despre munca – continuare

Fiind cu dor de duca si primind pe mail respectivul citat, am pus zilele trecute pe blog cateva randuri scrise de catre Emil Cioran in care cam infiereaza, in stilul ce-l caracterizeaza, carierismul si tendinta actuala spre munca peste limita.

Randuri care au suparat o anume amica si mi-a raspuns destul de vehement aici. Aceasta fiind situatia, frumos este sa si raspund, nu? Ca asa se face 😀 Sa purcedem dara.

@Johnesy – Eu zic ca l-ai luat cam tare pe nenea Cioran si ai pus un mare egal intre lipsa de munca/munca redusa si lene sau inactivitate. Ori, tocmai ca nu e chiar asa. Ce vrea el sa spuna si sunt foarte de acord cu asta ( 😛 ) este ca in actualul model social, adoptat cam peste tot, munca a ajuns sa fie scop in sine. Pentru ca pana si cei care reusesc in cariera aleasa sau dobandita, pana ajung sa aiba o pozitie cu adevarat stabila si sigura oricum devin atat de prinsi in acest joc incat nu mai pot face altceva.

Stam si ne uitam cu jind la putinii oameni care spun stop joc si-si iau lumea in cap la propriu, alegand sa faca ce au chef, cand si cum au chef. Si cand spun ce au chef, ma refer tot la activitati productive, in masura sa-ti asigure un nivel decent de viata. Chestia cu decentul este discutabila si mai ales reglabila. Continuă lectura →

ganduri

despre munca

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

Emil Cioran – Pe culmile disperarii

Update – O continuare a discutiei o puteti gasi aici.

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: despre munca

despre munca – continuare

despre munca