Una dintre cele mai greu de inteles vorbe de duh din copilaria si adolescenta mea a fost asta: „n-ai sa intelegi pana nu dai cu capul de pragul de sus„. Mi-am pus mereu problema evitarii pragului de jos, fiind fundamental o persoana centrata pe probleme si rezolvari. De visat am visat mereu, tupeu am avut cat incape – tocmai de aceea, pragul de sus imi parea o non-problema. Era ceva care-mi depasea puterea de intelegere si intuitie.

Cum anume, sa dai de pragul de sus? Pai pana acolo era atat de mult loc incat asa ceva devenea practic imposibil. Ca o consecinta directa, daca tot aveam tot spatiul la dispozitie sa ma intind, am si purces la a-mi lua in stapanire toate drepturile – cu ele insa si obligatiile. Fapt care a dus in timp la o dezvoltare prea puternica a sentimentului de responsabilitate, a unui ego exagerat. Pe scurt, cam toate problemele intampinate imi erau musai adresate, toate trebuiau rezolvate de mine si numai de mine, era datoria mea. Magulitor in aparenta, apasator in realitate. Si cateodata egoist. Dar asta am aflat mult mai tarziu.

Continuă lectura →