Dragostea, ce sentiment atat de frumos. Atat de plin, de cald, de implinitor, mai ales de firesc. Si totusi atat de multi sunt cei care nu-l inteleg.
Din pacate, imi este dat sa vad cum oameni de langa mine, nu chiar putini, mai prieteni sau mai putin apropiati, aleg sa inteleaga cumva ciudat acest sentiment. Ma uit cum cuplu dupa cuplu, pe un drum ce deja imi este prea bine cunoscut, se inchide si se distanteaza de cam orice din afara sa. Frumos la inceput, firesc as putea spune – cine nu se bucura cand isi aminteste de cei doi porumbei indragostiti? Cine nu zambeste cand vede imbratisarile lungi si atotcuprinzatoare ale celor ce se indragesc?
Dar ce ne facem cand nu prea mai stim sa deosebim intimitatea de societate? Nu, nu ma refer la exhibitionism 😛 Ma refer la acel autism in doi care incepe sa se instaleze dupa un oarece timp. Ma refer la acele cupluri care, destul de repede, sunt trecute pe lista celor disparuti. Acei etern ocupati, prinsi, obositi sau fara chef.
Mai oameni, chiar nu realizati ca ceva nu-i chiar in regula? Ca dragostea, cuplul, iubirea nu-s facute pentru a inchide oameni ci dimpotriva pentru a le da aripi? Coincidenta sau nu, tot acei care fac parte din lista disparutilor sunt cei care, in putinele intamplari cand mai apar, nu stiu vorbi decat despre oboseala si probleme. Sau povestesc ce-a facut iubitul sau iubita – cel mult. Sunt acei carora le lipseste lumina, carora nu le simti entuziasmul.
Scurt dar foarte la obiect. Sunt perioade in existenta probabil a fiecaruia in care nimeni de langa noi nu ne spune nimic, in care orice persoana este complet si iremediabil lipsita de fiece urma de farmec. Cupidon sau nu, amintire trecuta sau minunata profetie, am trait de cateva ori acest sentiment de cautare, de lipsa fundamentala a unui echilibru, de neliniste si nelaloc. Cand sufletul iti este plin de cineva sau de ceva, este imposibil sa mai poti primi pe altcineva langa tine, chiar daca ti-ai dori asta. Si asta cred ca au vrut sa spuna autorii filmuletului.
Va doresc acel zambet placut mirat de la final, din tot sufletul vi-l doresc 😉
PS – Multam Adelinei pentru descoperire, de la ea am preluat si eu legatura 🙂
Gandurile vin atunci cand le astepti mai putin. Atunci cand te pregatesti de lunga iarna, soarele rasare si nu intelegi ce naiba e cu vremea asta, a innebunit de tot? Mda, concluzionezi subit, tragand intelepciune din lunga experienta pe care, evident, ai adunat-o – este doar o zi ciudata, soarele dispare el repede si iarna isi continua drumul. Dar iata ca nu-i chiar asa, vremea buna se incapataneaza sa stea cu tine, soarele nu mai vrea sa plece si caldura incepe usor usor sa te dezmorteasca. Si te intrebi, totusi, ce se intampla? Nu intelegi nimic si te uiti in jurul tau si tot nu intelegi si te uiti in tine si tot nu intelegi. Te ascunzi, te retragi la umbra – soarele te zapaceste, soarele te incalzeste si te face sa plutesti si nu stii de ce – dar si la umbra, desi nu-l vezi, soarele te incalzeste la fel de tare. Nu intelegi de ce caldura nu dispare asa cum se intampla de obicei, nu intelegi de ce nepasarea nu-si reia locul de cinste, de ce nelinistea e acolo dar totusi s-a schimbat ceva la ea.
Nelinistea, sentimentul ce te-a cuprins de atat de mult timp si ti-a devenit cel mai bun prieten, a devenit a doua ta natura. Un prieten pe care l-ai imbratisat atat de strans, pe care il cunosti atat de bine incat ii simti chiar si cea mai mica schimbare, cea mai mica tresarire. Si de data asta, nelinistea ta, chiar daca in cotinuare iti e alaturi, s-a schimbat. A crescut, a devenit mai puternica dar in acelasi timp, asa cum nu stiai ca poate, a devenit mai calda, framantarea ta stie acum sa zambeasca – usor, din coltul buzelor doar dar adanc si senin. Si iarasi nu intelegi, oare de ce, de unde, cum, de cand?
Alexandrina Hristov – Dans les fleurs
De cand ai prins oare curajul sa ridici ochii din tine? De cand zambetul tau nu se mai adreseaza lor ci tie? Tie si … mai e oare cineva? Mai e cineva pe care zambetul tau cauta? Mai e cineva de care zambetul tau are nevoie sa se deschida? Si stai in loc, nelamurit si chiar te intrebi: e cineva? Raspunsul, neasteptat, necautat dar atat de dorit vine din stralucirea ochilor ei, din lumina privirii care te face sa vrei mai mult, care te face sa revii de fiecare data cand te intorci sa pleci. Stralucirea acelei priviri care a topit raceala toamnei tarzii si face ca iarna sa para undeva departe, ramasa doar amintirea unor nopti uitate. Si te face sa vrei mai mult, tot mai mult, sa vrei sa te simti invaluit de caldura atat de placuta, sa uiti de vant si de distante, sa uiti de somn si de tot numai ca sa ai parte de acea privire. Caci ea ajunge, purtata de acei frumosi ochi, pana in adancul tau, acolo unde nici tu nu ai fost de mult – de prea mult. Si deschide fara cel mai mic efort usi care se cer deschise, care tremura si se zbat din nevoia de a fi date la perete si de a lasa lumina sa patrunda.
Iar zambetul tau devine o stare, caldura care te-a invaluit devine placere si lumina se transforma, ajunge sa faca parte din tine si tu devii, la randu-ti, stralucitor. Doar sa treci prin lume devine motiv de bucurie si de zambet, o adiere aduce cu ea fericire si totu-ti pare mai frumos. Caci, nu-i asa, toamna e cel mai frumos dintre anotimpuri. Sau poate vara, primavara si de ce nu iarna, caci ea le intrece pe toate in frumusete atata vreme cat privirea ei te invaluie. Si doresti mai mult, din ce in ce mai mult sa te pierzi in privirea ei, sa te dizolvi, sa-i simti mirosul cald si parfumat al parului cand o imbratisezi, sa-i simti linistea respiratiei care-ti aduce in dar si tie ritmul calm al somnului de dimineata. Nu vrei sa adormi, vrei sa o strangi in brate dar ti-e teama ca ai s-o trezesti si farmecul se va pierde in aburul visului oprit inainte de timp. O atingi dar n-ai curaj sa te apropii de frica propriei tale ierni, de frica sa nu spargi vraja si sa revii iar la imbratisarea rece si formala, ca in atatea alte nopti. Caci noaptea este timpul tau, timpul in care de atatea alte ori ai inceput sa visezi iar dimineata, cruda ca orice dimineata fara lumina, ti-a spulberat visul fara nici o explicatie, fara nici un motiv, fara macar sa poti sa inchizi ochii cat sa mai pastrezi putin visul.
Acum insa lumina nu mai spulbera, lumina aduce stralucire, aduce caldura si aduce nevoie, aduce dor. Dor de ea, dor de privirea ei, dor de joaca zambetului si a cautarii, dor de nelinistea care te face sa nu vrei sa te opresti. Si zambesti catre tine si te bucuri caci, desi nu-i langa tine, stii toate astea – stii cum arata ochii ei, cum arata privirea ei, ce parfum are parul ei, ce placuta ii este respiratia somnului fara griji. Stii ca nu vei putea sa mai rezisti si ca in curand, peste mai putin de-un fir de nisip in clepsidra, vei fi iarasi langa ea – caci o vei cauta, nu vei putea sa mai rezisti s-o stii departe.
Soarele de toamna aduce cu el o lumina ce te invaluie si acopera totul cu alte culori. Ati vazut cat de frumoasa este lumea la inceput de toamna?
Cele mai frumoase „orice” pe lume sunt cele pe care nu le (mai) avem. Ati observat asta? Cea mai frumoasa iubire este cea pe care am pierdut-o, cea mai frumoasa prietenie este cea demult instrainata, pasiunea totala este cea a fiintei pe care nu am avut-o de fapt niciodata. Cat de mult gresim, cat de mult regret pentru o poveste care ar fi fost, probabil, cu mult mai stearsa numai de-ar fi fost putin mai lunga.
Cu adevarat frumoase sunt numai povestile care se termina cu „au trait fericiti …” dar pe astea nu le simtim decat la capat de drum. In viteza vietii, ele par sterse, lipsite de stralucire. Sunt mai luminoase cele pe care le pierdem, chiar daca de fapt nu au, poate, alt merit decat ca au fost atat de scurte – prin urmare par si intense. Insa doar par a fi intense …
Cat de mult suntem oare raspunzatori pentru aceste povesti? Fie ele scurte sau lungi, fie ele stralucitoare sau doar placute? Avem oare dreptul sa incepem a istorisi alaturi de cineva atunci cand nu stim finalul? E oare drept sa depeni o poveste al carui fir de fapt nu-l stii? Si daca da, suntem raspunzatori pentru finalul abrupt si sec? O poveste poate fi ea frumoasa numai prin personajele ei, fara a se termina cu „pana la adanci batraneti”? Dar oare cum am putea sti finalul unei povesti de dragoste fara a incepe sa povestim?
Este dureros sa simti ca esti liber si fericit si exact atunci, fix in momentul in care aripi se deschid, sa-ti pierzi tot echilibrul, sa te trezesti (iarasi) singur. Am simtit starea asta, la fel de bine am si creat starea asta. Regret? Evident ca da. Cat de mult insa? Greu de spus dar nu foarte mult. De ce? Pentru ca aceste stari, aceste dureri au la baza trairi puternice, au crescut dintr-un impact pe care cel putin unul din cei doi protagonisti l-a avut asupra celuilalt. Pentru ca aceste dureri sunt cel mai clar semn ca povestea, asa scurta si curmata brusc, a fost o poveste vie, ca timpul ei a fost in afara timpului. Ca acel timp l-am castigat, in nici un caz nu a trecut pe langa noi fara importanta. Ca am trait sau am oferit traire si asta conteaza mai mult decat o durere trecatoare. Caci va trece, cu siguranta, oricat de absoluta pare acum. Acest timp ne-a dat unuia sau altuia dintre personajele diverselor povestioare lectii noi, poate drumuri noi, poate doar stari noi. Dar a dat ceva, nu s-a consumat inutil si fad, nu a trecut prin noi in timp ce noi eram altundeva.
Si pentru asta sunt mai mult decat recunoscator, pentru asta amintirile sunt mereu calde, chiar si atunci cand aduc cu ele o strangere de inima, o lacrima sau un zambet amar. Acel zambet inseamna o crestere, un pas inainte sau cel putin alaturi, un vis sau macar o amintire frumoasa. Si atunci merita, merita din plin.
Desi cu parere de rau ca nu am putut mai mult, la randu-mi nu regret atunci cand am fost eu cel care a plecat, lasand poate un zambet amar in loc. Acel zambet conteaza enorm si cu timpul nu va mai fi amar.
Chiar, ce sa fac cu ea? Ce sa faca ea cu mine? Ce facem noi cu lumea, ce face ea din noi? Cum si de ce ne poarta pe un drum sau altul? Stie ea oare de noi? Stie ea de mine si de tine, de suferintele noastre? Stie ea de lacrimi sau de durere? Stie ea de rasete zglobii sau de zambete curioase? Stie ea de vise cu flori, de rasarit si apus, de zapada de pe munte si de valul marii? Stie ea de delfini si de pescarusi? Stie ea sa arda sau sa se topeasca? Stie ea de lebede sau de plutiri? Stie ea de rontait, de o noapte furisata, de povesti pentru copii, de somnul furat la primele ore ale diminetii? Stie ea macar ceva din toate astea?
Ea nu stie nimic, isi vede impasibila de cursul ei, de drumul ei, neoprind pentru nimeni si pentru nimic. Acest drum care poate fi atat de frumos, atat de plin de viata. Nu vreau sa ma opresc, nu vreau sa cobor, nu vreau sa stau pe loc. Viata, da-i bice, drumul e greu si abrupt uneori dar fie cum va fi, vreau sa merg mai departe. Acolo unde arde soarele, acolo unde luna ne acopera de lumina.
Drumul nostru a fost unul / Dar aici s-a despicat / O lume la picioare / Intelegi ce vreau sa spun …
notele lui Vulupe 