evenimente, muzica

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Concert Apocalyptica Arenele RomanePoate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 – Spring Edition.

Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.

Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.

Concert Apocalyptica Arenele RomanePrima trupa a serii au fost Changing Skins – un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.

Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.

Cel putin piesa THE LOST ART OF CHAPEAUGRAPHY, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial. Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.

A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final au fost cateva sute de fani, foarte putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.

Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.

Concert Apocalyptica Arenele RomaneApocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului 7TH SYMPHONY, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: On The Rooftop With Quasimodo. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.

Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa Master of Puppets nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent  de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lötjönen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.

Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele Life Burns! si Last Hope, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lötjönen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Sirén – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.

Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.

Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.

La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?

Poze de la concert puteti gasi aici: http://www.rockstage.ro/foto-detalii/Apocalyptica/386/205/

Lista completa de piese, conform Setlist.fmConcert Apocalyptica Arenele Romane

On the Rooftop With Quasimodo
2010
Grace
Master of Puppets (Metallica)
End of Me
I’m Not Jesus
Psalm 1
Sacra
Nothing Else Matters (Metallica)
Last Hope
Refuse/Resist (Sepultura)
Life Burns!
Seek & Destroy (Metallica)
Inquisition Symphony (Sepultura)

Bis:
At the Gates of Manala
I Don’t Care

Reclame
Standard
evenimente, muzica

Primal Fear in The Silver Church – cronica de power metal

Proximitatea geografica se pare ca le este pe plac nemtilor asa ca taramul nostru este din ce in ce mai des vizitat. Reveniti pentru a treia oara in Romania, Primal Fear au anuntat un festin de power-metal. Aflati in turneu de promovare al celui mai nou album de studio – Unbreakable,  au sustinut un nou concert in data de 08 Aprilie 2012 in clubul The Silver Church, organizat de Promusic Production si Maximum Rock.

Locatie – Despre clubul bucurestean The Silver Church am tot vorbit, nu cred ca mai este nevoie de prea multe detalii. Un club proiectat pentru acest gen de evenimente, reuseste de fiecare data sa se dovedeasca o gazda reusita si nici de aceasta data nu a dezamagit. O sala mare, suficient de bine aerisita si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi.

Sunet – Puternic, bine echilibrat si mai ales bun pentru intreaga seara. Atat la trupele de deschidere cat si la Primal Fear auditia a fost foarte buna spre excelenta.

Organizare – Acces rapid, fara cozi nesfarsite. Garderoba primitoare, acces usor la bar. Este drept ca publicul nu foarte numeros a fost de ajutor. Daca ar mai monta si un rastel securizat pentru biciclete, chiar ca nu as mai avea ce sa le reprosez.

Public – Putin dar bun. Cam asta ar fi descrierea scurta. Un public mai putin numeros fata de asteptarile mele, undeva in jur de 300 de persoane am estimat, mai ales ca Primal Fear nu-s la prima vizita in Romania. Dar cei prezenti au compensat din plin prin energie si cunostinte. Au fost prezenti si foarte activi atat la concertul Primal Fear cat si la Brainstorm, in egala masura.

Trupe de deschiderePrimal Fear ii au ca parteneri de turneu pe germanii de la Brainstorm iar Duminica seara la Bucuresti au fost invitati si cei de la Palace pentru a-i ajuta la incalzirea publicului.

Prima parte a serii a fost sustinuta de trupa Palace. La fel ca si celelalte doua trupe si ei sunt membrii ai aceluiasi stil power metal si desi nu au excelat, si-au facut treaba cu brio. Cu peste 20 de ani de existenta, Palace nu sunt chiar novici asa ca au stiut cum sa-si execute rolul.

Surpriza serii au realizat-o insa cei de la Brainstorm. Desi asteptarile au fost mari, au reusit cu multa eleganta sa le depaseasca si inca de departe. Au avut un show excelent, plin, foarte bine inchegat si fara nici o lipsa. Carismaticul Andy B. Franck este cu adevarat o prezenta scenica impunatoare. A umplut scena, fiind prezent in toate spatiile disponibile iar comunicarea cu publicul a fost excelenta. Si cand spun public ma refer la absolut toti cei aflati in sala, o atentie aparte fiind acordata zonei de presa (deh, PR-ul isi spune cuvantul) catre care a facut multe gesturi si a oferit multe poze interesante. Vocea sa a ridicat la propriu sala care l-a insotit pe parcursul fiecari piese, fara ezitare. Nu putini sunt cei care au simtit ca a fost seara celor de la Brainstorm, desi erau totusi in deschiderea unei trupe mai renumite. Au reusit sa aduca pe scena un pachet complet, foarte bine cizelat si prezentat. Piese precum In the blink of an eye, Shiva’s tears, Shadowland, In these walls si Highs without lows au fost foarte bine primite de publicul putin numeros dar, cum spuneam, foarte activ.

Primal Fear au avut o incercare deloc usoara in a prelua stafeta purtata atat de demn de catre cei de la Brainstorm. Totusi cei cinci membri ai trupei au reusit sa se descurce zic eu onorabil. RALF SCHEEPERS – voce, MAT SINNER – bass, ALEX BEYRODT – chitara, RANDY BLACK – tobe si invitatul special Constantine – chitara, inlocuitorul temporar al lui Magnus Karlsson care este momentan absent din motive familiare din viata trupei. Ei sunt Primal Fear, in actualul format, si ei sunt cei care au adus cea mai plina seara de power metal la Bucuresti.

Un show bine pus la punct, destul de clar lucrat si aranjat, rodat in multi ani de turnee – o reteta clasica si functionala. N-as putea spune ca au impresionat in mod deosebit totusi, surpriza celor de la Brainstorm ramanand inca vie in amintire dar stilul de power metal clasic, curat al celor de Primal Fear se impune lejer. Noul album, bine reprezentat in lista de piese, desi nu este deloc revolutionar suna bine. Si tot asa a sunat si concertul trupei, fara surprize dar si fara dezamagiri. Fanii s-au aratat foarte activi, insotind trupa piesa dupa piesa, aratand o veche apropiere de acest stil. In mod special mentionez Unbreakable Part 2, Black Sun, Metal Nation, Metal is Forever (care a urcat mult temperatura in sala) si Nuclear Fire. Piese atat vechi cat si noi dar care toate au sunat excelent, mai ales cu contributia deloc slaba a publicului.

Per total am avut parte de-o seara plina de power metal curat, teutonic in procent de 100%. Astept cu mare interes un nou concert al celor de la Brainstorm, poate de data asta ca si cap de afis. Cred ca va fi foarte interesant ;).

Fotografii de la concert puteti gasi aici: Brainstorm si Primal Fear.

Lista de piese:

Intro – Unbreakable Part 1

Strike

Give’em Hell

Nuclear Fire

Unbreakable Part 2

Seven Seals

Black Sun

Angels Medley – Where Angels Die, Demons & Angels, Angel in Black

Metal Nation

Fighting the Darkness

Final Embrace

Metal is Forever

Bis:

Bad Guys Wear Black

Chainbreaker

Standard
evenimente, muzica

Cronica concert Opeth

Pentru cei care anul trecut s-au vazut, fara noroc, la doar un pas de a-si vedea trupa preferata, Februarie 2012 a venit cu un eveniment major in scena rock din Bucuresti. Opeth, una dintre cele mai mari trupe suedeze, revine pentru a doua oara in Romania intr-un concert organizat de Show Department, sustinut la Jukebox Venue in data 29 Februarie 2012. Trupa Opeth se afla in turneu de promovare al albumului Heritage, al 10-lea album de studio.

Locatie – Clubul bucurestean Jukebox Venue are o istorie destul de lunga, chiar daca desfasurata sub mai multe denumiri. O sala mare, suficient de bine aerisita si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi. Destul de central pozitionata, cu acces facil – desi cam departe de orice statie de metrou. Din pacate foarte putine locuri de parcare, asa ca ar fi bine sa va ganditi de doua ori la a lasa masina acasa. Oricum berea este ieftina, deci merita. Un avantaj este ca exista doua baruri, dintre care unul este foarte aproape de scena. Totusi, pentru un concert rock cu un public numeros, prezenta meselor si a canapelelor, chiar daca sunt situate pe margini, nu-i tocmai un aspect placut.

Sunet – Destul de bun. Fara sa fie exceptional, a fost reglat totusi bine. Am stat undeva sus in cea mai mare parte a concertului si auditia a fost cel putin rezonabila.

Organizare – Mda, am ajuns la punctul cel mai dureros. Pentru ca sub orice motiv, sa tii publicul afara, in luna Februarie, pentru 3 ore dupa ora anuntata pentru intrare, mi se pare inadmisibil – asta ca sa folosesc cuvinte elegante, nu stiu daca sunt si meritate. Nu stiu care a fost motivul si sincer nici nu conteaza – dar asa ceva este nu se face. Nici macar nu au iesit sa-si ceara scuze, sa spuna un motiv sau o ora reala de intrare. La intrebari s-a raspuns doar cu „mai dureaza 30-40 de minute” – asta la ora 8 si ceva, deci cu peste o ora intarziere fata de ora oficiala. Macar sa fi lasat lumea sa intre, ar fi facut ceva vanzari pentru ca multi din cei care au stat initial la coada s-au indreptat catre localurile din jur, stiind ca va mai dura pana se vor deschide usile. Din acest motiv concertul a avut mult de suferit. Pacat ca nici pana acum n-am invatat cum sa ne purtam cu publicul, mare pacat.

Public – Destul de putin fata de asteptarile mele. Desi avand in vedere explicatia de mai sus, devine de inteles. Cel mai probabil au fost destul de multi cei care au renuntat si este de inteles. Pe langa asta si destul de apatic – sau poate doar foarte inghetat dupa asteptarea nesfarsita. Este drept ca nici trupa n-a facut mari eforturi sa ne scoata din amorteala. Per total a fost un concert cuminte, asezat, fara evenimente notabile pentru o cronica de concert.

Trupe de deschidereOpeth au venit la Bucuresti alaturi de trupa Von Hertzen Brothers, mai vechi prieteni ai scenei din Romania. Acestia au mai cantat si in dechidere la Pain of Salvation, la Romanian Rock Meeting. Concert pe care inca nu l-au uitat, mentionand si de aceasta data frigul de atunci.

Cei trei frati Kie, Mikko si Jonne Von Hertzen au avut un rol extrem de greu – sa incalzeasca publicul dupa o asteptare de mai bine de 3 ore. Rol pe care insa l-au indeplinit cu destul de mult succes, atat prestanta cat si muzica lor fiind destul de energice pentru aceasta sarcina.

Opeth – Evenimentul principal al serii a inceput mult dupa ora 22, programul oficial anuntand ora de incepere ca fiind 21.15. Inceputul n-a fost chiar usor, publicul fiind inca destul de reticent dupa o atat de lunga asteptare. Mikael Åkerfeldt – voce, Martin Mendez – bas, Fredrik Åkesson – chitara, Martin Axenrot – tobe si Joakim Svalberg – adica Opeth – au inceput concertul cu o piesa de pe ultimul album – The Devil’s Orchard.

La multe dintre piese, in special de pe ultimul album, se simte  o puternica influenta dinspre trupe precum Dream Theater. Dar totul in stilul cat se poate de caracteristic al trupei Opeth. Mai ales piesele de pe ultimul album sunt foarte bine legate, simtindu-se un concept general in spatele acestuia. Au mai urmat cateva piese de pe album Heritage: „I Feel the Dark„, „Slither” si „Folklore„, intercalate insa cu piese de pe albumele mai vechi si deja cunoscute de public.

Per total insa trupa a fost destul de distanta, interactiunea cu publicul sau dialogul fiind reduse. Desi cu un aspect hippie bine conturat, Mikael Åkerfeldt n-a aratat si caldura si aproprierea specifice. Asta s-a simtit inclusiv in mentionarea, foarte scurta si pasagera a intarzierii. Sincer m-as fi asteptat la mai mult.

Interesanta ruperea de ritm specifica Opeth, aparuta odata cu piesa „Heir Apparent„. Parca s-au schimbat trupele pe scena. Sincer nu inteleg cu poate Mikael sa-si schimbe registrul vocal cu atat de multa usurinta, este captivant sa asisti la asemenea performanta.

Un moment placut al serii a fost anuntarea bis-ului. Usor ironic, Mikael a anuntat ca urmeaza ultima piesa si ca in mod normal ei ar trebui sa coboare de pe scena, sa astepte aplauzele si apoi sa reintre pentru bis. Avand in vedere ca de fapt nu aveau unde sa coboare de pe scena, au propus un mic joc – ei se prefac ca coboara iar noi ne facem ca nu-i vedem inca pe scena. Asa ca intre ultima piesa si bis toata trupa a stat pe scena, intr-o lumina difuza, in timp ce publicul aplauda si cerea bis. Ba chiar mai si incurajau aplauzele cand acestea isi pierdeau din intensitate. O gluma cu mai multe semnificatii dar a picat bine, mai ales avand in vedere contextul.

Fotografii de la concertul Opeth gasiti aici.

Lista completa de piese:

01. The Devil’s Orchard

02. I Feel the Dark

03. Face of Melinda

04. Slither

05. Credence

06. To Rid the Disease

07. Folklore

08. Heir Apparent

09. The Grand Conjuration

10. The Drapery Falls


Bis:

11. Deliverance

Standard
evenimente, muzica

Altar – recenzie concert de lansare album Mantra

Duminica, 11 Decembrie am avut parte de-o noua revenire la Bucuresti a clujenilor de la Altar.  Nu cu orice ocazie, insa. Concertul sustinut in Club Fabrica face parte din turneul de promovare al celui mai nou album propriu, denumit, simplu   Mantra si este organizat de MetalSupport. Cum ajung destul de rar prin aceste meleaguri iar albume noi semnate Altar gasim si mai greu, prezenta se anunta obligatorie.

Locatie – Clubul bucurestean Fabrica apare din ce in ce mai des pe anunturile de evenimente. Asta este un lucru foarte bun, avem nevoie de un suport cat mai sustinut, in special pentru concertele cu trupe romanesti. Parerea mea poate fi usor subiectiva, avand in vedere numarul redus de participanti – undeva in jur de 200. Prin urmare, a fost lejer ca si aglomeratie si foarte aerisit. Numai de bine ;). Mai este loc de imbunatatit dar per total, desi putin generos ca si suprafata, este un loc bun pentru concerte – iar preturile sunt foarte rezonabile.

Afis Altar Bucuresti Club FabricaSunet – Puternic. S-a auzit bine dar nu as putea spune mai mult decat atat. N-a excelat prin nimic sunetul, poate doar prin durata enorma de timp in care s-au facut reglajele. Dar asupra acestui aspect revin imediat.

Organizare – He he, aici avem de vorbit. Pentru ca sub nici o forma, fie ca-i vina trupei fie ca-i vina clubului sau a cui o mai fi, este inadmisibil sa ai intarzieri atat de mari. Accesul a fost anuntat la ora 19 – conform afisului – iar intrarea a inceput dupa ora 19.30, in conditiile in care suntem, totusi, in luna Decembrie. Nu bun. Iar dupa asta am primit marea surpriza – probele de sunet inca nu incepusera. Deci a urmat mai bine de-o ora de probe si de reglaje. Trupa P.O.V a ajuns undeva dupa ora 20 iar trupa Proof n-a mai ajuns deloc. Oameni buni, nu asa se face organizare de eveniment. Repet, de oriunde ar fi vina, este total incorect fata de public. Si in plus, este penibil pentru o trupa, oricare ar fi ea, sa faca mai bine de-o ora de reglaje de sunet in timp ce sala se umple de public – nu se face. Daca vrem sa evoluam, in nici un caz nu asta-i drumul. Nu mai spun ca nimeni nu a spus nimic, nimeni nu si-a cerut scuze – nimic. Voci care comentau insa, erau destule in sala. Poate usor usor vom incepe sa nu mai acceptam astfel de „intamplari„.

Public – Suprinzator de putin – ma asteptam sa nu fie loc sa te misti, avand in vedere ca sala nu-i chiar asa de mare. Estimez undeva in jur de 200 de persoane. Desi initial a fost foarte pasiv la trupele de deschidere, odata ce Altar au urcat pe scena situatia s-a schimbat complet. Un pic de pogo si multa, multa cantare. Se simteau fanii vechi ai trupei care cu siguranta n-au plecat nemultumiti de la acest concert. Au prins, cum altfel, in special piesele mai vechi, de pe albumele de inceput.

Trupe de deschidere – Primii care au urcat pe scena din Club Fabrica au fost baietii de la P.O.V. Cu un punk destul de curat, au facut o prima tura de incalzire interesanta. Pacat insa de pauza extrem de lunga de la inceput, cu probele de sunet, fapt pentru care publicul era deja destul de iritat si reticent. Asa ca nu prea au avut parte de suportul salii – dar s-au descurcat bine si asa.

A doua trupa de deschidere ar fi trebuit sa fie Proof dar asa cum am spus mai sus, acestia n-au mai ajuns. Trecem astfel la Nimrod’s Weapon – trupa tot din Cluj, cu un specific aparte. Spun aparte pentru ca sunt o trupa strict instrumentala. O prezenta interesanta si pe alocuri intriganta. Foarte comunicativ, Nimrod, fost membru al trupei Altar si actual prieten al trupetilor a fost foarte prezent pe scena, tinand mereu cate un mic discurs intre piese si incurajand publicul sa fie mai activ. Per total au placut, ca si trupa de deschidere, dupa reactiile publicului.

Altar – Intr-un final, dupa o (prea) lunga asteptare, undeva in jurul orei 22 si ceva am avut parte si de trupa vinovata pentru acest turneu. Altar au suit pe scena fara multe complicatii si si-au comunicat bucuria de fi iarasi pe-o scena bucuresteana. Baietii au avut si au in continuare o prezenta scenica foarte buna – arata excelent pe scena, au un mare atu prin asta. Andy Ghostvoce, desi un tip scund, este o prezenta foarte puternica. Foarte dinamic, cu binecunoscuta lui „fustita” si cu o voce foarte bine pusa in valoare – greu de ignorat. Theochitara bas – este cat se poate de direct exprimat o forta a naturii – este un tip imens in bratele caruia basul parca se pierde. Si cumva are mereu un aer de protector al trupei, de tata care se ocupa ca totul sa fie bine – mai ales cu gluga tip hip-hop pe care a abordat-o. Nu se lasa mai prejos nici Damian (D.Man)chitara – cu aspectul sau razboinic. Ultimul dar in nici un caz vreun fundas este Levibaterie – care a facut un spectacol pe cinste ascuns in spatele tobelor din dotare.

Asa cum spuneam, trupa Altar este in turneu de promovare pentru ultimul lor album – Mantra. Pornind de aici, dupa cum au anuntat inca de la inceputul concertului, pe parcursul serii au adus pe scena toate piesele de pe album, facand astfel o lansare completa. Si de succes as putea spune, avand in vedere ca piesele noi suna foarte foarte bine iar reactia fanilor a fost una pe masura. Personal mi-a ramas in memorie chiar piesa titlu a albumului – „Mantra”.

Totusi, pe langa piesele noi, baietii au gasit destul loc si pentru cateva dintre piesele deja consacrate. Asa ca ne-am putut bucura de „Nascut Invingator„, „Atitudine„, „La noi„, „Singur impotriva tuturor„, „Mum” cantate exact ca pe vremurile bune. Piese care au fost foarte bine primite, aproape toti cei prezenti stiind versurile si cantand alaturi – sau cateodata in locul – trupei Altar.

Per total un concert bun, daca facem exceptie de problemele organizatorice. Altar au aratat inca odata ca sunt o trupa ce-si merita statutul si care mai are inca multe de spus in muzica romaneasca. Iar noul album suna chiar foarte bine – Mantra este de adaugat la colectie.

Standard
evenimente, muzica

Iced Earth in The Silver Church – cronica la inceput de iarna

Nu stiu cum fac dar americanii au un stil propriu de a amesteca lucrurile. Fac ei ce fac si pana la urma iese asa cum numai ei se puteau gandi – partea buna e ca de obicei le iese bine. Marti, 22 Noiembrie 2011, americanii get-beget de la Iced Earth au venit prima oara in Romania pentru un concert sustinut in clubul The Silver Church, organizat de Medien Events si recomandat de revista Maximum Rock. Aflati in turneu de promovare al albumului Dystopia, au amestecat lucrurile pentru in ciuda frigului de afara si al celui din titulatura trupei au reusit sa incalzeasca binisor publicul venit la primul lor concert din Romania. Ceea ce ma face sa fiu destul de convins ca nu va fi si ultimul.

Locatie – Clubul bucurestean The Silver Church este deja arhi cunoscut, nu cred ca mai este nevoie de prea multe detalii. Un club gandit inca de la inceput pentru acest gen de evenimente, dovedeste ca se pot face si la noi investitii reale si functionale in muzica. O sala mare, suficient de bine aerisita – in masura posibilului, avand in vedere capacitatea acesteia – si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi.

Fotografie concert Iced EarthSunet – Foarte puternic. Si bine echilibrat, n-am avut deloc senzatia ca vreun instrument nu ar fi suficient de prezent. Au fost totusi vreo doua situatii de microfonie dar si cei de pe scena au partea lor de vina – un microfon ridicat cu tot cu stativ a ajuns pana aproape de boxele superioare care au decis sa comenteze putin acest eveniment. In rest totul a sunat clar si bine.

Organizare – Accesul s-a facut rapid si observ din ce in ce mai des ca se respecta binisor orele programate. Iar asta este mai mult decat laudabil, este chiar necesar. O observatie ciudata insa: desi a fost anuntata aceeasi limita de bilete ca si la concertul U.D.O.maxim 600 de bilete – in sala au fost clar mai multi oameni. Prin urmare si ceva mai multa inghesuiala, mentionata si de catre cei de la Iced Earth cu replica: “It’s hot and sweaty, right? That’s how a heavy metal concert it’s supposed to feel.” Bun, putem sa trecem peste dar ma asteptam ca aceasta regula auto-impusa chiar sa fie respectata.

Public – Mult si foarte activ. Un public neasteptat de numeros si de bun cunoscator al trupei, s-a cantat mult, s-au scandat nume, s-a cerut bis. S-a sarit, s-a dat din cap, s-a baut multa bere – un concert heavy-metal reusit dupa expresia celor mai multi din sala.

Trupe de deschidereIced Earth si-a organizat intreg turneul alaturi de doua trupe de incalzire: britanicii de la Fury UK si prietenii americani de la White Wizzard.

Primii au urcat pe scena cei de la Fury UK si au facut o impresie mult peste asteptari. I-am prins abia pe final dar ce am auzit a sunat foarte foarte bine. Desi mai au putin si implinesc primul deceniu de la infiintare trupa arata si suna foarte proaspat. Un heavy-metal sanatos, venit direct de pe meleaguri britanice si pus pe scena de trei urmasi ai marilor legende. Chris Appleton – voce si chitara, Martin McNee – tobe, Luke Appleton – bas sunt trei nume de trecut in agenda. Foarte comunicativi si prezenti pe scena, au facut o impresie excelenta. In plus au fost haiosi cu formulele de salut in romana scrise pe foaie.

Fotografie concert Iced EarthDupa o portie de rock englezesc, un dus de heavy-metal american 100%. Baietii de la White Wizzard sunt parca dotati cu eticheta Made in USA – indeplinesc aproape toate cliseele legate de acest gen. Dar i-am iertat repede in special pentru vocea lui Michael Gremio care suna promitator. Are un timbru ideal pentru heavy-metal curat, clasic si trece foarte usor prin toate registrele vocale. Mi-a placut mult. Ca si trupa nu au impresionat, se simte mult lipsa de experienta pe scena. Mi-a placut piesa de final – High Speed GTO – in stil cat se poate de american, din toate punctele de vedere.

Iced Earth – Evenimentul serii ne-a gasit incalziti atat la propriu cat si de atmosfera deja incinsa. Dupa o pauza de mai putin de 30 de minute, in jur de 21.30 au venit pe scena si actorii principali: Jon Schaffer – chitara, Stu Block – voce, Brent Smedley – tobe, Troy Seele – chitara, Freddie Vidales – bas.

Americanii de la Iced Earth au deja statutul de trupa consacrata, obtinut in mai bine de 25 de ani de activitate. Desi una dintre cele mai instabile trupe in ce priveste componenta, energia si pasiunea aduse inca de la infiintare de catre Jon Schaffer si-au spus de multe ori cuvantul. Iced Earth este copilul sau de suflet iar asta se observa cu usurinta dupa adancile urme lasate de el in evolutia si existenta trupei. Proaspat reveniti dupa un soc destul de serios, prin pierderea fostului vocal – Matt BarlowIced Earth si-au revenit rapid (o asociere cu pasarea Phoenix nu-i deloc deplasata in acest caz) si l-au adus in loc pe Stu Block, fost vocal al trupei Into Eternity. Aflat la primul sau turneu alaturi de Iced Earth, Stu are destule de dovedit pe scena – dar se pare ca se descurca de minune, dupa cat de bine a fost primit de catre fani. La concertul de la Bucuresti cel putin n-a dezamagit iar accentul sau canadian este savuros pe alocuri.

Asa cum am spus, trupa se afla in turneu de promovare al ultimului album discografic – Dystopia. In mod previzibil, multe piese din setlist au facut parte de pe acest album – incepand chiar cu piesa ce da titlul acestuia, piesa ce a deschis si concertul lor. Au urmat, de pe acelasi album, piese precum : Anthem, V si Dark City. Ultimul lor album, ca de altfel aproape intreaga lista de productii muzicale Iced Earth, are o atmosfera orwelliana, inchisa, opresiv-depresiva. Muzica si forta acesteia reusesc sa se impotriveasca unui sistem si unor dogme prea rigide si apasatoare. Aceste idei sunt foarte bine puse pe scena iar imaginea clasica de rocker razvratit a lui Jon Schaffer ajuta mult.

De pe albumele mai vechi ne-am delectat cu: Angels Holocaust, Slave to the Dark, Stand Alone sau Watching over me.

O piesa foarte vizibila pe scena a fost o masca similara cu cea din fimul V for Vendetta, masca ce a fost si prezentata ca atare de Stu odata cu piesa V. Tot la capitolul observatii am remarcat chitara lui Jon Schaffer ce avea imprimate insemnele setagului Gadsden: sarpele incolacit si inscriptia „Don’t tread on me” – rezultand o chitara cu un aspect impresionant.

Fotografie concert Iced EarthNu am inteles totusi de ce au pastrat o distanta asa de mare. Contrar asteptarilor, Iced Earth au fost foarte reci (calamburul este putin intentionat). In afara catorva, relativ putine, momente in care Stu Block a mai interactionat cu publicul, restul concertului a fost cam pe pilot automat. Cel putin chitaristul Troy Seele, dealtfel un virtuoz pasionat si foarte bun, daca sala ar fi fost goala nu cred ca ar fi fost vreo diferenta pentru el iar pe tobarul Brent Smedley l-am vazut abia la scena de final de concert. Per total atmosfera de pe scena a fost destul de indiferent – rece. Au venit sa-si faca treaba, au facut-o bine, nimic de zis, dar cam fara pofta. Stiu ca se grabeau sa ajunga la Belgrad pentru urmatorul concert dar asta nu este vina noastra. Programul unui turneu se face in asa fel incat sa poti avea timp suficient pentru toate concertele, nu doar pentru cel importante. Ma rog.

Am apreciat insa momentul din finalul concertului cand, la inceputul piesei Iced Earth Stu a venit pe scena fluturand drapelul romanesc – un gest foarte frumos.

Per total a fost un concert bun dar putin prea grabit si distant. Seara a fost cu siguranta imbunatatita de reactia foarte calda si puternica a publicului.

Fotografii de la concertul Iced Earth gasiti aici

Lista completa de piese:

Dystopia
Angels Holocaust
Slave to the Dark
V
Stand Alone
When the Night Falls
Damien
Dark City
The Hunter
Anthem
Declaration Day
Watching Over Me

Bis:
Dante’s Inferno
Iced Earth

Standard
evenimente, muzica

cronica concert U.D.O. – un nume scurt pentru o trupa imensa

Dupa ce acum un an am avut parte de-o prima zi de Sonisphere incheiata magistral de Accept, acum a venit randul vechilor lor colegi sa ne arate ce stiu. In cadrul turneului de sustinere al celui de-al 13-le album – Rev Raptor – U.D.O. au venit pentru prima oara in Romania pe 17 Noiembrie 2011, intr-un concert sustinut la The Silver Church si organizat de Promusic Events si revista Maximum Rock. Si asa cum atunci am ramas fara cuvinte dupa un concert de zile mari, de aceasta data U.D.O. ne-au lasat fara voci si fara nici o sansa decat de a spune ca a fost un Concert de neratat. O sansa pe care multi n-o credeau realizabila, sa-l vedem pe micutul Udo Dirkschneider pe o scena din Bucuresti. Iata ca ni s-a intamplat.

Fotografie concert U.D.O.Dupa o cariera muzicala de peste 35 de ani, peste 20 de albume de studio si o multime de concerte liderul trupei U.D.O., fost lider al trupei Accept – Udo Dirkschneider – ne-a arata ca inca stie sa faca muzica, inca stie sa tina o sala in picioare. Este greu de potolit entuziasmul dupa un asemenea concert – dar totusi sa nu punem caii inaintea carului.

Locatie: Clubul The Silver Church, care se intrece pe sine in ultima perioada cu concerte din ce in ce mai mari. Spatios, aerisit, central – singura problema raman locurile de parcare din zona dar prea multe altele nu i se pot reprosa. Scena a fost amenajata special pentru U.D.O., fiind mult extinsa (cu aproape o treime) in asa fel incat au avut tot spatiul necesar la dispozitie.

Sunet: Foarte slab in timpul concertului celor de la Sevefield. Excelent dupa. Sunet clar, puternic, curat fara sa se simta fortat in vreun fel. Am stat in primele randuri asa ca am simtit din plin atat volumul cat si forta sunetului – excelent.

Organizare: Doua lucruri de bine: numarul limitat de bilete si serviciul de securitate. La acest concert numarul de bilete a fost limitat la maxim 600 (din cele 800+ de locuri disponibile in sala) iar pe timpul concertului au fost prezente in jur de 700 de persoane. Asta s-a simtit atat in temperatura din club, in prezenta moderata a fumului si in accesul mult mai facil catre bar si toalete. Deci, se poate organiza un concert de club in conditii mai mult decat decente.

Serviciul de securitate are un plus prin faptul ca cei doi membrii prezenti langa scena au purtat tricouri simple, negre, in locul clasicelor „uniforme” – si au fost tineri. Chiar a contat, au parut mult mai „la locul lor” si chiar s-au purtat ca atare.

Sa nu uit – cred ca a fost primul concert la care orele stabilite – si anuntate – au fost respectate la minut. Nu stiu cui se datoreaza asta dar a fost tare placut sa vad ca se poate si asa.

Trupa deschidere: Sevenfield au fost parteneri de drum pentru U.D.O. pentru tot acest turneu iar concertul de la Bucuresti a fost si ultimul in aceasta formula. Prin urmare baietii au avut motive sa-si ramas bun in stil mare. Din pacate nu prea i-a ajutat sunetul care a fost destul de prost reglat pentru stilul lor. Au cantat bine, au pus suflet dar … inca mai au de crescut. Se simte ca sunt o trupa tanara si inca suna mai degraba a trupa underground – ceea ce nu-i neparat rau. Cred ca si asteptarile pentru intalnirea cu U.D.O. erau mari si nici asta nu le-a fost de ajutor.

Per total n-au sunat rau iar basistul Andreas Gulbrandsen este o figura foarte carismatica si cu priza la public. Am apreciat si faptul ca au fost foarte prezenti si la concertul celor de la U.D.O., fiind foarte atenti si participativi.

Fotografie concert U.D.O.Public: Avand ca si cap de afis o trupa si un lider cu peste 30 de ani de istorie muzicala, media de varsta de la concertul U.D.O. a fost ceva mai ridicata decat de obicei. Nu au fost putine pletele carunte, uneori mai rare sau chiar lipsind cu desavarsire. Dar starea de bine, distractia si mai ales participarea la concert au fost poate chiar mai prezente decat in alte ocazii. Fanii vechi ai trupei Accept, in formula sa initiala cu Udo Dirkschneider la voce, cat si cei care i-au ramas fideli acestuia si dupa infiintarea actualei trupe au avut pentru ce sa se bucure. Au avut parte de-un regal de heavy-metal de cea mai buna calitate, adus de un nume mare, atat de mult asteptat. Si au stiut sa-i faca fata, asa cum se cuvine unei generatii cu o lunga istorie alaturi de muzica rock. S-a cantat, s-a dat din cap, s-a ras, s-a imbratisat, s-a aplaudat, s-a urlat – totul din plin, totul fara nici o retinere – asa cum trebuie sa fie un concert heavy-metal.

In fine, ajungem si la partea principala a serii – concertul celor de la U.D.O., veniti pentru prima oara in Romania. Conform cu tipicul germanic, primele note au inceput fix la 20.45, ora anuntata pentru inceperea concertului. Cum am spus, scena a fost amenajata in mod special pentru concertul lor: extinsa si avand montate afisajul de lumini si „cusca” tobelor, elemente de decor folosite pe tot parcursul turneului Rev Raptor. Imediat dupa au urcat pe scena cei 5 membrii ai trupei: Udo Dirkschneider – voce, Stefan Kaufmann – chitara, Igor Gianola – chitara, Fitty Wienhold – bas si Francesco Jovino – tobe.

Primul soc al serii a fost imaginea fizica a lui Udo, pentru cei (putini) care nu stiu cum arata in realitate: un (aproape) batranel, grasun, scund, reprezentarea perfecta a termenului „bondoc„. Nu ti-ar trece nici o secunda prin cap ca acel omulet, cu burta foarte proeminenta si care-si arata foarte evident varsta, este in stare sa produca acea voce atat de caracteristica si, mai mult, sa tina un concert de peste 2 ore, fara nici o pauza. Impresionant. In ciuda varstei, vocea nu i-a obosit parca deloc si pe tot parcursul concertului nu l-am auzit sa faca nici o gresela, sa-i „scape” vocea in vreun fel – impecabila prestatia lui Udo.

Ceea ce a urmat a fost un regal, un festin heavy-metal. O trupa clasica, deja istorica pot spune, daca luam in calcul si perioada de la Accept. O trupa care a scris bazele curentului heavy-metal, care inca scrie istoria acestuia – si nu sunt deloc vorbe mari, este pura realitate. O trupa care s-a rodat in mii de concerte si care are o prestatie excelenta. Dincolo de toate astea, o trupa care inseamna o gasca de oameni care se bucura din plin ca sunt acolo, pe scena – ca fac muzica, in cel mai curat sens al cuvantului. N-am mai vazut demult atat de multa bucurie, atat de multa pofta de cantat, atat de mult spirit pe scena. Trupa este extrem de bine rodata, se vede si se simte – au momentele clar definite, regia concertului este foarte bine pusa la punct – si la fel de bine executata. Miscarile lor au in spate destula coreografie – dar asta nu se vede pe scena, acolo se vede doar o trupa care-si face treaba excelent.

Au fost multe momente in care toti cei de pe scena (cu exceptia bateristului) veneau pana la marginea acesteia, la cativa centimetri de public – senzatia este greu de pus in cuvinte, cand iti vezi idolii atat de aproape. Cand ii „simti” langa tine, cand isi intind mainile si ating palmele intinse catre ei dinspre sala. Este unul din (putinele) avantaje al concertelor de sala – dar U.D.O. au stiut sa profite de el din plin.

Fotografie concert U.D.O.Fiecare membru al trupei a avut ceva special, fiecare a stiut sa-si transmita placerea de a canta acolo, pe scena, impreuna cu acel public. Tobarul Francesco Jovino care in pauze se ridica in picioare peste cusca tobelor, sa fie mai aproape de scena, chitaristul Stefan Kaufmann cu momentele sale aproape lirice cand parca uita de tot ce era in jurul sau, ramanand doar el si chitara, sau cu momentele de joaca impreuna cu Udo cand acesta din urma isi folosea capul (la propriu) pentru a face corzile chitarii sa vibreze. Basistul Fitty Wienhold, care, in ciuda varstei, era prezent pe toata scena si schimba tot timpul priviri, zambete si incurajari cu restul trupei. Nu degeaba l-am lasat la urma pe chitaristul Igor Gianola – acesta a fost pur si simplu sufletul concertului. Prezent peste tot, in orice moment, cu o veselie si-o incantare prezente permanent pe fata lui. Omul asta pur si simplu nu poate sa stea fara sa zambeasca, sa incurajeze reactiile publicului, sa faca ceva, sa participe, sa fie prezent. Poate si pentru ca suntem nascuti in aceeasi zi (:P) dar acest om chiar mi-a lasat o impresie foarte puternica – asa cred ca ar trebui sa arate un muzician care cu adevarat se bucura de muzica pe care o face. La solo-ul de chitara pe care l-a avut na ezitat sa coboare de pe scena si sa faca un tur complet al salii din The Silver Church, sa stea la facut poze, sa schimbe zambete cu cei din public – asta fara sa-si lase chitara nici o secunda.

Repertoriul cred ca a multumit absolut pe toata lumea. Am avut parte de piese atat de pe ultimul album: Rev-Raptor, Leatherhead, I Give As Good As I Get, cat si de pe albumele U.D.O. mai vechi: Dominator, Independence Day, Man and Machine, Living on a Frontline, The Bogeyman. Fara nici un dubiu, piesele vechi, de pe vremea cand Udo era inca la Accept, au facut savoarea serii: Screaming for a Love-Bite, Princess of the Dawn, Neon Nights, Metal Heart, I’m a Rebel si Balls to the Wall au fost piesele la care cred ca toata lumea stia versurile si s-a cantat fara nici un fel de retinere. Este incredibil cum poate sa sune o sala in care toata lumea striga din toate puterile I’m a Rebel sau Metal Heart. Numai pentru aceste doua piese si felul in care U.D.O. au stiut sa le interpreteze si pot spune ca a fost un concert foarte foarte bun.

Fotografie concert U.D.O.Am avut parte de toata gama de elemente specifice unui concert clasic de heavy-metal. Am avut parte de-o trupa care stie si vrea sa faca un concert greu de uitat. Iar publicul a simtit asta si a raspuns ca atare. Nu degeaba am avut parte de-un cadou neasteptat – am primit nu doar un bis ci doua – cu Balls to the Wall la al doilea bis si incheiat cu Burning – ce poti sa ceri mai mult? Au tinut un concert binisor peste doua ore, asta in codnitiile in care cu o seara inainte au avut la Sofia un concert si mai lung, care a fost inregistrat pentru un viitor DVD – si nu cred ca a simtit nimeni ca nu erau in cea mai buna forma sau ca erau in vreun fel obositi sau retinuti.

U.D.O. au aratat de ce heavy-metal a avut si are (inca) atat de multi fani. Un concert simplu, curat si, dincolo de toate, sincer. Cred ca multe au de invatat de la un astfel de concert. Cand oare vor reveni?

Lista completa de piese:

01. Rev-Raptor
02. Dominator
03. Thunderball
04. Leatherhead
05. Independence Day
06. Screaming for a Love-Bite (Accept cover)
07. Heart of Gold
08. Vendetta
09. Princess of the Dawn (Accept cover)
10. I Give As Good As I Get
11. Guitar Solo
12. Neon Nights (Accept cover)
13. Break the Rules
14. Man and Machine
15. Drum Solo
16. Living on a Frontline
17. Up to the Limit (Accept cover)
18. Two Faced Woman
19. Metal Heart (Accept cover)

Bis 1:
20. The Bogeyman
21. I’m a Rebel (Accept cover)

Bis 2:
22. Balls to the Wall (Accept cover)
23. Burning

Fotografii de la concert aici.

Credit foto: Rockstage.ro.

Standard
evenimente, ganduri, muzica

cand monstrii se joaca

Muuuuulta nebunie mai fierbe acum in presa muzicala dupa traznaia celor de la Metallica, pusa in scena impreuna cu nimeni altul decat Lou Reed (The Velvet Underground). O simpla cautare si va puteti delecta cu nenumarate articole ce darama practic fiecare nota si vers de pe acest album.

In cazul in care nu stiti despre ce vorbesc, Lulu (acesta este numele de care toti se leapada) este ultimul material discografic semnat de Metallica dar de data asta nu ca si creatie proprie ci in colaborare cu sus-mentionatul Lou Reed. Povestea oficiala o puteti gasi pe site-ul dedicat: http://www.loureedmetallica.com si tot acolo se pot asculta online toate piesele.

Recenziile de pana acum il clasifica drept cel mai prost album al tuturor timpurilor, in cazul celor mai vehemente, sau drept un material discografic foarte prost in cazul celor mai indulgenti redactori. Greu de crezut dar chiar asa arata aprecierile de pana acum.

De ce oare asa de multa critica negativa? Pai, unul dintre motive ar fi ca albumul chiar o merita – ca si produs muzical de masa este chiar dezastruos. Un test de anduranta si indarjire este parcurgerea piesei de final – Junior Dad – care dureaza nu mai putin de 19,29 minute agonice. DAR 😉 – exista si un foarte important dar. Nimeni dintre cei implicati nu a intentionat sa faca un produs comercial – si au declarat asta de la bun inceput. Este un experiment – si in acest caz, calitatea produsului final chiar nu conteza. Ce conteaza cel mai mult este experienta, in mod special a celor care au creat acest album, capatata si traita de-a lungul nasterii acestuia. Ceva imi spune ca, asa chinuit, ciudat si dezatruos cum e, acest album va aduce cu el si foarte multe inregistrari extraordinare – si spun asta in cel mai pozitiv sens.

Iar baietii de la Metallica, alaturi de Lou Reed, au spus asta de nenumarate ori – ca in primul si in primul rand ii intereseaza experienta in sine, nu atat produsul final. Daca cititi putin despre povestea din spatele acestui album, despre conceptul acestuia, despre istoria si personajul care acum mai bine de 100 de ani au dus la crearea unor piese de teatru pe cat de ciudate pe atat de profunde, acest album capata mult, foarte mult sens. Da-i mai usor sa zici ca-i prost si gata ;).

Personal mi-a placut sa-l ascult pentru ca intai am citit povestea. Iar apoi, peste imaginile create mental, sunetele si atmosfera acestuia au intregit toata experienta – da, este un album greu, ciudat, negru, apasator, chinuitor. Este un album cu care nu poti gandi in timp ce-l asculti – te blocheaza. Dar cred ca tocmai asta au cautat baietii si le-a iesit admirabil. Nu, n-am sa-l ascult pana se tocesc bitii de pe disc – dar in mod clar este o experienta muzicala pe care n-o regret nici o secunda. Si ma face sa vreau sa stiu mai multe despre aceasta poveste.

Si cred ca este cu atat mai relevanta remarca lui Brian Eno despre The Velvet Underground: „The first Velvet Underground album only sold 10,000 copies, but everyone who bought it formed a band.” Domnilor critici, luati aminte si la astfel de aspecte inainte sa daramati complet un material – fie el muzical sau orice alta forma de arta.

PS – Una din piesele de pe album o puteti asculta si aici:

Lou Reed & Metallica –  The View

I AM A CHORUS OF THE VOICES
THAT GATHER UP THE MAGNETS
SET BEFORE ME

I ATTRACT YOU AND REPEL YOU
A SCIENCE OF THE HEART
AND BLOOD AND MEANING

THE COLDNESS OF MOST BEAUTIES
IS A CHALLENGE THAT OUR YOUTH
MUST QUICKLY CONQUER

THERE IS NO TIME FOR GUILT
OR SECOND GUESSING, SECOND GUESSING
BASED ON FEELING

I AM THE TRUTH, THE BEAUTY
THAT CAUSES YOU TO CROSS
YOUR SACRED BOUNDARIES

I HAVE NO MORALS
SOME THINK ME CHEAP
AND SOMEONE WHO DESPISES
THE NORMALCY OF HEARTBREAK
THE PURITY OF LOVE

BUT I WORSHIP THE YOUNG
AND JUST FORMED ANGEL

WHO SITS UPON THE PIN OF LUST
EVERYTHING ELSE
BORES ME

I WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP
YOUR LIFE OF REASON
I WANT YOU ON THE FLOOR
AND IN A COFFIN YOUR SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNE

OH THROW IT AWAY

FOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOU

FOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOU

I AM THE ROOT
I AM THE PROGRESS
I’M THE AGGRESSOR
I AM THE TABLET
THESE TEN STORIES

WORSHIP
WORSHIP

PAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
I OFFER THEM TO YOU AS SERVANTS
OF THE GOLD THAT YOU MUST GIVE

PAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
AND I’LL OFFER THEM, I OFFER THEM TO YOU
AS SERVANTS OF THE GOLD
THAT YOU MUST GIVE TO ME

I WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP, GIVE IT UP
YOUR YOUR LIFE OF REASON

I WANT TO SEE YOU ON THE FLOOR

AND IN A COFFIN, SOUL SHAKING
SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNE, LIKE A FORTUNE
THROW IT AWAY

FOR WORSHIP OF SOMEONE WHO ACTIVELY DESPISES YOU

WHO ACTIVELY DESPISES YOU

Standard