Vineri seara aveam de gand sa merg cu un bun prieten sa vedem vestitul film 2012 dar cum norocul e cateodata orb, ma lovi si pe mine si m-am trezit castigat cu o invitatie pentru acelasi film dar saptamana viitoare, multumita Metropotam 😀 Deh, mai greseste si el norocul ca de aia e chior 😛 Bun, in aceste conditii, s-a cerut putina reorganizare in program si uite asa am ajuns in final sa vedem Le concert, in regia lui Radu Mihaileanu. Nu stiam nimic despre film, era prima oara cand auzeam de el. Nu si ultima, insa. Pentru ca nu stiu care a fost norocul mai mare, invitatia castigata sau faptul ca asa am ajuns sa vad un film exceptional si la final sa-l descopar pe Tchaikovsky.

Foarte pe scurt, filmul (in care puteti regasi si multi actori romani si care este turnat in Bucuresti 😉 ) povesteste drama unui fost dirijor al vestitei orchestre a Teatrului Bolshoi. Dupa 30 de ani de dizgratie, acesta gaseste posibilitate organizarii si mai ales a interpretarii concertului la care a visat o viata intreaga si care reprezinta cheia de bolta a fiintei sale artistice – vestitul Concert pentru vioara in D major al si mai vestitului Tchaikovsky. Nu am sa povestesc mai mult pentru ca va recomand cu multa insistenta sa mergeti la cinema – da, la cinema, nu acasa pentru ca acasa nu va avea, cu siguranta, acelasi impact – sa-l vedeti. Va promit ca nu veti regreta 😉

Incerc sa nu dezvalui detalii din film dar nu pot sa nu povestesc starile de intensa placere pe care mi le-a oferit. Filmul este o combinatie de comedie si tragic, de intamplari vesele si populare amestecate cu drame ale unor artisti carora le-a fost refuzat accesul la ceea ce insemna totul pentru ei – interpretarea actului artistic, in cazul de fata, muzica. In film apar multe personaje, destul de bine conturate, toate avand o savoare proprie care ar fi putut numai ea sa fie subiectul unui film cel putin reusit. Insa filmul reuneste aceste personaje sub o cu totul alta poveste, o poveste a vindecarii, o poveste a implinirii prin muzica, prin pasiune, o poveste a pasiunii duse pana la cea mai adanca traire omeneasca. Si poate tocmai din acest motiv am ramas atat de puternic impresionat de acest film. Ca scurt exemplu, am sa mentionez spusele unui evreu, personaj al filmului, care refuza tratamentul pentru astm pentru ca „boala ma ajuta sa cant mai bine la trompeta” – si asta avand in vedere ca nu mai era membru al orchestrei inca de acum 30 de ani. Nu cred ca mai sunt multe de spus despre ceea ce inseamna pasiune in acest film.

M-a impresionat cel mai mult tocmai aceasta implicare a pasiunii in aproape toate momentele filmului, este prezenta de la primul cadru pana la ultima scena. Ah si ce scena este cea de final, nu cred ca putea exista un alt final mai potrivit acestui film. Pasiunea este prezenta in aproape toate momentele filmului, fie ca este sublima, cum este cea a dirijorului si a violonistei principale, interpretate de superba Melanie Laurent, fie ca este mercantila precum cea a etern materialistilor evrei.

Ultimele 15-20 de minute din film sunt toate la modul superlativ, exista acolo o ingemanare de sublim si monden, de inaltare spirituala si in acelasi timp de realism crunt incat am ramas cat se poate de captiv regizorului, acesta se joaca efectiv cu trairile privitorului. Si totul, totul se desfasoara sub umbra interpretarii sublime a Marelui Tchaikovsky. Sunt acolo momente de rara sensibilitate, am sa mentionez doar interpretarea lautarului tigan la repetitiile de pe scena marelui Teatru Chatelet din Paris, care este initial privit cu scepticism – destul de usor de inteles – pana cand ia in mana o vioara si interpreteaza arii atat populare cat si de un sublim incredibil arii din opera lui Tchaikovsky.

Finalul filmului, in care ne este relevat, in paralel, si finalul intregului scenariu, suprapus peste o interpretare de o rara sensibilitate a Concertului lui Tchaikovsky a fost pentru mine o epifanie neasteptata, necautata si in nici un caz banuita. Timp de nu stiu exact cate minute am fost purtat intr-o alta lume, intr-un alt nivel, am fost indragostit intr-un mod cat de poate de absolut de ceea ce auzeam (au fost nu putine momentele in care am ales sa inchid ochii, sunetele imi erau de ajuns pentru a intelege mesajul regizorului), am trait muzica si pasiunea personajelor, am vibrat de emotie si m-am simtit tremurand in paralel cu personajele. Ce-si poate dori mai mult un cinefil? Ce-si poate dori mai mult un indragostit al muzicii?

Mergeti sa vedeti acest film, ascultati muzica lui si lasati-va purtati de valurile lui Tchaikovsky. Nu veti regreta.

Va astept cu comentarii 😛

Dupa care am petrecut o seara superba in El Grande Comandante dar asta voi povesti cu alta ocazie, sper 😉