De ce oare am ajuns sa ne hulim eroii? De ce a visa la lucruri marete inseamna o prostie? De ce a cauta sa fii drept si magnific inseamna sa fii considerat putin nebun? De ce cavaler nu mai inseamna decat curtoazie in fata unei femei? De ce?

Foto: Dana Yacoub

Cum oare am ajuns sa nu mai stim ce-i eroismul? Cum, Doamne? Ma uit zi de zi in ochii celor din jur si vad cum nu stiu ce sa faca sa-si ascunda privirile mai repede, doar doar nu s-ar vedea lasitatea si pustiul din sufletul lor. Ma uit cum trecem zi de zi pe langa atat de multe mizerii, mici sau mari si nu le vedem, privirile ne sunt intoarse parca. Si intoarse sunt, ne privim numai pe noi, ne vedem numai pe noi. Ne vedem dorintele, placerile, suferintele, mizeria in care ne scaldam si ne face sa ne simtim mici si fara putere. Caci, nu-i asa, cum ai putea avea putere cand nu vezi si nu stii ca dincolo de tine exista restul lumii?

Sa ai nevoia, sa simti in adancul tau ca trebuie sa faci mai mult decat opt ore de munca pe zi si unul sau doi copii trecuti prin facultate inseamna sa fii nebun. Ca datoria ta de om nu-i asta, ca in tine sunt ascunse miracole – pentru ceilalti, nu si pentru tine – si ca poti fi maret, ca poti duce la implinire planuri maiestuoase – asta este clar luata nebunie curata. Si cand spun asta, nu ma refer la cuceriri de armate sau de pamanturi indepartate si pur si simplu la a te ridica deasupra conditiei tale de furnica. De a vedea ca poti fi mai mult decat o rotita fixata intr-un angrenaj. Ca de faci un mic efort de intelegere, poti ajunge sa creezi din tine un tel pentru altii si deja ai facut enorm de multe. Ca din ceea ce esti si ce faci nu este de ajuns sa te bucuri numai tu si cel mult cei apropiati tie. Ca datoria noastra, ca oameni, este sa ne depasim granitele si limitele pe care de fapt singuri ni le-am stabilit. Cu fiecare limita sparta, cu fiecare granita mentala depasita descoperim cat de usor a fost de fapt si la fel ca atunci cand urci muntii, vezi ca mereu in spatele unei culmi se afla alta si mai mare – dar la fel de usor de trecut.

Avem maretia in noi si sunt momente in care realizam asta dar din pacate doar atat – momente. Asa cum in situatii limita stim cu totii sa ne ridicam deasupra instinctelor, asa putem s-o facem si zi de zi. Este suficient sa facem din acest zi de zi ceva maret. Eterna spusa – traieste-ti fiecare zi ca si cand ar fi ultima – asta ne indeamna sa facem. Sa realizam ca eroicul, magnificul nu este apanajul povestilor cu regi ci face parte din viata noastra – dar nu-l vedem. Nu-l vedem pentru ca ne credem prea mici si nu suntem. Nu-l vedem pentru ca avem capetele plecate si ne uitam numai in pamant, de teama ca cineva ne-ar cere ajutorul. Si nu intelegem ca tocmai acel cineva care ne cere ajutorul ne ofera, pe tava, posibilitatea maretiei. Este suficient doar sa vedem asta.

De cand ma stiu am avut acest sentiment ca am nevoie sa fac mai mult decat o viata obisnuita. Si nu este nici o urma de orgoliu aici, este pur si simplu un sentiment pe care nu-l pot ignora – desi au fost vremuri in care am incercat. Aproape toate deciziile majore au fost insotite de aceasta neliniste, toate planurile facute au cautat sa ajunga departe. Mai mult inconstient decat altfel in multe din alegerile facute tind sa fiu diferit – tot de aici vine acest fapt. Incerc sa-mi fac unele proiectii in ceea ce ma priveste si singura constanta este ca vreau, am nevoie sa stiu ca voi incerca sa fac mai mult decat un salariu si o cariera. Nu stiu cat si pana unde voi putea urma aceasta nevoie dar stiu ca voi incerca. Restul este destin. Din aceasta cauza am fost de multe ori privit cu suspiciune. Prietenii m-au criticat, cu caldura si blandete – este adevarat – incercand sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Si am incercat sa-i ascult dar nu pentru mult timp 😛

Maretia face parte din noi. Erou poate fi oricine, este de ajuns sa-si doreasca asta si sa urmeze acest drum. Cavaler inseamna mai mult decat a deschide portiera unei frumoase domnisoare – inseamna sa alegi pe altii in locul tau, sa-i vezi mai importanti prin fiinta lor comuna decat esti tu ca individ. Renunti la placerea ta pentru a fi nobil. Chiar si termenul de nobilime si-a pierdut sensul in timp si e pacat. Pe vremuri, nobilimea si casele regale aveau mare grija de supusii lor – iar un nobil adevarat stia tot timpul ca este de fapt in serviciul lor.

Eu vreau si simt ca pot mai mult decat atat, am nevoie sa cred ca pot fi maret. Am nevoie sa cred ca Fat-Frumos a existat si inca nu a murit. Si am mentionat numele de poveste pentru ca piesa celor de la Vama este superba pentru a sublinia ceea ce vreau sa spun – maretia nu a disparut, doar ne place noua sa credem asta. Deschideti ochii, ridicati capul din pamant si ati facut primii pasi catre a deveni eroi. Descoperiti apoi ca a fi cavaler inseamna in primul rand a ingenunchea – caci nu degeaba asa este desemnat un cavaler. Caci a fi maret inseamna si a cunoaste ce inseamna modestia – sau altfel spus a fi smerit. Dupa toate astea, drumul este larg deschis – mi-as dori sa traiesc intr-o lume de eroi.

Dar acum lumea, societatea nu ne da voie sa fim eroi. Ni se spune ca asa ceva nu se face, ca nu este ceva normal, trebuie sa ne vedem de datoria noastra zilnica, fara sa ne gandim la prostii. Dar eroii nu au nevoie de permisiunea nimanui.

Sunt un erou fara voie – nu am nevoie de permisiune, caci am nevoie sa fiu erou.

Vama – Scrisoare catre Fat-Frumos

PS – Am scris acest post dupa ce am vizionat filmul Tristan + Isolda – il recomand, desi nu este o capodopera cinematografica, este un film eroic 😉