filme, ganduri

Melancholia sfarsitului de lume

Melancholia - Lars von Trier

Un film pe care demult il asteptam cu o mare curiozitate. Melancholia, un film de Lars von Trier. Un Lars von Trier care ameninta sa devina chiar comercial, dupa primele informatii despre film. Ei bine, din fericire nu-i deloc asa.

Nu vreau insa sa povestesc foarte multe despre filmul in sine, n-am pretentii de critic de film si nici nu-mi doresc asta – imi place sa ma bucur de filmele bune si atat. Pe scurt, Melancholia are ca tema principala relatia intre o suma de personaje pe fondul amenintarii unei iminente coliziuni a planetei Terra cu o alta planeta.

Va invit sa-l vedeti, chiar merita. Metafora de final este absolut geniala si atat de adevarata in ceea ce ne priveste, ca si umanitate. Chiar merita. Ah si sa nu uit: locul in care a fost filmat, un castel sau conac, depinde cum vreti sa-i spuneti, este pur si simplu superb asezat. Peisajele sunt … fara comentarii.

Dar tema scrierii nu este in special fimul, acesta a fost doar motivatia. Plecand de la subiectul sfarsitului de lume, in film este foarte pregnant pusa problema – cum te-ai raporta la un astfel de eveniment? Cum ai reactiona?

Chiar mai mult, chiar daca n-ar fi un sfarsit de lume ci doar un sfarsit personal, o moarte previzibila si imediata a propriei persoane. Cum ti-ai petrece ultimele ore? In film sunt descrise mai multe abordari dar invariabil te determina sa-ti pui intrebarea – eu ce as face?

M-am gandit destul de mult si, sperand ca-s si in realitate tot atat de impacat cu ideea unei disparitii personale precum sunt si in propria imaginatie, cred ca am gasit un raspuns multumitor. Daca as putea alege, as sarbatori un astfel de sfarsit la o sticla cu vin, langa cateva persoane care-mi sunt cu adevarat dragi, undeva in munti sau pe malul marii. Dar in mod cert ar fi undeva departe, izolat de nebunia si isteria generala care s-ar desfasura cu siguranta in marile centre urbane. Mi-as dori ca finalul sa fie insotit de-un zambet complice. Cel putin asta simt acum.

Tot e Vineri, mergeti sa vedeti filmul, aveti de ce ;). Si pe aceeasi tema dar cu o abordare complet diferita va recomand si volumul de povestiri Playlist, al lui Mihnea Bildariu de la Luna Amara. O lectura suprinzator de placuta.

Reclame
Standard
ca-n viata, filme, ganduri

concertul

Vineri seara aveam de gand sa merg cu un bun prieten sa vedem vestitul film 2012 dar cum norocul e cateodata orb, ma lovi si pe mine si m-am trezit castigat cu o invitatie pentru acelasi film dar saptamana viitoare, multumita Metropotam 😀 Deh, mai greseste si el norocul ca de aia e chior 😛 Bun, in aceste conditii, s-a cerut putina reorganizare in program si uite asa am ajuns in final sa vedem Le concert, in regia lui Radu Mihaileanu. Nu stiam nimic despre film, era prima oara cand auzeam de el. Nu si ultima, insa. Pentru ca nu stiu care a fost norocul mai mare, invitatia castigata sau faptul ca asa am ajuns sa vad un film exceptional si la final sa-l descopar pe Tchaikovsky.

Foarte pe scurt, filmul (in care puteti regasi si multi actori romani si care este turnat in Bucuresti 😉 ) povesteste drama unui fost dirijor al vestitei orchestre a Teatrului Bolshoi. Dupa 30 de ani de dizgratie, acesta gaseste posibilitate organizarii si mai ales a interpretarii concertului la care a visat o viata intreaga si care reprezinta cheia de bolta a fiintei sale artistice – vestitul Concert pentru vioara in D major al si mai vestitului Tchaikovsky. Nu am sa povestesc mai mult pentru ca va recomand cu multa insistenta sa mergeti la cinema – da, la cinema, nu acasa pentru ca acasa nu va avea, cu siguranta, acelasi impact – sa-l vedeti. Va promit ca nu veti regreta 😉

Incerc sa nu dezvalui detalii din film dar nu pot sa nu povestesc starile de intensa placere pe care mi le-a oferit. Filmul este o combinatie de comedie si tragic, de intamplari vesele si populare amestecate cu drame ale unor artisti carora le-a fost refuzat accesul la ceea ce insemna totul pentru ei – interpretarea actului artistic, in cazul de fata, muzica. In film apar multe personaje, destul de bine conturate, toate avand o savoare proprie care ar fi putut numai ea sa fie subiectul unui film cel putin reusit. Insa filmul reuneste aceste personaje sub o cu totul alta poveste, o poveste a vindecarii, o poveste a implinirii prin muzica, prin pasiune, o poveste a pasiunii duse pana la cea mai adanca traire omeneasca. Si poate tocmai din acest motiv am ramas atat de puternic impresionat de acest film. Ca scurt exemplu, am sa mentionez spusele unui evreu, personaj al filmului, care refuza tratamentul pentru astm pentru ca „boala ma ajuta sa cant mai bine la trompeta” – si asta avand in vedere ca nu mai era membru al orchestrei inca de acum 30 de ani. Nu cred ca mai sunt multe de spus despre ceea ce inseamna pasiune in acest film.

M-a impresionat cel mai mult tocmai aceasta implicare a pasiunii in aproape toate momentele filmului, este prezenta de la primul cadru pana la ultima scena. Ah si ce scena este cea de final, nu cred ca putea exista un alt final mai potrivit acestui film. Pasiunea este prezenta in aproape toate momentele filmului, fie ca este sublima, cum este cea a dirijorului si a violonistei principale, interpretate de superba Melanie Laurent, fie ca este mercantila precum cea a etern materialistilor evrei.

Ultimele 15-20 de minute din film sunt toate la modul superlativ, exista acolo o ingemanare de sublim si monden, de inaltare spirituala si in acelasi timp de realism crunt incat am ramas cat se poate de captiv regizorului, acesta se joaca efectiv cu trairile privitorului. Si totul, totul se desfasoara sub umbra interpretarii sublime a Marelui Tchaikovsky. Sunt acolo momente de rara sensibilitate, am sa mentionez doar interpretarea lautarului tigan la repetitiile de pe scena marelui Teatru Chatelet din Paris, care este initial privit cu scepticism – destul de usor de inteles – pana cand ia in mana o vioara si interpreteaza arii atat populare cat si de un sublim incredibil arii din opera lui Tchaikovsky.

Finalul filmului, in care ne este relevat, in paralel, si finalul intregului scenariu, suprapus peste o interpretare de o rara sensibilitate a Concertului lui Tchaikovsky a fost pentru mine o epifanie neasteptata, necautata si in nici un caz banuita. Timp de nu stiu exact cate minute am fost purtat intr-o alta lume, intr-un alt nivel, am fost indragostit intr-un mod cat de poate de absolut de ceea ce auzeam (au fost nu putine momentele in care am ales sa inchid ochii, sunetele imi erau de ajuns pentru a intelege mesajul regizorului), am trait muzica si pasiunea personajelor, am vibrat de emotie si m-am simtit tremurand in paralel cu personajele. Ce-si poate dori mai mult un cinefil? Ce-si poate dori mai mult un indragostit al muzicii?

Mergeti sa vedeti acest film, ascultati muzica lui si lasati-va purtati de valurile lui Tchaikovsky. Nu veti regreta.

Va astept cu comentarii 😛

 

Dupa care am petrecut o seara superba in El Grande Comandante dar asta voi povesti cu alta ocazie, sper 😉

Standard
filme

the cove

Se intampla in timp ce voi cititi. Si putini sunt cei care cu adevarat fac ceva pentru a opri astfel de actiuni, pentru a inchide astfel de stabilimente, pentru a salva unele din cele mai frumoase creaturi ale marii, pentru a ne salva pe noi.

Mai multe detalii aici: http://www.takepart.com/thecove/

Tu faci ceva pentru asta? Tu te implici?

Standard
filme

fata galbena care rade

Tocmai am terminat de re-vizionat filmuletul de mai jos (Fata galbena care rade / The Yellow Smiley Face). Dar nu oricum 😉 O zi plina, un drum lung catre casa la pedale, 3 beri si savurarea filmului impreuna cu propria si draga mea mama – o experienta pe care n-am s-o uit curand si pe care o recomand cu multa caldura. Am ras pe rupte – ah cat de savuroasa e faza cu geamul de la balcon 😛

Titlu: Fata galbena care rade / The Yellow Smiley Face (2008)
Regia: Constantin Popescu Jr.
Actori: Luminita Gheorghiu, Teodor Corban

Standard
filme

thought you’d never ask

Where do you find love? If we knew, we would all know where to look. Sometimes all you need is a sign

A simple short film about communication. Created by Publicis Mojo and @RadicalMedia

Mai multe date gasiti pe contul de Facebook al filmului. Comentariile nu-si au rostul.

Doar deschideti ochii, atata tot 😉

Standard
ganduri

That’s what I keep asking myself – what’s it all about?

De cateva zile tot vreau sa postez secventa asta:

 

 

Am preluat ideea de la un prieten si ii multumesc pentru acest clip. Vorbele sunt geniale, de altfel cam tot filmul este superb si il recomand cu mare caldura celor care inca nu l-au vazut.

Revenind la Peace of Mind. Este chiar asa de importanta? OK, in mod clar nu e bine fara. Dar e cel mai bine cu? Este cel mai bine, cu adevarat, sa avem liniste? Atunci, cum se face ca mai mereu dau peste cam acelasi scenariu – cum cineva devine brusc nelinistit, in special din motive de disponibilizare sentimentala subita, cum acelasi cineva gaseste destul de rapid nenumarate resurse de energie si creativitate. Cum se face ca mai pe toata durata linistii nu se remarca mai deloc prin aceste trairi? Ca de cele mai multe ori de fapt suntem multumiti cu relativa siguranta a unui culcus cald si devenim rapid preocupati, comozi, placizi. Ca uitam sa ne intrebam, uitam sa radem cu pofta, uitam sa vedem oameni si locuri asa cum sunt, nu prin prisma unei relatii? Ca devenim repejor niste burghezi ai ideilor si ai trairilor, ne devenim suficienti. Oare cum?

Sau de fapt aceste nelinisti, framantari, nevoia de frumos si viu apar numai ca o reactie la singuratate? Sau ca un plus pe care incercam sa ni-l acordam, sa ne dovedim ca suntem totusi mai buni sau macar ca suntem? Ca avem si noi, in pofida sentimentului de rejectare resimtit, ceva de spus, ceva de adus lumii, celor din jurul nostru. Si astfel ne mangaiem ego-ul si credem ca suntem, macar putin, mai buni decat majoritatea. Asa sa fie, oare? Atunci de ce aceste trairi aceste zbateri interioare, aceasta nevoie de manifestare nu au fost la fel de puternice (asta daca au existat) si atunci cand eram doi? Ce se schimba oare?

Iata doua posibile explicatii pentru aceste schimbari, uneori majore. Cu siguranta nu sunt singurele. Totusi, tind sa cred ca suntem cu adevarat mai plini, mai creativi, mai productivi atunci cand suntem singuri. Avem mai mult curaj, avem mai putine de pierdut si ne simtim mai liberi si mai puternici tocmai din aceste motive. Nevoia de celalalt ne inspira, ne aduce neliniste dar este exact aceasta neliniste cea care la final creeaza.

Vreau neliniste, vreau o minge in Vama. Si totusi, cum fac sa am si peace of mind???

Standard