, deci te puteai hidrata cat de cat rezonabil.

Ca si trupe de deschidere am avut parte de timisorenii de la Desant si australienii de la Mystery. Daca primii s-au descurcat onorabil, in ciuda caldurii si a publicului practic inexistent, se pare ca a fost ziua cea mai slaba pentru trupele straine mai putin cunoscute.

Mystery sunt o formatie extreme de tanara care, din pacate, inca nu are deloc o orientare cat de cat clara. In afara faptului ca le place pe scena si ca se simt cool fluturandu-si pletele, mie unul nu mi-au spus asolut nimic. Este drept, sunt foarte tineri – 14-16 ani, au avut grija sa specifice asta chiar ei, dar pe o scena atat de mare, este nevoie de mult mai mult. Au reusit ce-i drept sa obtina cateva aplauze, meritorii avand in vedere temperatura, dar cam atat. Mai au de crescut mult, din multe puncte de vedere.

HolyHell sunt trupa de suflet a lui Joey deMaio si cea care insoteste Manowar la mai toate turneele lor. Prin urmare era musai sa apara si pe scena OST Fest 2012. Din pacate, mult mai mult decat sa apara nu prea au facut, caldura dovedindu-se prea mare pentru solista Maria Breon care a lesinat dupa o iesire impetuoasa de pe scena. Am avut parte de „Holy Water„, „Revelations” si un impresionant solo de chitara si … cam atat. Putin rautacios am sa spun ca mare lucru n-am pierdut, solista nefiind deloc in forma si chiar daca trupa a sunat bine, nu a fost de ajuns. Ne-am ales cu un mic discurs a lui Joey deMaio care a scuzat trupa pentru concertul prea scurt, motivand ca au trebuit sa se grabeasca la aeroport.

Surpriza listei pentru a doua zi de festival au fost cei de la Trooper, trecuti in program dupa o trupa straina, caz rar intalnit pe la noi. Avand in vedere cele descrise mai sus, s-a dovedit ca n-a fost chiar o gresela. Ca la mai toate concertele lor au venit plini de energie si de chef de vorba, au cantat mult, cam cate o piesa de pe fiecare album lansat si cam atat. Personal nu reusesc sa inteleg cum face trupa asta de are asa de mult succes, sunt foarte comerciali si lingusitori cu publicul dar se pare ca asta le tine. Au obtinut destul de multe reactii din public, destula sustinere, la o ora la care inca nu prea era nivel la un nivel rezonabil de energie. Fac ei ceva si intra sub pielea celor prezenti – mno, bravo lor pentru asta. In ce priveste muzica, nu le-ar strica mai multa originalitate si mai putina lingusire.

Ajungem acum si la adevarata surpriza, poate a intreg festivalului: Europe. Trupa pe care mai toata lumea o stie ca fiind „cei care canta The Final Countdown” si nimic mai mult, au aratat ca varsta nu-i deloc o problema pentru ei si ca sunt mult, mult, mult mai mult decat atat.

Au cantat nu mai putin de 17 piese, cu tot cu bis-ul, printre care: „Not Supposed to Sing the Blues„, „Superstitious„, „Love Is Not the Enemy„, „Girl From Lebanon„, „Rock the Night” si evident „The Final Countdown„. Va spun sincer, concertul lor a fost atat de bun, atat de plin, cu atat de mult stil incat mi-am dorit sa nu cante si „The Final Countdown” – nu aveau nevoie, publicul era demult cucerit, nu mai aveau ce altceva sa dovedeasca. Si totusi, la primele acorduri toata lumea a sarit in aer, deci nu cred ca au gresit prea mult oferind publicului ceea ce-si dorea.

Nefiind la prima vizita in Romania stiau la ce sa se astepte dar chiar si asa cred ca pana la final au fost si ei placut surprinsi de reactia puternica a publicului si de cat de bine au fost apreciati. In ciuda caldurii inca destul de puternice, n-au lasat deloc in nici un fel sa se vada ca asta i-ar afecta vreun pic – si asta in ciuda originii lor nordice. Joey Tempest este un lider incredibil de carismatic, plin de el dar intr-un sens foarte pozitiv si cu o prezenta care n-a lasat nimic deoparte. Foarte atent la public, atat el cat si colegii, au trecut de la o piesa la alta cu eleganta si foarte multa pofta de cantat. Jos palaria, sunt cu siguranta cea mai buna trupa din a doua zi de festival, daca nu-i luam in calcul pe cei de la Manowar. A fost clar unul dintre cele mai echilibrate, constante concerte de la OST Fest. Inclusiv stilul lor muzical suna al dracului de bine, de adus la zi, mai nervos, mai agresiv dar foarte bine finisat. Inca tin minte aplauzele de final care i-au insotit mult timp dupa ce au iesit de pe scena. Ah, si baietii de la Europe au inteles rapid ca daca romanii folosesc termenul „merci” apai asta nu inseamna musai ca si „merci beaucoup” isi pastreaza utilitatea ca si-n limba franceza – poate se prind si domnii de la Motley Crue cum sta treaba.

Am ajuns si la evenimentul principal – Manowar. A treia oara in Romania si chiar a treia oara pe aceeasi scena de la Romexpo, pot spune ca deja ne sunt familiari. Si poate ca asta a fost si cel mai mare pacat al celor de la Manowar, familiaritatea. Au venit cu fix acelasi show de acum trei ani, repetat cu minutiozitate. Doar piesele parca au fost ceva mai bine alese atunci, au adunat mai multe din piesele „grele” de-a lungul indelungatei lor istorii. In rest, cum spuneam identic.

Ma bucur ca si-au schimbat putin stilul vestimentar, costumele de piele mulate parca nu li se mai potrivesc la fel de bine ca acum 20-30 de ani. Insa costumatia abordata acum imi pare ca merge mult mai bine, fara a le stirbi din masculinitatea razboinica.

In rest, acelasi Manowar, tavalug de energie, de forta, de masculinitate. Un concert al lor poate fi asimilat unei transfuzii intense de testosteron. Stiu prea bine acest jos, sunt rodati excelent in acest mecanism de a-si purta fanii dupa dorinta. Iar publicul de la OST Fest a reactionat asa cum era de asteptat. Manowar au fost, cred, trupa cu cea mai buna reactie de public, au scos cel mai mult de la cei prezenti la scena festivalului. Au adus un fan pe scena, au cantat o piesa impreuna cu el si i-au adus alaturi doua tipe din public sa-l „incurajeze”, Joey deMaio a tinut discursul in limba romana (cu o mica scapare de sunet la inceput) iar la final au incheiat cu un glorios joc de artificii. Nu prea sunt multe de spus de rau despre concertul lor – a fost aproape perfect.

Kill With Power”, „Fighting the World”, „Sign of the Hammer”, „Brothers Of Metal”, „Thunder in the Sky” sunt doar cateva din cele peste 20 de piese interpretate, fiecare dintre ele cu un maxim de energie. De volum nu mai are rost sa pomenesc, Manowar sunt recunoscuti pentru intensitatea concertelor lor. Bis-ul a venit cu un mult cerut – si bine primit – „Hail and Kill” si interpretarea de catre Eric Adams a piesei de opera „Nessun Dorna„. Manowar au revenit si pentru un al doilea bis si au incheiat cu „The Crown and the Ring” o seara ce parea de nesfarsit.

Urmeaza ziua a treia, cu Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motorhead.

Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 1

Stiti vorba ceea cu vointa si mutat muntii? Se pare ca are ceva sambure de adevar, festivalul OST Mountain Fest, clasic organizat in zona Bucegilor si cu ceva istorie deja, a ajuns cum necum pe plaiurile Baraganului, in poarta Bucurestiului, la Romexpo. Iaca minune, mi-am zis, asa ceva nu trebuie ratat. Mai ales ca lista de nume a continut trupe grele, adunand pe aceeasi scena o buna parte din istoria rock-ului.

Prima zi de festival a inceput fara timididate cu: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe. O lista grea, adunand laolalta mai multe stiluri si mai diverse decat mi-am imaginat vreodata ca este posibil. Interesanta alaturarea acestor nume, ca sa nu spun chiar ciudata.

Festivalul si-a deschis portile pe 15 Iunie 2012, la ora 15:00 (in loc de ora 14 asa cum era anuntat) si ne-a intampinat cu o scena imensa si impresionanta. Foarte interesanta asezarea luminilor in prima zi, traversele pe care se gaseau montate luminile fiind in pozitie oblica si nu orizontale, asa cum sunt in mod obisnuit. In afara de asta, am dat si de primele doua mari probleme: caldura insuportabila si cozile la jetoane.

Ca sa ne ajute acomodarea am avut parte de trei trupe romanesti, avand rolul de a dezmorti atmosfera – ca sa nu spun sa ne incalzeasca deoarece acest cuvant trezeste amintiri dureroase. Armies Of Enlil, Psychogod si White Walls au avut o sarcina aproape imposibila, din pacate. Un public putin numeros, toropit de caldura si aflat inca la primul contact cu festivalul nu ajuta absolut deloc.

Armies Of Enlil si Psychogod au fost surpiza placuta, fiind foarte incantati sa se afle pe o astfel de scena si si-au dat toata silinta – fara efect insa. Sunt inca tineri si lipsa de experienta se simte, n-au reusit sa trezeasca decat o mica parte dintre cei prezenti. White Walls, trupa pe care o apreciez, au fost insa destul de lipsiti de forma. Cu siguranta si caldura a contribuit la aceasta stare dar ar fi trebuit sa se poate concentra mai bine. Au fost relativ apatici, lipsiti de energie si de constanta, nu au convins ca la alte concerte, din pacate. Piesele lor suna bine si au multe idei noi in muzica, poate insa ca doar au avut o zi proasta.

Cam aici insa s-a si incheiat partea de acomodare. Dupa cele trei trupe de deschidere, ostilitatile au fost preluate de catre cei de la Exodus. Nu stiu ce au auzit ei despre acest festival dar au venit extrem de motivati sa ne faca una cu pamantul – inceput cu extrem de multa forta, n-au slabit ritmul nici macar o secunda.

Desi, din pacate, au avut cateva probleme de sunet cu microfonul lui Rob Dukes, care a fost nevoit sa-si schimbe locul in mod neprogramat, s-au descurcat si au trecut peste fara prea multe consecinte. Cu un thrash-metal dur, greu, energic, au lovit din plin in publicul deja destul de numeros si activ. Au inceput cu „The Last Act of Defiance” si, dupa piese precum „Piranha„, „A lesson in violence” au incheiat cu tupeu cu „Strike of the Beast„. In ciuda caldurii inca destul de puternice s-au format un mosh-pit considerabil ca marime si care nu s-a oprit nici o secunda pe parcursul concertului. A fost dealtfel si sustinut inca de la bun inceput de catre Rob, acesta indemnand constant participarea in pit. Tot el a fost cel care a organizat si deja celebrul Wall of Death, spargand mosh-pit-ul in doua si asmutind cele doua laturi una impotriva celeilalte.

Ma bucur sa vad din ce in ce mai multe pit-uri de acest gen la noi in care agresivitatea este manifestata in mod coerent si controlat. Desi au fost si cateva accidente totusi participantii au fost atenti si s-au sustinut reciproc. Este un semn de civilizatie si de maturitate. Si pentru ca veni vorba de zonele mai aglomerate, organizarea pe trei zone distincte: Fire, Gold si Normal a dus la o repartizare multa mai eficienta a publicului. N-au fost imbulzeli la zona de delimitare dintre spatii si per total a fost unul dintre cele mai aerisite festivaluluri la care am participat.

Dupa aproape o ora de dezlantuire furioasa impotriva publicului Exodus s-au retras si au facut loc pentru un alt nume cu o lunga istorie atasata – Overkill. Cu mai bine de 30 de ani de prezenta pe scena de thrash metal, batranii de la Overkill au inceput, din pacate, sa-si arate varsta. Au venit cu un set de piese din intreaga lor istorie muzicala si desi au dat foarte mult pe scena, parca s-a simtit ca era loc de mai bine.

Derek „The Skull” Tailer a fost cat se poate de activ, a ras si a glumit cu publicul, s-a jucat cu penele de chitara mai tot timpul dar prestatia lui Bobby Blitz n-a fost chiar la fel de puternica. Cu siguranta si caldura a fost un factor determinant dar vocea sa nu a mai avut acelasi efect ca pe albumele vechi. Suna bine dar parca nu-i de ajuns, nu a avut destula putere. Iar incursiunile foarte dese in spatele scenei n-au fost nici ele de ajutor. Chiar si asa, piese mai vechi precum „Hello From the Gutter„, „In Union We Stand” si mai ales „Rotten to the Core” au sunat chiar foarte bine. De apreciat efortul depus si veselia cu care au venit pe scena de la OST Fest. Iar piesa „Fuck You„, la final de concert, a sunat al dracului de bine :). Iar publicul i-a primit in consecinta, avand inca destul de multi fani prezenti.

Surpriza de cele mai mari proportii au fost, in prima seara, norvegienii de la Dimmu Borgir. Veniti pentru prima oara in Romania au vrut in mod clar sa-si masoare fortele si au facut asta in stil grandios. Pe langa costumele specifice trupei, cu masti, bocanci, tinte, piele, machiar si tot restul, atitudinea adusa de ei a fost cu adevarat spectaculoasa.

Fara incercari inutile de lingusire au intrat extrem de agresiv pe scena cu „Mourning Palace” si au cucerit instant publicul prezent. Cu un black metal dur, curat, foarte agresiv si brutal au masacrat fanii de la OST Fest piesa dupa piesa. La „Puritania” era deja clar ca vizita lor este demult asteptata si ca multi dintre cei de acolo erau prezenti in special pentru Dimmu Borgir. Au reusit sa pastreze acelasi ritm infernala pana la sfarsitul concertului, dupa ce au trecut prin „Kings of the Carnival Creation„, „Ritualist” sau „Spellbound” iar pentru final s-au delectat cu „In Death’s Embrace„.

Fara sa gresesc prea mult pot spune ca Dimmu Borgir au fost trupa cu cel mai mare success in prima zi de OST Fest, desi cel mai mare nume de pe afis abia urma. La final au promis ca vor reveni curand si sunt convins ca asa vor face, s-au simtit foarte bine pe scena festivalului.

Si am ajuns si la evenimentul principal al primei seri de OST Fest 2012 – Mötley Crüe, la fel pentru prima oara in Romania. Vizita pe care au si udat-o din belsug cu sampanie (si nu numai), sarbatorind astfel primul lor concert romanesc. Cu o scena special amenajata ei au fost dealtfel si singurii care si-au adus propriile decoruri, in afara de clasicele back-drop-uri ale celorlalte trupe. Scena a fost dominata de un imens carusel, la baza caruia se afla setul de tobe al lui Tommy Lee. Cu un spectacol plin de lumini, scenografie, cu doua dansatoare prezente la aproape toate piesele si un o imensa surpriza spre finalul concertului, Mötley Crüe au avut clar cel mai bun numar de entertainment. Din pacate, cam aici s-a si oprit calitatea prestatiei lor – dar s-o luam pe rand.

Sunetul a fost, in cel mai fericit caz, mediocru – tare, exagerat de tare fata de trupele anterioare, dar foarte amestecat si fara nici un pic de finete in reglaje. Iar asta spun dupa ce am ascultat chiar de pe mijlocul zonei gold, acolo unde sunetul ar fi trebuit sa fie perfect. Vocea lui Vince Neil a fost sublima dar a lipsit cu desavarsire. Pur si simplu a sunt prost: prea slaba, prea falsata, cu multe rateuri, n-a oferit nimic care sa placa. Piesele, adunate de prin toata istoria trupei, au continut: „Wild Side„, „Too Fast for Love„, „Shout at the Devil„, „Same Ol’ Situation„, „Dr. Feelgood” si evident „Girls, Girls, Girls„.

Poate pentru fanii vechi ai trupei – dar si pentru cei mai tineri, am vazut cativa foarte bobocei care arborau imaginea si stilul glam – a fost un concert bun. Pentru mine insa a fost o destul de mare dezamagire. Au compensat numai prin solo-ul de tobe al lui Tommy Lee care a facut la propriu un roller-coster din imensul carusel de care am pomenit, folosind ca si vehicul chiar setul de tobe. Foarte faina scamatoria, cu Tommy atarnat in mijlocul tobelor si batand nebuneste in ele. Nu am inteles totusi de ce au ales un ritm de drum’n’base, in loc de ceva clasic rock. Ma rog, chestie de gusturi.

Cam asta a fost prima zi de festival la OST Fest 2012 – Bucuresti. Urmeaza a doua zi, cu HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Standard
evenimente, muzica

Linkin Park la Bucuresti – dezlantuire de forta

Seria marilor concerte din aceasta vara a fost inaungurata de cei 6 membri ai trupei Linkin Park. Miercuri, 6 Iunie 2012 au avut primul concert romanesc, organizat la Romexpo de Events cu sprijinul Ciuc Premium. Parte din turneul de promovare al viitorului lor album – Living Things – este in acelasi timp o revenire a trupei catre stilul originar, pentru care au devenit cunoscuti.

Ca orice concert mare, Linkin Park au avut in deschidere nu mai putin de trei trupe: Zdob si ZubComa si Phenomenon. Daca pentru Zdob si Zdub nu mai e asa de mare surpriza, Coma si Phenomenon au fost anuntati pe ultima suta de metri si au avut o sansa imensa sa cante la un asemenea eveniment. Ambele trupe s-au descurcat onorabil, desi s-au simtit clar destul de timorati de scena imensa din spatele lor. Coma au avut si putin ghinion, fiind nevoit sa renunte la ultima piesa pregatita, datorita unei intarzieri de program. Putin ciudat, mai ales ca au apucat sa si anunte ca mai urmeaza o piesa, dupa care au iesit subit de pe scena.

Zdob si Zdub, desi au inceput destul de lipsiti de energie, si-au revenit insa repede. Dupa primele doua – trei piese ceva mai putin energice atat vocea cat si prezenta lui Roman Iagupov au explodat, in stilul bine cunoscut. Asa ca a luat la alergat mai toata bucata de scena avuta la dispozitie si nu-i deloc putin lucru. Membri Zdob si Zdub se pierdeau efectiv pe scena de dimensiuni impresionante: peste 400 m2, cu o inaltime de 14 m. Au reusit sa ridice multe maini in aer iar atmosfera creata de ei a prins cat se poate de bine, berea si dansul fiind deja foarte prezente in public.

Apropos de public, am avut parte de o varietate cat se poate de larga. Cu o medie de varsta clar mai scazuta fata de alte concerte rock, fanii Linkin Park au confirmat prezenta inca proaspata a trupei. Simpatic a fost ca multi dintre cei mai tineri au fost insotiti de parinti, ceea a dus la cateva situatii cel putin hilare. Am vazut cel putin doua scene in care, la o incercare chiar timida de pogo „inculpatii” au fost rapid admonestati de parintii care nu putea accepta un astfel de comportament, in timp ce pustii lor saliva dupa o tura de agitatie printre ceilalti. Deh, gusturi diferite la varste diferite. Mai putin interesante au fost prezentele preluate direct din zona de fite a Bucurestiului, sosite la facut poze in ipostazele specifice – nu intru in detalii caci nu prea este cazul. Per total insa publicul mi-a parut cam prea linistit – ma asteptam la mai multa energie, mai ales avand in vedere ce se intampla pe scena.

Sunetul a fost bun spre foarte bun, din pacate cam slab ca si intensitate. In fata scenei s-a auzit bine dar in zona Gazon A deja parca se simtea nevoie de mai mult volum. Ma intreb cum s-a auzit in zona Gazon B dar nu cred ca prea bine. La cat de impresionante erau sistemele de sunet instalate sincer ma asteptam la mai mult volum. Repet, s-a auzit bine dar nu impresionant.

In ce priveste organizarea, dupa ce trecem de clasicele cozi imense de la intrare a fost bine spre multumitor. Suficiente locuri de alimentare atat cu jetoane cat si cu bere/sucuri, destul spatiu de trecere. Cam prea mare zelul celor de la paza, carora a trebuit sa le explic de ce nu pot renunta la farul de bicicleta din rucsac (care far este cu putin mai mare decat o bricheta) dar asa inteleg ei sa-si faca treaba cateodata. Interesanta a fost interdictia la fumat, care evident ca nu a fost respectata – cel mult s-a transformat intr-o permanenta cautare a unui foc la fumtaorii din jur.

Foarte aproape de ora programata, undeva in jur de ora 20.20, Linkin Park au luat in stapanire scena, cu un intro la chitara interpretat din spatele scenei, crescand astfel rapid nivelul de asteptare al publicului. Ora oare cam prea grabita, avand in vedere ca inca era destula lumina naturala – si chiar este, efectele vizuale fiind mult diminuate in prima parte. In schimb am avut parte, parca in compensatie, de un superb si foarte lung apus de soare. Parca nu mai voia sa dispara, colorand in mod incredibil parte din scena si aruncand mereu cu reflexe aurii din ferestrele din zona. Superb si impresionant, in acelasi timp.

Mike Shinoda, Chester Bennington, Brad Delson, Phoenix, Joe Hahn, Rob Bourdon – sase oameni care, nu stiu cum, au reusit sa umple mai bine de 400m2 de scena. Complet. Fara drept de apel. Cu o energie incredibila si cu un chef de cantat cum n-am vazut de multisor. Se vede clar scoala scenei americane, stilul lor de spectacol bine pus la punct si aranjat – dar totusi, baietii astia chiar canta cu pofta. Chester si Mike fac o pereche incredibila, cu un dinamism fantastic si se completeaza excelent. Mike nu poate sa taca sub nici o forma, chiar daca nu are o arie de interpretat el tot continua sa cante, in paralel cu Chester, pe versurile acestuia. Brad la randul lui este foarte active si desi pasajele lui vocale sunt de acompaniament, are acelasi obicei ca si Mike – canta in paralel cu vocea principal, evident fara microfon. Toate astea arata ca baietii canta in primul si in primul rand din placere, abia apoi pentru spectacol.

Iar spectacol stiu sa faca si inca foarte bine. Au reusit sa faca acea scena imensa sa para chiar mica, aveau momente in care sa aglomerau de parca nu era loc. Toti (mai putin Rob la baterie) sunt foarte activi si mai ales foarte mobili – isi schimba permanent locurile pe scena, sus-jos pe platforma montata in mijloc, la stanga, la dreapta, in fata clapelor sau sus la pupitrul lui Joe. A fost o placere sa-i vedem atat de prezenti. Pe langa asta, au schimbat mai multe instrumente decat altii intr-o viata. Aproape la fiecare piesa si uneori in cadrul aceleiasi piese au schimbat, adus, scos, readus noi instrumente pe scena. Fiecare a avut parte de cel 2-3 instrumente diferite, daca includem si vocea. Percutie, clape, sintetizator, fel si fel de chitari, cu sau fara chitara, absolut dementiala aceasta frematare a lor.

Totul combinat cu stilul lor muzical pe care chiar n-ai cum sa-l definesti, oricat ai incerca: hibrid rock, hip-hop, electronic, rock alternative, drum’n’base, aproape orice fel de influenta era prezenta intr-un acord sau altul. Si una e sa le stii piesele de album, cu totul altceva sa asculti pe viu acest melanj de influente. Baietii nu s-au oprit de la nimic in muzica lor si, dupa numarul de fani ai trupei, se pare ca au gasit o solutie de foarte mare succes. Refrenele lor impresionante cu cerut multe voci la concert si le-au primit fara ezitare. Piese precum: „Papercut„, „Somewhere I Belong„, „Breaking the Habit„, „New Divide” (cu tot cu accidental de la clape), „Faint” a aruncat in aer tone de energie si multe, foarte multe voci care i-au insotit.

Piesa „Burn It Down” de pe viitorul lor album suna foarte foarte bine, ceea ce anunta un nou set memorabil de piese Linkin Park. La cat de in forma sunt, nu poate decat sa sune excelent.

Ceea ce parca n-a fost de ajuns a fost comunicarea verbala cu publicul. Aici s-a simtit nevoia de mai mult, mai ales avand in vedere ca este primul lor concert in Romania. Clar publicul a simtit mai multa nevoie de atentie, intr-un fel, asa cum suntem si obisnuiti de alte trupe. Desi in nici un caz n-au fost indiferenti fata de public si de reactiile acestuia, totusi la nivel verbal parca se putea face mai mult. Cred ca din cauza asta multi au plecat nu atat de multumiti pe cat se asteptau.

Finalul a fost cel putin grandios: „In the End„, „Numb” si „Bleed It Out” cu un fragment din „Sabotage” de la Beastie Boys. Dupa mai bine de 15 minute de la finalul concertului, erau inca multi oameni in fata scenei care nu voiau sa plece – atat de puternic a fost finalul. Din pacate, Linkin Park se inscriu si ei in ultima moda de a integra oarecum bis-ul in setul principal, asa ca multi au ramas cu impresia ca nu am avut parte si de recompensa de final. Bis insa a existat, doar ca a fost „servit” la felul principal.

Inca am in urechi acordurile de la „In the End” si „Numb„, inca imi place sa inchid ochii si sa-mi aduc aminte de unul din cele mai importante concerte ale acestui an: Linkin Park la Bucuresti. Abia astept urmatorul lor concert.

Lista de piese Linkin Park:

Tinfoil

Faint

Papercut 

With You

Runaway

Given Up

Blackout

Somewhere I Belong

A Place for My Head

New Divide

Lies Greed Misery

Points of Authority

Waiting for the End

Breaking the Habit

Leave Out All the Rest / Shadow Of The Day / Iridescent

The Catalyst

What I’ve Done 

One Step Closer

Burn It Down

In the End

Numb

Bleed It Out (w/ Beastie Boys „Sabotage”)

Standard
evenimente, muzica

Concert Slayer la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Dupa ce i-am vazut acum 2 ani pe scena de la Sonisphere, parte componenta a celebrului The Big Four, mi-am promis ca nu voi rata primul concert de turneu Slayer de la noi. La cum au sunat atunci si la cat de in forma erau am fost convins ca vor face un concert memorabil – n-am gresit deloc. Invitati de Emagic cu ajutorul Ciuc Premium, Slayer au venit pentru primul lor concert propriu din Romania pe 4 Iunie 2012 si au fost primiti de mai bine de 5.000 de fani la Arenele Romane.

Prima trupa de deschidere au fost cei de la Avatar si au avut o misiune foarte dificila de a antrena un public putin numeros si inca apatic. Cum insa nu deloc la inceputuri si au experienta chiar in a concerta pe aceeasi scena cu alte nume mari ale rockului, au reusit sa intre rapid in ritm si sa-si faca apropiat publicul prezent. Au sunat bine, destul de aproape ca stil de ceea ce urma sa se intample pe scena, chiar au meritat sustinerea primita.

Dupa o scurta pauza au preluat scena cei de la H8 – de asemenea o trupa nu tocmai tanara. Si-au dat efortul si au fost relativ bine primiti, mai ales ca aveau destui cunoscuti in public. Dar ca stil nu prea s-au potrivit cu tema Slayer. Nu prea merge sa amesteci genul lor muzical, un cross hardcore/hip hop, conform declaratiei trupei, cu thrash-metalul curat si crunt al celor de la Slayer. Parca nu se amesteca. In rest au sunat bine, au venit cu un invitat special la chitara, dinamica celor doi vocalisti merge, desi mai este loc de mai bine. Cred ca ar fi fost mult mai bine primiti la un alt gen de concert.

Fac o pauza aici sa comentez putin si organizarea – de data asta, destul de slaba. Pentru o capacitate de aproximativ 2000 de locuri cate au fost in zona gold, doar 4 oameni la deservit bere si racoritoare este infim. Mai ales la cat de cald a fost ieri. Cozile au fost interminabile, chiar si in timpul concertului Slayer. Pacat, este pacat sa lasi o asa impresie. In rest totul a fost bine, scena impresionanta prin dimensiuni, sunetul nu excelent dar bun. Si mai ales, tare. In fata scenei a fost asurzitor la propriu – numai bun pentru ceea ce a urmat.

La 21.15, fara nici un fel de introducere, dupa doar un foarte scurt intro au intrat pe scena – Slayer. In forta, de parca au venit hotarati sa nu ne lase nici un fel de sansa de a ne reveni, au inceput cu „World Painted Blood”, piesa titlu al ultimului lor album. Forta este un cuvant prea mic pentru a le descrie valul desfasurat peste publicul din Arenele Romane. Cu o atitudine seaca, dura, complet no-bullshit, Slayer au facut un concert greu de digerat – si tocmai asta le-a fost intentia.

De la inceput pana la sfarsit au tinut un ritm infernal, aproape fara nici un fel de pauza. Interactiunea cu publicul a fost as spune undeva sub un minim decent, in afara de a anunta cateva dintre piese – nu pe toate – Tom Araya nu a adresat nici un alt gen de discurs. Fara povesti, fara prostii – rece si dur.  Kerry King este absolut neschimbat, cu aceeasi atitudine distanta, cu aceeasi imagine agresiva – cu tot cu lanturile atarnate la curea. Si-a pastrat insa bunul obicei de a arunca catre public cu pene de chitara aproape la orice piesa – imbucurator, as spune.

Dave Lombardo este un fenomen in sine – felul in care reuseste sa stoarca atata viteza si forta din setul de tobe este absolut incredibil. Val dupa val se intoarce catre public, la fiecare serie mai plin, mai tare, mai rapid si mai dur. Greu, foarte greu sa-i faci fata. Iar publicul a raspuns din plin, cu accesi rapiditate – in mijlocul zonei din fata scenei a fost prezent permanent un mosh-pit considerabil ca marime si mereu folosit din greu. Pe langa el, un alt mosh-pit s-a format in dreapta scenei, unde in pauzele de mosh s-a folosit spatiul astfel eliberat pentru un head-bang in voie. De mult n-am mai vazut un public atat de activ dar chiar nu aveai cum sa stai linistit in fata unui astfel de atac.

Din pacate din formula de aseara a lipsit Jeff Hanneman, inca indisponibil in urma imbolnavirii de acum un an. Inlocuitorul sau insa, Gary Holt de la Exodus, s-a descurcat mai mult decat onorabil. Desi deja de aproape un an in turneu alaturi de Slayer se vede totusi diferenta de stil si de atitudine, Gary fiind aseara cel mai „cuminte” dintre cei de pe scena. Unitatea dintre cei patru membrii originali ai Slayer, impreuna in aceeasi formula de mai bine de 20 de ani, este cu adevarat notabila.

Dintre piesele memorabile de aseara pot aminti: „War Ensamble„, „Die by the Sword„, „Chemical Warfare„, „Mandatory Suicide„, „Spirit in Black„, „Dead Skin Mask” si „Angel of Death„.  Dupa o foarte scurta iesire de pe scena au revenit pentru un bis format din „South of Heaven” si „Raining Blood„, care au stors si ultimele picaturi de energie din noi. La final, fara nici un fel de discurs de despartire, Slayer au parasit scena ca dupa indeplinirea unui sacrificiu – noi eram victimele.

Nu pot decat sa citez chiar din propriile lor spuse, ca si scurta descriere a concertului Slayer de la Arenele Romane: „brutal but beautiful, punishing yet precise„.

Standard
evenimente, muzica

Cronica Luna Amara acustic – povestitori fara varsta

Pentru mai toti prietenii mei faptul ca Luna Amara sunt foarte sus pe lista preferintelor in ce priveste muzica romaneasca nu este demult un secret. Alaturi de Travka ocupa primul loc in ceea ce ma priveste asa ca ocazia unui nou concert acustic mi-a parut de neratat. Spun asta ca sa ma scuz oarecum pentru o cronica mai putin obiectiva – chiar nu pot sa povestesc la rece despre oamenii astia, nu dupa zeci de concerte ale lor la care am participat si in care nu m-au dezamagit.

Mini-turneul Storytellers este o noua ideea faina a baietilor de la Cluj, pornita, asa cum chiar ei o spun, de la ideea evenimentelor VH1 cu acelasi nume. Anume, pe langa un concert acustic, care deja nu mai este o noutate pentru Luna Amara, se adauga si cate o sesiune de povestiri cu si despre trupa, versuri, piese sau alte intamplari din istoria lor. Conceptul este superb si daca este bine pus in practica duce la un concert greu de uitat. Adica fix ceea ce s-a intamplat.

Nu fara legatura, alegerea clubului Ageless s-a dovedit aproape perfecta. Un spatiu restrans, cu o capacitate de aproximativ 100-150 de persoane, o atmosfera foarte calda si intima, cu scaune confortabile si nu in ultimul rand preturi excelente (nu exagerez), clubul Ageless a fost o gazda excelenta pentru acest gen de concert. Nu stiu cum se simte un concert clasic intr-un astfel de club dar unul acustic, mai ales care aduce si multa interactivitate intre public si trupa de pe scena, se muleaza perfect ca si atmosfera.

Concertul a inceput asa cum era anuntat – cu o portie consistenta de piese de la albumul „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep„: „Into Another„, „Deadends„, „Chihlimbar„, „Unghii De Drac„, „No Return„, „Kill The Dancer” sau „Flood Moses„. Fiecare dintre piese a venit insotita de povestea ei – unele direct legate de versuri – „Kill The Dancer„, „Unghii De Drac„, altele despre motivele de inspiratie sau despre contextul respectivei piese – „Flood Moses” capatand acum o semnificatie cu mult mai puternica.

Mi-e greu sa redau micile (si unele chiar mari) povestiri aflate in aceasta seara. Pe de o parte mi-e teama ca nu as putea sa reproduc toate nuantele si semnificatiile asa cum le-a povestit Luna Amara, pe de alta parte nu ar avea, sunt convins, acelasi impact fara interpretarea pieselor respective. Cu parere de rau am sa las in tacere aceste povesti dar va spun ca daca mai aveti ocazia, nu ratati un astfel de concert. Merita, aveti ocazia sa patrundeti, ca niste musafiri dragi, in lumea din spatele trupei favorite. Si numai asa puteti afla ce se ascunde in spatele unor titluri precum „Unghii De Drac„, care are o semnificatie mult mai pasnica decat ar parea.

Concertul in sine a fost excelent, asa cum Luna Amara ne-a invatat in toti acesti ani. Sunetul a fost bun, plin, curat, fara probleme (doar Mihnea a mai facut prostii cand schimba mufa de la chitara). Poate prezenta unui microfon in sala ar fi marit numarul de intrebari si gradul de interactivitate – conceptul Storytellers presupune si adresarea de intrebari din public. Asta este dealtfel si singura parte in care ar fi fost loc de mai bine – mai multe intrebari preluate si de ce nu, incurajat mai mult publicul in a le adresa.

Am avut parte sa-l cunoastem personal si pe noul chitarist – Serban Ontanu, care a avut parte de-o primire foarte calduroasa din partea publicului. Desi muzical este deja foarte bine integrat cu trupa si este un chitarist excelent, parca este inca prea retras. Sper ca la urmatoarele concerte sa-l vedem mai vesel si mai aproape de ceilalti membrii. Au compensat insa din plin atat Nick cat si Mihnea, amandoi cu chef de vorba si de cantat. S-au completat reciproc mai toata seara, cand unul isi acorda chitara celalalt continua povestirile, si-au pasat intrebarile unul altuia, au ras si au povestit impreuna. Au facut astfel un joc foarte fain si care s-a simtit placut in sala.

Au trecut prin toate cele patru albume, cu „Ciudat”, „Lume Oarba”, „Downtown Jesus”, „Mara” si „Rosu aprins” de pe albumele vechi si „In Lumina”, „Toti La Fel” si „Pietre in alb” de pe ultimul album.

Un concert care s-a terminat dupa doua ore care au trecut ca doua minute, cu multe intrebari care si-au gasit raspuns dar multe altele fara. Bis-ul a continut trei piese „Albastru”, o preluare Incubus si singura piesa la care ni s-a refuzat povestea: „Rosu aprins”, „explicata” razand de Mihnea prin faptul ca la momentul compunerii ii placea vinul rosu, avea o masina rosie si o iubita roscata.

O seara perfecta, implinind o cariera muzicala deja foarte bine consolidata. Luna Amara au aratat ca stiu sa fie calzi si apropiati de public, o schimbare binevenita dupa atitudinea lor putin cam distanta de acum 2-3 ani. Inchei prin a le repeta indemnul: „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep„.

Standard