Am dat peste imaginea asta, salvata in zona pentru pus pe blog – asa ca m-am conformat. Tare mi-a adus aminte de inceputul de Septembrie al anului trecut cand inca totul era nou pe aici pe langa mine :).
Arhive pe etichete: fotografie
solitudine si zapada
SOLITÚDINE ~i f. 1) Situație solitară; singurătate. 2) Loc solitar. [G.-D. solitudinii] /<lat. solitudo, ~inis, it. solitudine, fr. solitude (sursa aici: http://dexonline.ro/definitie/solitudine).
Cam asta a fost una din definitiile zilei de azi (Duminica, 09.12.2012). Doar una, e drept, insa una dintre cele importante. Dupa ce ieri am facut pe CicloMosii si am infruntat traficul de Cluj printre fulgii de zapada, iar azi-noapte o nins intr-una, am zis ca a venit vremea unei zile pentru mine. Cum afara era deja zapada de mai bine de juma’ de metru, planul a fost simplu: echiparea si hop pe traseu.
Aveam de ceva vreme pata pusa pe traseul de cruce albastra ce pleaca de langa fostul poligon militar de langa Cluj si duce la Varful Peana, parte din Dealul Feleacului. Teoretic, conform marcajului, ar fi traseu de 3 ore – asta vara, evident, nu cu zapada pana la genunchi. Mi-am facut rapid desaga si am luat-o din loc – fara harta, fara sa ma uit inainte de traseu cat de cat, fara frontala, cam fiul ploii, sincer. M-am bazat insa pe faptul ca afara ningea, asa ca ploaia nu avea cum sa-mi strice planurile :P. In plus, era si cam tarziu – deja trecut de 1 cand am intrat pe traseu. Eh, nu-i chiar prima oara cand fac traznai, a mers si de data asta :P.
Afara o vreme absolut superba, ningea usor, asezat, fara pic de vant. Cele -4 grade chiar nu le-am simtit deloc. Singurul regret a fost ca era innorat, asa ca lumina nu m-a ajutat prea mult. In rest minunat.
Mi-am facut de la bun inceput calculul ca daca nu ajung pana la ora 4 la Varful Peana, nu insist si fac cale intoarsa. Ar fi insemnat sa prind ultima bucata de drum pe intuneric dar deja mai trecusem de cateva ori pe acolo, nu era o problema. In plus ma ajuta mult si zapada proaspat cazuta, nivelul de lumina era mult mai ridicat decat in conditii obisnuite.
De aici incolo a urmat o zi din cele care-ti merg direct la suflet. Liniste, pace, o padure primitoare si aproape pustie. In total m-am intalnit cu 3 grupuri, unul de pensionari maghiari, un cuplu de batranei ce se intorcea deja de pe traseu (carora le-am urmat poteca pe mai tot traseul, au mers excelent) si o gasca de tineri ce se harjoneau sus in Poiana Penii. In rest, eu si padurea. A fost superb. Am prins destul de repede un ritm sustinut si da-i, mai ales ca pe-o bucata de traseu a trebuit sa tai poteca prin zapada, nu trecuse nimeni pe acolo :D.
In total mai bine de 5 ore de traseu facut in liniste si pace aproape absolute – numai sunetul vreunui avion razlet mai strica aceasta pace deplina. M-am bucurat ca un copil, inca de cand am ajuns la Cluj imi doream sa fac de unul singur o asa tura de munte. Am savurat prajitura pana la capat. Partea de intoarcere a fost superba, chiar daca atentia imi era deja putin alerta, avand in vedere ca se cam intunecase si oricat de linistit as fi vrut sa fiu, instinctele de protectie tot erau prezente.
Padurea este minunata, nu prea deasa, veche si, acoperita de zapada, aproape pierduta in timp. Rare sunt luminisurile, din pacate, dar nici nu se simte chiar asa de tare nevoia lor, mai ales acum pe zapada. Cu incantare am descoperit numeroase urme de animale, dupa aparente ciute, caprioare si mistreti. Poate si ceva iepuri dar nu-s sigur. A fost o zi rupta de si din timp, in care singurul rost al ceasului era sa-mi indice cand ar trebui s-o iau inapoi.
Simpatic, desi oarecum de asteptat avand in vedere conditiile mele :P, a fost ca n-am reusit sa ajung la Varful Peana – si culmea, nu din cauza timpului :P. Odata iesit in Poiana Penii, marcajul de cruce albastra dispare brusc, nemafiind copaci disponibili. Presupun ca, fara zapada, as fi descoparit ceva stanci pe care sa regasesc marcajul – acum insa, nimic. Asa ca am incercat toate directiile cu poteca, fara reusita insa. Am redescoperit marcajul dupa mai bine de jumatate de ora de incercari si da-i vesel pe el. Numai ca… surpriza, era de fapt acelasi traseu pe care am venit, redescoperit cumva dupa o bucla. Mai fain e ca nu mi-am dat seama de asta decat dupa ce m-am hotarat ca nu mai are rost sa insist si am facut cale-ntoarsa catre casa. Pe acelasi traseu, in mod evident, dupa ce am facut bucla in sens invers :P.
Putin suparat ca n-am apucat sa ajuna la destinatie, mai ales ca dupa ce vad pe harta, chiar nu mai aveam decat o aruncatura de bat, am reluat drumul casa. De data asta, absolut solitar, nu mai era nici un alt om in padure. Abia spre margine, la doi pasi de Cluj, am descoperit un grup care se pregatea de-un foc de tabara. Chiar m-au surprins, nu ma asteptam sa mai gasesc pe cineva la ora aia in padure.
O experienta haioasa a fost senzatia avuta dupa ce am iesit de pe bucata de traseu unde a trebuit sa tai poteca, direct in poteca mare, deja batuta bine. Pentru ca picioarele mele erau obisnuite cu un nivel de efort mai ridicat de la zapada afanata, cum am ajuns pe zona batuta aveam impresia ca topai, ca am ceva arcuri la picioare. Cred ca senzatia este similara cu o situatie de gravitatie scazuta. Absolut geniala senzatia, oricat de mult ai constientiza-o, tot nu poti sa te corectezi. A trecut relativ repede dar m-am distrat copios.
Per total a fost o zi minunata, un reboot complet si atat de necesar pentru mine dupa ultimele saptamani care au fost destul de incarcate. Sa mai zic ca traseul incepe la nici jumatate de ora, mers pe jos, de acasa? Nu mai zic ca sigur ma injurati :D. Vad eu maine cum am sa descurc cu febra de la picioare, la cum am mers, sigur o sa am parte de asa ceva. Dar a meritat din plin ;).
Cateva poze, cam putine ca nu era nici lumina potrivita si nici atentia mea nu prea a fost directionata spre fotografie: http://sdrv.ms/Z1Q5uM.
PS – dupa ce am ajuns acasa, m-am rasfatat cu o portie imensa de mere cu biscuiti, date prin razatoare si cu ceva scortisoara. Pfiuuuuu, tare bine au picat ;). Copil pana la capat :D.
Plimbare pe Cheile Turzii
Nu cu foarte vreme in urma, dupa vizita la Salina Turda, mi-a reusit planul si-am reusit s-o surprind pe domnita cu o iesire pe care n-o prevazuse 
. Cheile Turzii, desi la doi pasi de Cluj si de la distanta vazute doar o bucata de loc, ascund cateva surprize cat se poate de placute.
Peisajul este superb iar traseul abordabil pentru orice nivel de experienta sau conditie fizica. Hmmmm, daca m-as lua dupa unele personaje intalnite, poate chiar prea abordabil. Destinatie deja clasica pentru iubitorii de alpinism, Cheile Turzii ofera multe trasee ce grade multiple de dificultate.
Totusi, la una din opriri, am avut parte de un adevarat spectacol de escalada:
Am ramas mut de admiratie – escalada libera, fara nici o coarda de siguranta, pe un perete care numai sigur nu parea. Tot respectul pentru acel om. L-am urmarit o buna bucata de vreme si parea foarte la locul sau. Minunat.
Ne-am continuat plimbarea si am avut parte de o tolba plina de peisaje superbe:
Singurul regret este ca infrastructura locala lipseste cu desavarsire. Se achita taxa la intrarea pe traseu dar cabana este complet parasita, in paragina. Pacat.
un sfat despre cariera
Atentie mare ce alegeri faceti. Altfel, drumul catre cariera mult visata va poate duce acolo unde nu va asteptati ;).
carnetul de mot
Am dat in seara asta peste urmatoarea imagine. M-a impresionat mult si mi-a adus aminte de-o poveste de curand.
De curand, partener de calatorie cu CFR-ul ce ma regasesc cand si cand, am avut parte de niste personaje tare interesante. De obicei profit de calatoriile cu trenul (si din aceasta cauza le si prefer) pentru a ma bucura de lectura – gasesc timpul petrecut in tren ca fiind foarte bine imperecheat cu aceasta indeletnicire. Zis si facut, la inceputul calatoriei ma regaseam cu castile in urechi si cartea in mana, pus pe treaba. Parteneri de compartiment o domnisoara studenta care vorbea non-stop la telefon, o doamna in varsta care motaia si un domn care se tot cinstea dintr-o sticla de doi litri de „cola„.
La prima statie insa, in compartiment apar inca doua personaje: un student si un domn … interesant. O combinatie de bulibasa (dupa palaria stil texano-buzoian (de acolo era omul), pantofii cu cioc de 15 cm si parul strans intr-o coada de cal aproape alba) si un smecheras de cartier moda veche, dupa vorba si dupa povesti. Roman 100%, moldovean pe deasupra, mi-a trezit interesul de cum l-am vazut venind catre compartiment. Si n-am gresit ;).
Am oprit muzica dar am lasat castile in urechi si am tras discret cu urechea. Nu pentru mult timp caci m-a atras repejor in discutie si pe mine – avea un aer foarte dezinvolt si cat se poate de comunicativ. Doua ore mai tarziu trecusem prin partide de pocher cu magistratii buzoieni, povesti despre lumea interlopa din Calarasi, de vreo doua ori am ajuns prin Spania si parca odata prin Italia. Am povestit despre vinurile moldovenesti, politica, educatie si revolta civica – evident, si de traficul auto. Totul in termeni cat se poate de civilizati si educati – la scoala vietii, dar urmata cu sarg si aplecare. Cum spuneam, interesant.
Dar nu despre domnul grizonat si greu de incadrat social voiam sa va povestesc, de fapt. Ci despre acelasi domn care la inceputul serii tot sorbea din sticla de doi litri. Din vorba-n vorba, a fost si el atras in povestile noastre. Cu ocazia vizitei nasului am aflat ca dansul este de fel din Alba si mandrul posesor al unui „carnet de mot” (o alta descriere) – nu auzisem in viata mea de existenta a asa ceva, acum stiu. Cu aceasta ocazie, povestile au inceput sa prinda un alt ritm si o alta directie.
Dupa ce parca ne pregatise cu o simpla dar foarte eficienta comparatie intre painea de la magazin si cea pe care o fac ei, acasa, la cuptorul cu lemne din curte, au inceput povestile cele frumoase. Spuse cu graiul, accentul si lentoarea specifice Tarii motilor, punctate cand si cand de binecunoscutul „no” spus clar si apasat, au urmat povesti venit parca dintr-o alta lume, dintr-un alt timp.
Am auzit povesti nu sfatoase dar mandre despre o familie asezata, grupata intr-o singura gospodarie formata din parinti, 4 frati si o sora, fiecare cu casa lui, in acelasi spatiu comun, si evident fiecare cu copii de randuiala. Iar la intrebarea „Si nu mai ies certuri intre voi, nu iese cu scandal”, venita de la domnul mentionat mai sus, raspunsul a venit pe atat de scurt, pe atat de intrigat – „Da de ce sa ne certam? Nu suntem frati? Ce treaba avem sa ne certam?”. Greu de pus in cuvinte hotararea, apasarea raspunsului – si cu atat mai putin profunda lui sinceritate. Ne-a povestit cum toti se ocupa, pe rand, de-a lungul anului, cu dogaritul – activitatea principala a familiei, cu produsul de palinca, taiatul de lemne, cositul si strangerea fanului, taierea si prepararea porcului, afumarea carnurilor, coacerea painii si multe, atat de multe si atat de frumoase.
A fost minunata intrigarea – usor ironica, usor superioara, ca a unui om mare in fata poznelor unor copii, cand s-a pomenit de rasele de porci mai noi, cele cu strat redus de slanina :P. El se lauda, mandru, cu stratul de slana lat de mai bine de-o palma de pe porcii pe care-i cresc in gospodarie, cum putea sa conceapa o rasa selectata special pentru a nu avea slana? Cata risipa. Da, dar pentru ei, alaturi de cinzeaca de dimineata, acea slana inseamna un combustibil strict necesar, la cat de multa munca fizica au de facut.
Ne-a povestit, cu mandrie (da, stiu ca ma repet, dar este minunat sa vezi un om atat de profund mandru de ceea ce este si de ceea ce face), despre butoaiele ce-i ies din maini de-a lungul anului, pe care tocmai ce fusese la targ, langa Bucuresti, sa le vanda. Si era tare bucuros ca, dupa o saptamana, se intorcea acasa la nevasta si copii si ca are cu ce sa-i intretina. A fost geniala povestirea drumului cu TIR-ul ce a incarcat butoaiele de acasa si care apoi gonea cu 120 Km/h pe Valea Oltului, cu motul nostru ingrozit pe locul pasagerului. Savuros moment – este usor de inteles aversiunea unui molcom ardelean fata de viteza unui bolid imens.
Mi-e greu sa-mi aduc aminte de toate povestile dar am ramas atat de placut impresionat de acest om, simplu dar mandru, care stie sa-si castige traiul, atat al lui cat si al familiei, fara sa depinda de absolut nimeni altcineva. Care stie mersul pamantului si-al cerului, stie sa se descurce in lumea anului de gratie 2012 fara probleme si in acelasi timp nu da socoteala decat tatalui sau – nimanui altcuiva aici pe pamant. Da, este o viata grea, aspra – dar cu cata seninatate ne privea acel om, cu cata liniste si incredere in sine, e greu de descris. Pentru mine, intalnirea cu acest om a fost ca un balsam pentru suflet.
Mai mult decat atat, ca ei sunt majoritatea in satul, nu tocmai mic, unde locuieste. Iar copii, desi mici acum, se pare ca dau semne ca ar vrea sa continue acelasi drum. Doamne Ajuta. Poate mai avem, totusi, sanse de viitor. Poate. Poate ca imaginea de la inceputul povestii va mai ramane printre noi, ceva vreme.
Sursa foto: Facebook
notele lui Vulupe 