evenimente, muzica

OST Fest 2012 – ganduri de final

Cumva am reusit sa ajungem si la final de OST Fest 2012, Bucuresti, Romexpo. Cu siguranta unul dintre cele mai pline evenimente ale acestui an si deasemenea unul dintre cele mai fierbinti concerte – la propriu. Dupa ce am trecut prin toate cele 19 concerte de pe scena mare a festivalului, a venit timpul sa povestim putin si despre ce s-a intamplat in afara scenei, din punct de vedere al organizarii.

Ce a fost bine la OST Fest 2012:

– am avut parte de-o asezare foarte usor accesibila, in oras, se putea ajunge cu transportul in comun

– am avut parte de-un festival imens din punct de vedere musical – cum spuneam, 19 concerte doar pe scena mare, cu foarte multe trupe ce au deposit demult stadiul de legend

– am avut parte de-o selectie a trupelor excelenta – eu personal mi-am indeplinit cateva vise vechi; desi multe dintre trupele venite la OST Fest 2012 au sarbatorit 25 – 30 sau chiar 35 de ani de activitate, cu adevarat nu prea a dezamagit nici una dintre ele, pe cand cele mai multe au facut furori

– impartirea in trei zone a fost excelenta: Fire (predestinat nume), Gold si Normal au facut ca acesta sa fie, cred, unul dintre cele mai aerisite festivaluri la care am participat. Datorita impartirii pe zone nu s-au creat busculade si nici aglomerari prea mari, ceea ce s-a simtit foarte bine

– a exista o rampa pentru persoanele cu dizabilitati, undeva in zona Normal dar ridicata si cu vizibilitate foarte buna

– a doua scena a continuat distractia pana spre dimineata, pentru cei care mai aveau energie sa continue.

Ce n-a fost bine la OST Fest 2012:

– in primul si in primul rand lipsa apei – nu existat nici un loc unde sa te poti racori, fara sa te coste o mica avere. Nu te puteai stropi cu apa, nu s-a adus deloc apa pentru cei aflati in primele randuri – foarte rau acest aspect, oamenii aia nu pot iesi nici macar sa-si cumpere. Iar caldurile au fost ingrozitoare. Sa nu mai spun ca nu exista apa nici la toalete, ceea ce deja este inadmisibil. De asemenea, nu aveai voie sa intri cu nici un fel de recipient, in conditiile in care la alte festivaluri de vara, din alte parti ale lumii, este mereu permis accesul cu sticle de 0,5, fara dop

– preturile: 6 lei un jeton cu care puteai sa-ti iei o bere la 400ml, un shot de 20ml de Jagger sau o apa la 500ml – asta in teorie, in pahar nu erau mai mult de 300-350ml. Singurul pret rezonabil a fost la hot-dog, un jeton pentru o gustare chiar generoasa. In rest, rupere

– locatia – parcarea de la Romexpo, mai nou asfaltata, nu este nici pe departe un loc bun pentru un astfel de eveniment. Daca ai norocul de cateva zile de canicula – si fiind vara, este normal sa se intample asta – te-ai rezolvat. Am avut cu siguranta temperaturi de peste 40 de grade iar asta a afectat semnificativ atat publicul cat si trupele. Iar scena mai era orientata si catre apus, deci cei de pe scena au avut soarele in fata pana practic la ultima trupa a serii. Asta, cumulat cu lipsa apei, duce la o experienta dureroasa la propriu. Iar faptul ca in primele doua seri concertele s-au terminat mult dupa ora 23 a dus si la anularea avantajului accesului la transportul in comun, ceea ce a dus la o groaznica lupta pentru a gasi un taxi care sa nu ceara preturi exorbitante

– problemele, mari, in relatia cu presa: nu a existat un photo-pit amenajat (locul dintre gardul de securitate si scena, unde de obicei stau fotografii de eveniment); zona de presa a insemnat o cladire separata, fara acces sau vizibilitate directa catre scena; decizii si reguli schimbate pe parcurs si fara a se comunica tuturor celor implicati – adica celor de serviciul de securitate, in special, care nu au stiut mai deloc care sunt regulile aplicabile in ce priveste accesul de presa si pentru fotografi

– serviciul de securitate – foarte prost ales, cu personal complet necalificat si uneori lipsit de bun-simt: apelative necivilizate, pene de chitara si alte obiecte oferite de trupe care au fost retinute de catre cei de la paza si valorificate ulterior, etc.

– cozile la jetoane – absolut jenante, avand in vedere magnitudinea festivalului, in special in prima seara

– cozile imense la toalete – la fel ca mai sus, jenant, nu e ca si cum nu s-ar fi stiut numarul de participanti. Nu au existat decat toalete uni-sex, desi un set de pisoare pentru barbati ar fi imbunatit mult situatia

– sunetul – multe trupe au avut probleme, microfoane defecte, setul de boxe de pe stanga scenei care a parait aproape constant, reglaje inconsistente si de cateva ori chiar deranjante.

Per total mi s-a parut ca organizatorii, poate bine intentionati, nu stiu, au fost destul de grav depasitit de situatie. Pacat, auzisem multe vorbe bune despre OST Fest cata vreme s-a tinut la Busteni. Experienta de la Bucuresti insa a lasat de dorit in ce priveste organizarea.

Sa revenim insa la o nota mai optimista: am avut parte de niste nume imense, am vazut efectiv istoria curentului rock pe scena de la OST Fest 2012 iar asta nu-i putin lucru. A meritat tot chinul, trupele au meritat – multe dintre ele sunt atat de mari, au atat de multa istorie in spate incat ar fi meritat un efort chiar si mai mare de atat. A fost un festival imens.

Multumim: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe, Manowar, Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3

Am ajuns si la cea de-a treia zi din cel mai fierbinte (la propriu) festival al acestui an. Dupa ce in primele doua zile i-am vazut pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe si Manowar am ajuns la ultimele nume mari de pe afisul festivalului OST Fest 2012: Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Ziua trei de festival a inceput, pe o caldura absolut incredibila, cu cei de la Reborn si Metrock. Din pacate pe Reborn nu i-am prins, pur si simplu nu m-am putut misca din cauza caldurii.

Metrock insa au fost o experienta cel putin placuta. Atat de placuta incat faptul ca n-am vrut sa ma desprind de scena, cumulate cu drumul facut pe bicicleta pana la zona de concert din Romexpo, m-au ajutat sa fiu foarte aproape de o insolatie. Desi au cantat doar cateva piese, caldura era absolut indescriptibila. Pacat, acest lucru nu i-a ajutat deloc pe baietii de la Metrock, cei prezenti, si asa extreme de putini, erau complet toropiti de caldura. Pacat, „Stranger” cel putin a sunat superb. Au imbatrinit, e drept, dar inca pot destul de multe.

Lake of Tears, deja cunoscuti publicului romanesc, au facut si ei o figura foarte buna. De fapt cred ca a treia zi de festival a fost si cea mai buna, cu cele mai putin probleme. Ca-n povesti, numarul trei a fost cu noroc. Au reusit sa infrunte caldura cu foarte mult stoicism, nu stiu cum se face ca tocmai trupele nordice s-au dovedit cele mai putin afectate, in mod vizbil cel putin, de caldura crancena.

Ne-au trecut, si ei, prin mare parte din istoria discografica, avand cu adevarat ce sa ne arate. Poate putin nepotrivit stilul lor foarte inchis si melancolic, intr-un festival orientat mai degraba spre trash-metal, heavy-metal si glam, dar s-au descurcat mai mult decat onorabil. „Illwill„, de pe albumul cu acelasi nume, „So Fell Autumn Rain„, „Demon You / Lily Anne” si mai ales „Forever Autumn” au facut multe victime in randul publicului deja prezent in numar destul de mare.

W.A.S.P. – sau cum se poate imbatrani fara sa-ti pierzi savoarea. Au facut un concert excelent. Blackie Lawless isi arata clar varsta si numarul imens de turnee dar voce inca suna ca pe vremurile bune – adica foarte foarte bine. Cu o chitara sun bunele lui Doug Blair care-l sustine cu mult succes, iata o reteta care inca functioneaza.

Au dominat scena, s-au plans de caldura spunand ca acolo sus se simte de parca se afla la o mila distanta de iad, Blackie era destul de static dar si-au facut treaba impecabil. Au adus pe scena titluri precum: „The Real Me„, „Crazy„, „Wild Child” si au incheiat cu un „I Wanna Be Somebody” pe care nu cred ca-l va uita prea multa lume.

Ajungem la unul dintre cele mai asteptate nume de pe scena OST Fest 2012: Megadeth. In ce ma priveste a fost unul din concertele pentru care mi-au dorit atat de mult sa particip la acest festival. Din pacate s-a incheiat cu sentimente destul de amestecate. In primul rand pentru problemele de sunet: la primele 2-3 piese practice vocea lui Mustaine nu se auzea deloc. Noroc cu fanii care stiau oricum toate versurile, asa ca nu s-a simtit chiar asa de mult lipsa. Apoi chiar din cauza lui Mustaine – personal reusesc sa leg conexiunea cu o trupa in special prin vocalul acesteia. Daca vocalul nu este prezent, deschis, cu chef de cantare, nu prea-mi iese. Ori tocmai aici sta prost Mustaine: cand canta, in cea mai mare parte este in lumea lui. Surprinzator a fost mult mai deschis fata de acum doi ani, tot la Bucuresti. Poate si din cauza ca de data asta nu mai urmau sa cante ca si nume principal, pe aceeasi scena, baietii de la Metallica. Deh, problemele vechi mor greu.

Din punct de vedere strict muzical, au facut ceea ce stiu sa faca foarte bine. „Head Crusher”, „Hangar 18”, „Sweating Bullets”, „Angry Again”, „Symphony of Destruction” si „Peace Sells” sunt doar cateva dintre piesele de la concert, impreuna cu un Vic Rattlehead (mascota Megadeth) care a vizitat scena la „Peace Sells„. Au facut ravagii in public, la modul deja conscrat al lui Megadeth. Iar „A Tout Le Monde” a fost cadoul pe care fanii il meritau cu adevarat pentru sustinerea superba pe care le-au oferit-o. Sustinere pentru care Mustaine a multumit in mod clar, atat prin bis cat si prin foarte lunga despartire de public – bravos, a reusti sa arate ca stie sa fie si uman.

Buuuuuuuun, a venit momentul sa raman fara cuvinte: Motörhead. Va spun sincer ca, daca ar fi dupa mine, as incepe si as incheia cronica despre ei cu asta: „We are Motörhead and we play rock’n’roll„. Mai multe ar insemna doar detalii fara importanta. Cum insa nu pot, trebuie sa incerc sa gasesc cateva cuvinte potrivite.

Motörhead au fost imensi. Au dominat de la primele acorduri, incepand cu „Bomber” si pana la final. Stilul lor este greu, dur, aspru, la fel ca si vocea lui Lemmy. De chitara ce sa mai spun, la solourile lui Phil am tacut cu totii malc, fara sa respiram. „I Know How to Die„, „Metropolis„, „The One to Sing the Blues„, politica „Just ‘Cos You Got the Power” au facut pur si simplu ravagii. Vocea lui Lemmy suna absolut incredibil live si daca acum 3 ani am reusit sa-i ratez, mi-am promis ca nu voi mai pierde nici un concert Motörhead in Romania. Solo-ul de tobe al lui Mikkey Dee a fost luuuuung cat o zi de post dar nu cred ca reusit in vreun fel sa plictiseasca pe cineva.

La bis ne-au oferit „Ace of Spades” si „Overkill„, piese atat de dorite de fani. Din pacate, concertul lor a fost mult mai scurt decat ne-am dorit – dupa mai putin de 90 de minute Motörhead au iesit de pe scena, dupa ce au promis insa ca vor reveni curand intr-un oras caruia „ii plac si cladirile vechi, pe langa rock’n’roll„. Lemmy se pare ca a dat o tura prin centrul istoric al Bucurestiului. Mai spun doar atat despre ei: anul acest au implinit 37 de ani de cariera muzicala. Si au sters pe jos cu multe din trupele mai tinere.

No, cam asta a fost cronica unui festival extrem de lung, de calduros si foarte plin de trupe care au implinit fiecare peste 25-30 de ani de activitate. Dar care, aproape toate, au aratat ca trupele vechi inca stiu cum se tine un concert. Bravos tuturor, ne-au oferit trei zile inca greu de digerat.

evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 2

Continuam epopeea OST Fest 2012 – la cat de multe trupe au fost, chiar ca-si merita acest calificativ. Dupa ce i-am vazut ieri pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe, a venit timpul sa schimbam putin registrul de stil. A doua zi i-a avut pe lista pe HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Parca in mod programat de catre organizatori, a doua zi de festival a venit si cu o crestere a temperaturii. Putinii dar trecatorii nori existenti erau o binefacere pentru cei care au incercat sa reziste in fata scenei. Din pacate, caldura era deja insuportabila, ajutata si de asfaltul negru aflat in fata scenei, asphalt care efectiv frigea talpile. Din fericire s-a rezolvat problema cozile de la casele de jetoane din prima zi, deci te puteai hidrata cat de cat rezonabil.

Ca si trupe de deschidere am avut parte de timisorenii de la Desant si australienii de la Mystery. Daca primii s-au descurcat onorabil, in ciuda caldurii si a publicului practic inexistent, se pare ca a fost ziua cea mai slaba pentru trupele straine mai putin cunoscute.

Mystery sunt o formatie extreme de tanara care, din pacate, inca nu are deloc o orientare cat de cat clara. In afara faptului ca le place pe scena si ca se simt cool fluturandu-si pletele, mie unul nu mi-au spus asolut nimic. Este drept, sunt foarte tineri – 14-16 ani, au avut grija sa specifice asta chiar ei, dar pe o scena atat de mare, este nevoie de mult mai mult. Au reusit ce-i drept sa obtina cateva aplauze, meritorii avand in vedere temperatura, dar cam atat. Mai au de crescut mult, din multe puncte de vedere.

HolyHell sunt trupa de suflet a lui Joey deMaio si cea care insoteste Manowar la mai toate turneele lor. Prin urmare era musai sa apara si pe scena OST Fest 2012. Din pacate, mult mai mult decat sa apara nu prea au facut, caldura dovedindu-se prea mare pentru solista Maria Breon care a lesinat dupa o iesire impetuoasa de pe scena. Am avut parte de „Holy Water„, „Revelations” si un impresionant solo de chitara si … cam atat. Putin rautacios am sa spun ca mare lucru n-am pierdut, solista nefiind deloc in forma si chiar daca trupa a sunat bine, nu a fost de ajuns. Ne-am ales cu un mic discurs a lui Joey deMaio care a scuzat trupa pentru concertul prea scurt, motivand ca au trebuit sa se grabeasca la aeroport.

Surpriza listei pentru a doua zi de festival au fost cei de la Trooper, trecuti in program dupa o trupa straina, caz rar intalnit pe la noi. Avand in vedere cele descrise mai sus, s-a dovedit ca n-a fost chiar o gresela. Ca la mai toate concertele lor au venit plini de energie si de chef de vorba, au cantat mult, cam cate o piesa de pe fiecare album lansat si cam atat. Personal nu reusesc sa inteleg cum face trupa asta de are asa de mult succes, sunt foarte comerciali si lingusitori cu publicul dar se pare ca asta le tine. Au obtinut destul de multe reactii din public, destula sustinere, la o ora la care inca nu prea era nivel la un nivel rezonabil de energie. Fac ei ceva si intra sub pielea celor prezenti – mno, bravo lor pentru asta. In ce priveste muzica, nu le-ar strica mai multa originalitate si mai putina lingusire.

Ajungem acum si la adevarata surpriza, poate a intreg festivalului: Europe. Trupa pe care mai toata lumea o stie ca fiind „cei care canta The Final Countdown” si nimic mai mult, au aratat ca varsta nu-i deloc o problema pentru ei si ca sunt mult, mult, mult mai mult decat atat.

Au cantat nu mai putin de 17 piese, cu tot cu bis-ul, printre care: „Not Supposed to Sing the Blues„, „Superstitious„, „Love Is Not the Enemy„, „Girl From Lebanon„, „Rock the Night” si evident „The Final Countdown„. Va spun sincer, concertul lor a fost atat de bun, atat de plin, cu atat de mult stil incat mi-am dorit sa nu cante si „The Final Countdown” – nu aveau nevoie, publicul era demult cucerit, nu mai aveau ce altceva sa dovedeasca. Si totusi, la primele acorduri toata lumea a sarit in aer, deci nu cred ca au gresit prea mult oferind publicului ceea ce-si dorea.

Nefiind la prima vizita in Romania stiau la ce sa se astepte dar chiar si asa cred ca pana la final au fost si ei placut surprinsi de reactia puternica a publicului si de cat de bine au fost apreciati. In ciuda caldurii inca destul de puternice, n-au lasat deloc in nici un fel sa se vada ca asta i-ar afecta vreun pic – si asta in ciuda originii lor nordice. Joey Tempest este un lider incredibil de carismatic, plin de el dar intr-un sens foarte pozitiv si cu o prezenta care n-a lasat nimic deoparte. Foarte atent la public, atat el cat si colegii, au trecut de la o piesa la alta cu eleganta si foarte multa pofta de cantat. Jos palaria, sunt cu siguranta cea mai buna trupa din a doua zi de festival, daca nu-i luam in calcul pe cei de la Manowar. A fost clar unul dintre cele mai echilibrate, constante concerte de la OST Fest. Inclusiv stilul lor muzical suna al dracului de bine, de adus la zi, mai nervos, mai agresiv dar foarte bine finisat. Inca tin minte aplauzele de final care i-au insotit mult timp dupa ce au iesit de pe scena. Ah, si baietii de la Europe au inteles rapid ca daca romanii folosesc termenul „merci” apai asta nu inseamna musai ca si „merci beaucoup” isi pastreaza utilitatea ca si-n limba franceza – poate se prind si domnii de la Motley Crue cum sta treaba.

Am ajuns si la evenimentul principal – Manowar. A treia oara in Romania si chiar a treia oara pe aceeasi scena de la Romexpo, pot spune ca deja ne sunt familiari. Si poate ca asta a fost si cel mai mare pacat al celor de la Manowar, familiaritatea. Au venit cu fix acelasi show de acum trei ani, repetat cu minutiozitate. Doar piesele parca au fost ceva mai bine alese atunci, au adunat mai multe din piesele „grele” de-a lungul indelungatei lor istorii. In rest, cum spuneam identic.

Ma bucur ca si-au schimbat putin stilul vestimentar, costumele de piele mulate parca nu li se mai potrivesc la fel de bine ca acum 20-30 de ani. Insa costumatia abordata acum imi pare ca merge mult mai bine, fara a le stirbi din masculinitatea razboinica.

In rest, acelasi Manowar, tavalug de energie, de forta, de masculinitate. Un concert al lor poate fi asimilat unei transfuzii intense de testosteron. Stiu prea bine acest jos, sunt rodati excelent in acest mecanism de a-si purta fanii dupa dorinta. Iar publicul de la OST Fest a reactionat asa cum era de asteptat. Manowar au fost, cred, trupa cu cea mai buna reactie de public, au scos cel mai mult de la cei prezenti la scena festivalului. Au adus un fan pe scena, au cantat o piesa impreuna cu el si i-au adus alaturi doua tipe din public sa-l „incurajeze”, Joey deMaio a tinut discursul in limba romana (cu o mica scapare de sunet la inceput) iar la final au incheiat cu un glorios joc de artificii. Nu prea sunt multe de spus de rau despre concertul lor – a fost aproape perfect.

„Kill With Power”, „Fighting the World”, „Sign of the Hammer”, „Brothers Of Metal”, „Thunder in the Sky” sunt doar cateva din cele peste 20 de piese interpretate, fiecare dintre ele cu un maxim de energie. De volum nu mai are rost sa pomenesc, Manowar sunt recunoscuti pentru intensitatea concertelor lor. Bis-ul a venit cu un mult cerut – si bine primit – „Hail and Kill” si interpretarea de catre Eric Adams a piesei de opera „Nessun Dorna„. Manowar au revenit si pentru un al doilea bis si au incheiat cu „The Crown and the Ring” o seara ce parea de nesfarsit.

Urmeaza ziua a treia, cu Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motorhead.

ganduri

la final de Sonisphere – heavy metal este rege

Dupa o prima seara cu Accept, Manowar, Volbeat, Paradise Lost si Orphaned Land, dupa ce aseara am ramas fara voce alaturi de The Big Four – Anthrax, Megadeth, Slayer si Metallica, in seara asta Festivalul Sonisphere ne-a executat cu Anathema, Stone Sour, Alice in Chains si Rammstein, plus o Luna Amara cu mult chef de cantat.

Dar s-o luam cu inceputul. Startul l-a dat Luna Amara, cu un Nick la fel de suparat ca de obicei dar cu un Mihnea (cel mare :P) intr-o forma foarte buna, atat de cantat cat si de alergat. Din pacate, chitara lui Mihnea (cel mic) a avut probleme la cablaj – si nu este deloc singura data in zilele astea cand s-a intamplat, pe exact acelasi loc, sa vad chitaristul plangandu-se de probleme de sunet 😐 Intr-un final i-a dat de cap, impreuna cu sunetistii si s-a razbunat cu cateva riff-uri care au picat tare bine. Concertul lor a fost scurt – prea scurt – dar le-a iesit foarte bine si pentru deschidere, au ridicat destule maini in aer la Loc lipsa. Cel mai fain apoi sa-i revad dupa cantarea lor iarasi in public, savurand efectiv trupele de pe scena. Mihnea s-a agitat si a dat din cap la greu la Alice in Chains.

Anathema si Stone Sour sunt pentru mine trupe aproape noi, pe care nu le-am ascultat decat accidental. Dupa ultima seara de Sonisphere insa, cel putin Stone Sour cu siguranta va face parte din lista de trupe pe care am sa le ascult cu atentie. Metal american, cat se poate de clasic si de standard. Dar care suna bine 😀 Mi-au placut, sunt energici, sunt zgomotosi la modul placut. De tinut minte.

Foto: MetalHead.ro

Alice in Chains au aratat ca nu degeaba sunt considerati intemeietorii unui curent. Grunge-ul a aparut practic odata cu ei si asta se simte. William DuVall este un vocal foarte deosebit in zona metal, cu stilul sau afro – dar face bine ce face acolo pe scena. Vocea lui Jerry Cantrell este insa deja simbolica pentru trupa – dar si pentru tot curentul grunge. Rooster a pus gaz pe foc si publicul i-a acompaniat cu multa pofta. Cum spuneam, membrii de la Luna Amara au fost in public si i-am vazut ascultand si privind cu mare atentie. Si nu degeaba 😉

Foto: MetalHead.ro

No, nu mai am decat sa trec si la evenimentul serii, finalul de Sonisphere alaturi de Rammstein. Unde lucrurile se complica putin. Putin mai mult de fapt. Pentru ca nemtii astia chiar sunt nemti mai nene. Si au facut un spectacol mai elaborat decat un film de hollywood. Extrem de bine pus la punct, cu o coregrafie foarte minutios executata. Fiecare lumina de pe scena avea un rol precis si foarte calculat. Nemteste. Ca spectacol, Rammstein sunt de departe cel mai tare eveniment muzical pe care l-am vazut. Si i-as revedea oricand. Ca si concert insa, prefer de zece ori un concert Metallica. A se vedea ce spuneam aseara despre placerea lor de a canta si despre legatura lor cu publicul. La Rammstein nu a fost asa. Atmosfera a fost OK dar cumva ca la teatru sau ca la cinema. Ei acolo, noi aici. Ei ne minuneaza cu spectacolul lor, noi aplaudam fericiti.

Foto: MetalHead.ro

Trecand insa peste, show-ul lor a fost WOW. Fiecare piesa a avut tema proprie, au schimbat fundalul scenei de cateva ori si ei au avut fiecare cate 2-3 versiuni de costumatie. Decorurile si luminile au fost extraordinare. Spectacolul pirotehnic este ceva special tratat de catre Rammstein, fiecare piesa avand propria interpretare. Flacari in fata, in spate, pe laterale, de sus, capse si artificii – tot tacamul si ceva extra. Ne-au bombardat cu un miros pestilential ce venea din niste ventilatoare enorme situate in lateralele scenei – si zau ca era un fum si mirosea acolo de parca eram pe un front de razboi. Ne-au scufundat in spuma de aratam ca si proaspat iesit din baie – cam ca atunci cand ramai fara apa in timp ce te sapunesti. Si dupa asta, ca sa nu cumva sa credem ca nu-i destul, au pulverizat o tona de confetti peste noi, care s-au lipit bine mersi pe spuma inca umeda 😀

Foto: MetalHead.ro

Claparul lor – Christian Lorenz – a primit un tratament special si merita mentionat 😛 A fost scufundat intr-o cuva de metal si ars cu artificii, a trebuit sa cante mai bine de jumatate din concert mergand pe o banda rulanta in fata claviaturii iar la final a facut o plimbare cu barca peste capetele noastre – noroc mare ca este foarte slab si foarte usor de impins 😛 Ca si bonus, a primit din public un drapel romanesc pe care si l-a intins pe spate si apoi l-a tinut pe clape pana la finalul concertului. Frumos.

Foto: MetalHead.ro

Per total, un spectacol grandios, extrem de bine pus la punct, cu multe surprize si momente de WOW. Jos palaria. Mai vreau. Ah si sa nu uit: membrii Rammstein vorbesc putin romaneste – dar foarte clar si corect. Apreciem 😀

Mai multe poze de la Sonisphere pe Metalhead.ro

Si din pacate, desi inca nu-mi vine sa cred ca s-a intamplat cu adevarat, Sonisphere, cel mai complet festival rock din Romania pana la acest moment, s-a incheiat. Dupa ce i-au adus pe aceeasi scena pe: Accept, Manowar, Volbeat, Paradise Lost, Orphaned Land, Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica, Anathema, Stone Sour, Alice in Chains si Rammstein – festivalul este inchis. Va fi greu sa-mi reiau viata obisnuita, clar o sa-mi lipseasca ritmul nebun al ultimilor zile. Dar am adunat atat de multe amintiri – mai ales dupa ziua de sambata, alaturi de The Big Four – incat pot sa zic: nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat. Inca am momente in care am senzatia ca totul a fost un vis. Si vis a fost. Dar unul real.

Give me fuel, give me fire, give that which I desire – Metallica

Foto pene de chitara de la Sonisphere - Metallica si Slayer

evenimente, muzica

noaptea uriasului bland

Dupa ce aseara am ramas mai mult decat placut impresionat dupa experienta primei portii de Sonisphere, in care Accept, Manowar, Volbeat, Paradise Lost si Orphaned Land ne-au adus aminte de ce rock-ul clasic e atat de placut si puternic, a venit si momentul incheierii celei de-a doua seri. Care, dupa ce ne-au facut cei de la Metallica, este foarte dureros 😛

Seara a doua de festival Sonisphere, in care lista si ordinea trupelor a fost: Vita de vie, Anthrax, Megadeth, Slayer si Metallica – suprainscrisa sub denumirea The Big Four – a fost de la primele acorduri de chitara si pana la ultimul racnet de bucurie un spectacol total. Abia astept sa vad cat mai multe poze din seara asta de Sonisphere pentru a putea rememora momentele care acum sunt inca un valvoi in capul meu – care doare tare 😀

Anthrax au fost la fel de energici cum ii stiu de pe albumele lor si in plus, m-am bucurat sa-i descopar ca trupa foarte faina de concert. I-as revedea cat de curand intr-un concert propriu, in care sa se poata desfasura din plin. Bassistul Frank Bello e foarte fain ca si prezenta scenica, foarte alert, foarte dinamic si are charisma. Iar de Dino Baldini / Scott Ian nu mai are rost sa comentez 😛 Este un caracter aparte dar plin da savoare 😉

Foto: MetalHead.ro

Spre supriza mea, Megadeth au urmat imediat dupa, inainte de Slayer. Eu stiam ca vor fi invers asa ca am facut un sprint rapid catre scena cand am vazut bannerul lor afisat 😀 Din pacate insa, cred ca asteparile mele au fost putin cam mari. Au cantat frumos, au cantat bine, au ales bine piesele. Ba chiar A tout le monde a fost o supriza mai mult decat placuta si neasteptata. Dar au fost reci. Au cantat profesionist si atat. La ei nu am simtit pofta de concert, n-am simtit conexiunea cu publicul. Nu au avut patos. Bun, nu au fost cap de afis si probabil ca nu le-a cazut bine – mai ales avand in vedere ca Metallica este ghimpele vechi al lui Dave Mustaine – dar totusi. Parca a lipsit ceva. Un Mustaine care aproape nu s-a miscat din centrul scenei nu suna bine. Chiar si asa, Sweating Bullets si Peace Sells, pe langa A tout le monde mi-au mers direct la suflet. Sper ca la urmatorul concert sa-i gasesc mai cu chef de cantare 😛

Foto: MetalHead.ro

Slayer – iarasi o trupa veche in amintirile mele – au aratat si ei ca varsta nu se masoara in ani. Foarte agresivi si rapizi in muzica, foarte veseli si plini de chef de cantare. Numai bine pentru noi 😀 Tom Araya a fost foarte atent tot concertul, a ras si a zambit foarte des, le-a tot aratat diverse lucruri de prin zona colegilor sai – cu alte cuvinte, a fost foarte prezent. Reign in Blood, South of Heaven si Angel of Death sunt piese cu care am frecat multe casetofoane in anii de liceu 😀 Sa am acum ocazia sa le ascult live este un mic vis implinit. Din plin. Si ca bonus, prima mea pana de chitara prinsa la un concert provine de la chitaristul Kerry King. Nu si ultima 😉 As mai merge cu multa placere la un concert Slayer, care se pare ca va urma curand 😉 Sa speram.

Foto: MetalHead.ro

A doua seara de Sonisphere a fost incununata de o Metallica cu foarte mult chef de viata. Si asta ma aduce si la explicatia titlului – James Hetfield este un urias ca inaltime dar are un suflet minunat. Si o energie de am ramas masca. Este al treilea concert al lor la care particip – din tot atatea in Romania – si de fiecare data raman masca urmarindu-l pe acest om. OK, recunosc, sunt fan Metallica de extrem de mult timp si in special fan de James Hetfield. Chiar si asa, sa-l urmaresc in seara a fost atat o placere cat si o onoare. O trupa care a scris la propriu istoria unui curent muzical – thrash metal – si care are o cariera muzicala de invidiat. Si totusi, canta ca si cand ar fi la primul lor album si sunt in turneu de promovare. Totul curge firesc, fara nici o sincopa, fara nici o greseala. Dar dincolo de asta, fiecare dintre cei patru – o alta interpretare a sintagmei The Big Four – cauta efectiv publicul. Se vede, se simte ca sunt permanent atenti la ce se intampla in fata scenei. Lars iesind de la tobele lui aproape dupa fiecare piesa sa salute publicul, sa faca o strambatura sau o poanta este delicios. Iar Lars langa Hetfield este mereu un tablou vesel 😉 Mai mult, ma bucura de fiecare data cand vad cu cata placere si veselie canta impreuna. Nu sunt deloc rare situatiile in care membrii Metallica fac cate ceva pe scena in care se vede clar ca e joaca a lor, ca e un moment intre doi prieteni care se intampla sa aiba niste instrumente in brate si sa cante la un concert. Da, au avut de-a lungul timpului probleme in interiorul trupei – dar acum sunt parca mai veseli si mai energici ca niciodata. Iar Trujillo vad ca s-a incadrat perfect in acest stil. Si ma bucura tare, acum pare mult mai integrat in trupa decat acum 3 ani.

Foto: MetalHead.ro

Hetfield este insa un fluviu de veselie si de energie pe scena. Cand l-am vazut cu doua pene infipte in gura, imitand coltii de vampir, am ras cu hohote. Da, marele dur al heavy metalului face prostii pe scena. Si o face natural si firesc. Arunca cu pene dupa aproape fiecare piesa si cauta sa simta publicul permanent. Nu se simte nici o urma de infatuare la el, nu simte deloc magnitudinea trupei. Decat in calitatea spectacolului 😉 Sunt renumite vechile lor pene de chitara pe care scria Metallica sucks – iar ei le aruncau catre public. Pacat ca nu le mai au 😀

Foto: MetalHead.ro

Metallica au cantat in seara asta asa cum o mare trupa trebuie sa cante, indiferent de orice conditii. Cu pofta, cu energie, cu suflet, cu pasiune. Cu veselie. Ei au facut toate astea si au mai pus si de la ei. Dupa ce au iesit de doua ori la bis, absolut orice om prezent la festival cred ca era fericit sa fie acolo intr-un astfel de moment. Da, seara asta a fost istorica si Metallica au inchis-o asa cum merita – perfect.

Absolut fiecare trupa din seara asta poate oricand sa tina un concert cu tot atatia participanti – am inteles ca au fost cam 50.000 😀 – ca si cap de afis, fara nici cea mai mica emotie. Ei sunt The Big Four. Pentru mine, a fost o seara istorica si la modul personal, toate trupele imi sunt in lista de favoriti de acum multi ani. Multumesc Sonisphere pentru un festival de Rock care ma unge la suflet.

Mai multe poze de la Sonisphere, din a doua seara, gasiti la MetalHead.ro

Sunt rupt acum, este a treia seara de concert daca o adun si pe cea de joi cu cei de la Urma dar zau ca nu regret nici o secunda. Si maine mai urmeaza o tura de Sonisphere cu Luna Amara, Alice in Chains, Anathema, Stone Sour si Rammstein 😀

Si ca lucrurile sa fie si mai frumoase – nu ca ar mai fi fost nevoie – am reusit sa adun si trei pene de la Metallica. Recolta completa v-o prezint mai jos si recunosc ca sunt tare mandru 😀

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: Megadeth

OST Fest 2012 – ganduri de final

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 2

la final de Sonisphere – heavy metal este rege

noaptea uriasului bland