ca-n viata, cu bicla

biking in the rain II

Saptamana trecuta am avut, in cea mai mare parte, timp de biciclit. Chef este mereu, cu bugetul de timp stau mai prost in ultima vreme. Dar cum era Vineri si nu era strict necesar sa stau la birou pana tarziu, m-am echipat si hop in sa. Inainte sa plec am aruncat un ochi pe strada si am vazut ca deja nu mai era atat de ud pe jos si incepea sa se insenineze – perfect imi spun, numai bine ajung acasa pe la apus, am de ce sa ma bucur ;).

Imediat ce am iesit pe sosea, m-a apucat pofta de umblat. Asa ca mi-am refacut usor traseul si am ales s-o iau pe la Pasajul Basarab, sa mai am parte si de ceva urcare. Zis si facut, numai ca dupa ce am trecut de Cismigiu vremea nu parea deloc sa se imbuneze ci dimpotriva a inceput sa picure. Din ce in ce mai serios. Prima tendinta a fost sa revin rapid la traseul cel mai scurt si s-o tai catre casa. Mi-am spus insa apoi ca totusi cateva picaturi n-or sa ma topeasca, mai ales ca am experienta la pedalatul prin ploaie, asa ca am continuat capos catre directia initiala. Asta pana cand am ajuns sus la Leu, cand am vazut ca traficul era blocat catre pasaj, pe directia catre Titulescu, cum voiam eu sa merg si un echipaj de politie redirecta pe toata lumea inspre Cotroceni sau Lujerului. Mi-am cam muscat eu barba dar nu prea aveam ce face. Daaaar, dupa ce am putut sa inaintez, in treacat am intrebat pe un politist ce se intampla si daca totusi nu pot trece cu bicla.

Zona de confortRaspunsul a fost fix pe placul meu: erau niste lucrari in carosabil dar puteam trece linistit pe langa, pe trotuar, de zona in lucru. He he, va imaginati zambetul meu? Sa va mai spun ca, avand in vedere cele de mai sus, am avut parte de cea mai mare parte din Pasajul Basarab, pe sensul meu, numai si numai pentru mine? Nici o masina, nici un motor, NIMIC :D. Ranjeam la traficul de pe sensul opus, evident foarte blocat. Toata traversarea pasajului am facut-o scaldat in lumina apusului care trecea printre norii de ploaie, facand slalom larg printre segmentele liniei de demarcatie dintre benzi si razand cu toata fata. Brusc, imaginea de alaturi mi-a revenit in minte cat faceam slalom pe mijlocul drumului pustiu. Si scena cu Times Square pustiu din Vanilla Sky, daca ati vazut filmul. Daca as fi ales varianta de confort, sub nici o forma nu m-as fi bucurat de un asa cadou.

Bucurie care insa a fost destul de scurta. Cand am inceput sa cobor la iesirea de pe pasaj catre Titulescu, practic s-au rupt norii. A inceput o ploaie cu adevarat torentiala (mai putin temperatura ei) si dupa nu multa vreme amestecata cu grindina. Din fericire, nu prea mare, asa ca am putut-o suporta. Practic in cateva minute eram ud fleasca si tot ce mai era uscat pe mine, adica adidasii, s-au inmuiat cu spor imediat ce am intrat pe Grivitei, unde apa era deja de cativa zeci de centimetri inaltime pe alocuri – sau mai bine spus, pe alocuri mai putin, in rest cam asa. Mno, ce sa fac? Ud eram deja, daca ma ascudeam undeva mare branza nu obtineam, apa fiind si foarte rece pe mine. Asa ca am zis taci si da-i mai departe – ceea ce am si facut.

Am avut parte de soferi in cea mai mare parte intelegatori, avand in vedere ca nu mergeam chiar langa bodura, unde picioarele imi atingeau apa de pe sosea, ci undeva spre mijlocul benzii I sau chiar mai la stanga. Doar doi soferi au fost mai grabiti si cand m-au depasit m-au salutat cu cate un val de apa. Am considerat ca au dorit sa-mi arate respectul lor, spalandu-mi picioarele, asa cum se facea pe vremuri ;).

Cel mai rau dintre toate a fost ca practic mai aveam 10% din puterea de franare, din cauza apei ce-mi spala sabotii de frana. Iar pe locul doi, la foarte mica distanta, apa rece din adidasii mei care efectiv balteau – si mi-au cam inghetat picioarele. Termometrul de pe ciclocomputer arata 3 grade C si la cat de frig imi era, tind sa-l cred.

Simpatic a fost ca, evident, odata ce m-am apropiat de casa s-a oprit si ploaia :D. Asa ca dupa ce am parcat, am luat-o fleosc, fleosc catre casa unde m-am aruncat direct in cada, la o baie fierbinte, sa fiu in stare a doua ziua sa particip la Marsul Biciclistilor, asa cum am promis. Si m-am tinut de cuvant, revin cu detalii ;).

De ce toata povestea asta? Simplu – pentru cel mai bun argument este propria piele. In cazul de fata, ea fiind cea murata la cel mai propriu sens al expresiei. Si totusi nu regret asta. Nu regret pentru ca am avut parte atat de-o experienta fantastica, servita de intamplarea momentului, cat si de-o noua lectie despre mine si limitele mele. Inainte de aceasta experienta as fi refuzat categoric o pedalare printr-o ploaie torentiala in luna Martie, temator atat de riscurile implicate cat si de disconfortul asociat. Ei bine nu-i deloc asa. Odata iesit din zona de confort, descoperirile curg garla.

Nu vreau sa afirm ca o viata implinita trebuie desfasurata numai in afara zonei de confort personal, ar fi o absurdidate. Dar cu cat mai dese incursiunile in afara acestui spatiu, cu atat mai multe descoperirile si dezvoltarile personale. Cand mi-e teama de ceva, atunci nici nu pot sa fac sau sa simt acel ceva. Dupa ce insa il infrunt, stiu ca-mi va fi, cel mult, greu de realizat sau obtinut – dar in nici un caz imposibil.

Credit foto: Ffffound.com

Standard
ca-n viata, cu bicla

biking in the rain

Asa cum am inceput sa povestesc mai devreme, ziua de Bike In s-a terminat cu primii stropi de ploaie – si a inceput etapa de ciclism stropi viteza 😀

 

bike_in_rain 

 

Dupa ce am vazut ca picurii nu sunt chiar o parere, am renuntat la film si m-am pregatit de plecare. Noroc cu apa disponibila in frigiderele de acolo ca am putut sa fac plinul, bidonul meu fiind epuizat de la venire. Si da-i pedale – pana la iesirea din parc, deja picurarea se transformase in ploaie si cam toate sperantele mele de a ajunge uscat acasa erau deja o amintire. Asa ca am pus castile in urechi, dat play la un Bob Marley pentru motivatie si engage.

Prima parte din drum eram cam asa, doar cu ceva mai putina apa pe jos si fara umbrela:

 

Biking through the rain

 

Buuuun, dupa cam un sfert din drum, deja eram ud leoarca pe mai toate partile asa ca nu mai avea sens sa ma mai feresc de balti. Bineinteles ca aripile, cumparate inca de la Ciclopromenada nocturna 2, inca nu mi-am gasit timp sa le si montez – stau asa de bine sus pe dulap 😛 Asa ca aruncam apa catre spinarea proprie si personala mai ceva ca un monopost pe ploaie torentiala. Si de aici a inceput sa fie foarte foarte fun drumul. Saua era asa de uda incat de fiecare data cand schimbam pozitia, se auzea – si simtea – un fleosc pronuntat si zau ca se scurgea apa din ea – si din pantalonii mei 😛

Prin urmare, deja atentia mea era indreptata in cu totul alte parti. Si bine am facut. Aveti idee ce gust are ploaia de vara, intr-o seara de sfarsit de August? Este dulce si este calda si-ti aduce aminte de copilarie. Am facut mai toate traznaile care mi-au trecut prin cap – trecut prin mijlocul baltii, cu picioarele ridicate doar pentru efect ca deja aveam tenesii murati, mers cu fata in sus si ochii inchisi sa simt picaturile pe fata (asta pentru putin timp ca la o groapa era sa ma cam intind pe jos 😀 ), facut slalom prin balti – se vede foarte misto urma de cauciucuri 😉 si altele asemenea. Ploaia era calda si foarte placuta la atingere si desi imi era teama ca se va raci odata ajunsa pe haine, nu a fost cazul.

Deja era aproape de 10 si afara era bezna – noroc ca drumul este iluminat si nu am avut probleme de nici un fel. Ce e misto la mersul pe ploaie este ca nu ai parte de nici un caine – toti erau retrasi la depou, in locuri mai uscate. M-au salutat din zbor doi tipi pe un scuter – ei cred ca pornisera dupa ce s-a oprit ploaia caci erau uscati – spre deosebire de mine. Partea cea mai haioasa a fost ca pe ultima parte din drum am vazut ca pe acolo nici macar nu picurase – a inceput insa dar foarte timid odata ce am ajuns si eu in zona. Practic am cam mers cu norul deasupra mea, ca in vechile desene animate din copilarie 😀 Per total, singura problema a fost ca era sa fac intim cunostinta cu o usa de Clio, soferul gasind de cuviinta sa deschida portiera fix in fata mea – si doar ce m-a depasit cu 50 m inainte deci nu se pune problema ca nu stia ca sunt pe drum. Noroc ca m-am invatat de la 4 roti sa ocolesc cu suficienta rezerva masinile parcate pe banda 1 – s-a dovedit util. I-am spus un merci apasat in timp ce am trecut pe langa el la care respectivul mi-a raspuns cu un bine, bine printre dinti. Il salut cu aceasta ocazie, parea genul familist si poate copii lui vor iesi cu bicla pe sosea – eu am sa-i salut cu placere, nu stiu cum ii va saluta el in conditii similare.

Trecand insa peste acest moment care n-a avut deloc importanta, plimbarea de aseara m-a facut sa ma simt iarasi un copil fericit, fara griji si fara teama de vreme – ploaia ne poate fi cel mai bun prieten daca stim s-o primim alaturi. Un asa companion de drum rar am sa mai gasesc. Multumesc ploaie, multumesc ca m-ai facut sa plutesc 🙂

 

Biking in a rain, originally uploaded by syfon.

 

 

Standard