ganduri

vanatori sau ierbivore? – partea a doua

Mno, asa cum am promis zilele trecute, veni si randul barbatilor la puricat, ca de doamne si domnisoare am tot comentat in prima parte. Sa purcedem.

Inceputul unei relatii este cred cea mai eroica parte din viata barbatului modern. Alte ocazii sa-si dovedeasca inima de leu nu prea mai are, prins intre socialul agitat si materialul covarsitor. Este greu sa fii erou cu program de opt ore pe zi si-un sef educat si motivat in a-ti arata foarte clar care-ti este locul. Asa ca acum e sansa lor. Este emotionant sa vezi un barbat defasurandu-se in perioada de rut. Pe langa etalarea penajului (multam Marius de idee), in aceasta perioada sau imediat dupa acceptare, barbatul in plin avant este capabil de orice. Cel putin in afirmatii. Induiosator este ca-i atat de sincer in dorinte si promisiuni incat nu lasa loc de nici un fel de echivoc. Iar luna de pe cer e un cadou atat de banal 😛

Cand jocul imperecherii este in cel mai mare avant, cel putin doua tipuri de eroisme sunt prezente, fara doar si poate. Cele imediate, micile sau mai putin micile gesturi de bravada si cucerire facute de barbati. Pe termen scurt, aproape orice dorinta, oricat de ciudata sau riscanta ar parea, se va indeplini. Ce-i o noapte sub clar de luna pe-o terasa la munte? Ce-i o serenada in miez de noapte, ca supriza pentru femeia dorita? Nimic, la fel cum multe altele, din cele mai diverse, sunt realizate fara clipire. Totul se intampla aici si acum. Timp sa te gandesti daca acele gesturi chiar iti sunt proprii sau doar facute de dragul cuceririi insa, nu prea mai ramane. Ca sa nu mai zic de promisiunile pe termen lung spre foarte lung. Se poate promite si planui orice, sa traim noi pana atunci 😛

Sa nu care cumva sa fiu inteles gresit, nu vorbesc de aventuri si cuceriri de-un weekend la mare. Vorbesc de inceputuri de relatii, de inceputuri de povesti. Cu atat mai mult barbatul aprins va cadea usor in pacatul cuceririi si al eroismului – pe moment. Caci multe din frumoasele nebunii facute sau promise de barbati nu prea raman la fel de prezente in timp. Din eroul in armura stralucitoare, cel care tine luna de pe cer la oblancul seii armasarului sau salbatic, nu de putine ori ramane doar un Sancho Panza. Odata stabilite relatiile de cuplu stabil, eroul parca se scutura de armura sa si devine, de prea multe ori, un docil ornament.

Duse sunt promisiunile de cucerire a lumii, duse sunt sfasietoarele declaratii si dureri. Prezente sunt problemele si apasarile, meciurile si iesirile cu baietii. Micile gesturi de curtoazie, surprizele si zambetele, planurile si luna de pe cer devin prea putin importante comparate cu viata reala, cea dura si nemiloasa. Caci doar, cum sa ne bucuram de stele cand ratele ne ucid?

Iar printesa mult dorita si mult cantata, povestea mult visata se transforma in ziarul de zi cu zi. Si nimeni nu intelege unde si de ce a disparut pasiunea. Ne mintim ca oricum dragostea dureaza trei ani si ca pentru un camin nu-i nici pe departe ingredientul definitoriu, la urma urmei. Si ne vedem ingandurati si preocupati de vietile noastre.

Iaca am terminat de descris inca o modalitate prin care aura proiectata la inceputul unei relatii, fara vreo rea intentie, nota bene, este departe de structura reala a unuia sau ambilor parteneri.

Sa vedem acum, de ce ma mai trag de urechi cei doi Badragani? Tot misogin am ramas? Macar in cazul pasarilor, penajul etalat in perioada rutului ramane prezent si dupa, chiar daca nu mai este etalat cu la fel de multa insistenta 😉

Standard
ganduri

vanatori sau ierbivore?

Femeile spera ca barbatii se vor schimba dupa casatorie; barbatii spera ca femeile vor ramane la fel dupa casatorie.  (Bettina Arndt, Private Lives, 1986)

Un citat care insumeaza atat de multe. Dar s-o luam incetisor 🙂 Daca tot am inceput o serie, apai hai sa continuam. Prima parte este despre femeia joc, a doua despre barbatul analitic iar Andreea a continuat cu o frumoasa postare despre barbati si Lolite. Hai acum sa-i punem impreuna, sa vedem unde ajungem.

Felul in care multe relatii isi capata fiinta este de cele mai multe ori minunat. Ambii parteneri, parca stiind ce urmeaza sa se intample, sunt infloriti, puternici, luminosi. Cauta, freamata, vibreaza. Cei mai frumosi oameni pe care ii stiu au momentele lor de sublim cand sunt in aceasta stare, de presimtire, de cautare a unei relatii. Sunt la varful de potential, cred atat de mult in ei incat chiar ai putea lua in serios posibilitatea ca sunt in stare sa mute muntii. Daca ar fi posibil, m-as inconjura numai cu astfel de oameni – dar nu e si nici bine nu ar fi, cu adevarat.

Ce urmeaza este un adevarat foc de artificii 🙂 Cand doua persoane, aflate in acest moment de asteptare, se gasesc, ei bine atunci ai parte de un spectacol total. Lumea intreaga se aprinde parca pentru a le lumina drumul si pentru a pune in scena un decor de basm. Pentru ca tocmai asa se simte, ca inceputul unui basm. Vanarea si-a gasit fructul iar succesul ambilor parteneri este savurat pana la capat, cu insetarea spinilor din desert. De totul ar putea ramane sau creste de aici, cat de bine ar fi.

Numai ca apare chiar de pe acum prima capcana. Femeia, printre alte instincte proprii, il cunoaste atat de profund pe cel al mimarii. O femeie indragostita este atat de captivata de iubitul ei incat ar face – si chiar face – totul pentru a-i fi pe plac. Si atat de placuta uitare de sine feminina devine acum o capcana uneori mortala. Caci ea adopta rapid, fara nici o retinere, toate placerile si idealurile barbatului care este in stare sa-i captiveze imaginatia. Iar el devine fascinat de atat de multa apropiere, de atat de multa ingemanare intre cei doi. Femeia mimetica devine usor o himera care atrage cu atat mai puternic cu cat visele lui sunt mai adanci. Substanta care-i leaga pe cei doi parteneri este atat de puternica incat totul devine posibil. Iar planurile si visele incep sa curga, viitorul nu mai cunoaste limite. Si nici nimeni nu le cauta, nu mai intereseaza daca povestea are sau nu substanta – totul devine visare.

De aici incolo insa, prea putine sunt cuplurile pentru care „povestea merge mai departe„. Pentru ca timpul isi arata, destul de curand, puterea. Pentru ca din vanatori devenim, prea repede si prea usor, ierbivore. Si in loc sa ne intretinem visele si arderea, nu facem altceva decat sa intretinem focul din caminul casnic. Este frumos dar nici pe departe de ajuns. Din visele si planurile initiale nu mai ajung sa se implineasca decat cele marunte, imediate, iar caminul capata proportii de Gulliver. Sa nu mai zic de ce se intampla cand in ecuatie apar, cat de repede, copii. Interesant.

Si apar momentele de revelatie, in care se fac comparatii intre visele de inceput si realizarile de acum. Comparatii care de cele mai multe ori nu prea ajung in zona pozitiva a balantei. Pentru ca rutina si oboseala isi spun cuvantul mereu prea devreme iar din mimetismul initial, in fata planurilor concrete nu prea mai ramane mare lucru. Din visele cuceritoare de lumi, barbatul entuziast se trezeste din nou singur in fata eternelor sale planuri. Pe care este nevoit sa le puna tot singur in plansa realitati sau le lase uitarii. De prea multe ori aleasa este cea de-a doua cale. De mult prea multe ori.

Uite asa ne-am intors la zicerea de la inceputul de articol. Barbatul se va schimba, totusi, in faptul ca-si va accepta visele esuate, dimpreuna cu frustarea si mai ales renuntarea asociata, iar femeia se va schimba iarasi, revenind la realitatea personalitatii sale, dupa ce dorinta care alimenta mimetismul s-a stins si a pierdut puterea de inceput.

De aici, drumul este deja prea batut si cunoscut. Caminul devine acaparator, grijile lui si ale ei nu mai au alt obiect decat bunastarea comuna. Frumos, comod – dar suficient? Usor usor, din vanatoarea incitanta de la inceput totul se tranforma intr-o molcoma pasunare. Iarasi, frumos, comod – dar de ajuns? Poate fi, dar este atat de putin pe langa ce ar putea fi.

Unii insa se mai trezesc. Si realizeaza ca nu sunt nici pe departe pe varful pe care si-au intemeiat visele, nici macar in saua care-i poate proteja inainte de urcus. Ci au ramas undeva in vale, cu privirea catre creste si cu atat de multe in spate incat nu mai pot urca. Putini sunt aceia care se mai pot scutura, care se mai pot elibera – si lasa in urma lor praful drumului neinceput cu adevarat. Poate prea putini.

Ce ramane din povestea de mai sus? Un cuplu in care nimic nu mai este ceea ce parea a fi sau totul a devenit atat de molcom si banal incat oricum nimic nu este ceea ce pare a fi. Exceptii sunt, notabile prin raritatea si mai ales puterea lor, prea greu de gasit pentru a deveni semnificative. Si totusi, atunci cand povestea de mai sus nu ramane doar un scenariu, se nasc cupluri care cu adevarat pot schimba lumea – chiar si doar pe cea din jurul lor. Cu ceilalti insa,  viitorul nu suna atat de bine.

Va rog, treziti-ma si pe mine dupa ce va treziti si voi. Mi-ar placea sa ma bucur de-o lume in care ultimele doua fraze sa aiba o cu totul alta pondere.

Standard
cu bicla, ganduri

de dupa deget

Critical Mass Avion parasit Chiaja RudeniZilele trecute, mai exact la sfarsitul de saptamana, am avut iarasi sansa sa fac doua iesiri minunate alaturi de oameni faini tare (parte din destinatii erau prefigurate inca de acum doua saptamani). Si spun asta fara sa folosesc vorbe prea mari.

Insa nu despre aceste ture vreau sa vorbesc acum. Ci despre cat de greu – sau usor – este sa te bucuri de astfel de iesiri si de astfel de experiente. Nu de putine ori am auzit comentarii de la terte persoane cum ca vai, ce frumoase sunt povestile cu care ne intoarcem noi dupa astfel de ture si ca ce mult si-ar dori sa participe. Dar ca nu au bicicleta si asa ca stau si regreta de fiecare data.

Standard