evenimente, muzica

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Concert Apocalyptica Arenele RomanePoate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 – Spring Edition.

Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.

Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.

Concert Apocalyptica Arenele RomanePrima trupa a serii au fost Changing Skins – un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.

Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.

Cel putin piesa THE LOST ART OF CHAPEAUGRAPHY, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial. Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.

A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final au fost cateva sute de fani, foarte putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.

Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.

Concert Apocalyptica Arenele RomaneApocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului 7TH SYMPHONY, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: On The Rooftop With Quasimodo. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.

Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa Master of Puppets nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent  de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lötjönen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.

Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele Life Burns! si Last Hope, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lötjönen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Sirén – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.

Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.

Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.

La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?

Poze de la concert puteti gasi aici: http://www.rockstage.ro/foto-detalii/Apocalyptica/386/205/

Lista completa de piese, conform Setlist.fmConcert Apocalyptica Arenele Romane

On the Rooftop With Quasimodo
2010
Grace
Master of Puppets (Metallica)
End of Me
I’m Not Jesus
Psalm 1
Sacra
Nothing Else Matters (Metallica)
Last Hope
Refuse/Resist (Sepultura)
Life Burns!
Seek & Destroy (Metallica)
Inquisition Symphony (Sepultura)

Bis:
At the Gates of Manala
I Don’t Care

Reclame
Standard
evenimente, ganduri, muzica

cand monstrii se joaca

Muuuuulta nebunie mai fierbe acum in presa muzicala dupa traznaia celor de la Metallica, pusa in scena impreuna cu nimeni altul decat Lou Reed (The Velvet Underground). O simpla cautare si va puteti delecta cu nenumarate articole ce darama practic fiecare nota si vers de pe acest album.

In cazul in care nu stiti despre ce vorbesc, Lulu (acesta este numele de care toti se leapada) este ultimul material discografic semnat de Metallica dar de data asta nu ca si creatie proprie ci in colaborare cu sus-mentionatul Lou Reed. Povestea oficiala o puteti gasi pe site-ul dedicat: http://www.loureedmetallica.com si tot acolo se pot asculta online toate piesele.

Recenziile de pana acum il clasifica drept cel mai prost album al tuturor timpurilor, in cazul celor mai vehemente, sau drept un material discografic foarte prost in cazul celor mai indulgenti redactori. Greu de crezut dar chiar asa arata aprecierile de pana acum.

De ce oare asa de multa critica negativa? Pai, unul dintre motive ar fi ca albumul chiar o merita – ca si produs muzical de masa este chiar dezastruos. Un test de anduranta si indarjire este parcurgerea piesei de final – Junior Dad – care dureaza nu mai putin de 19,29 minute agonice. DAR 😉 – exista si un foarte important dar. Nimeni dintre cei implicati nu a intentionat sa faca un produs comercial – si au declarat asta de la bun inceput. Este un experiment – si in acest caz, calitatea produsului final chiar nu conteza. Ce conteaza cel mai mult este experienta, in mod special a celor care au creat acest album, capatata si traita de-a lungul nasterii acestuia. Ceva imi spune ca, asa chinuit, ciudat si dezatruos cum e, acest album va aduce cu el si foarte multe inregistrari extraordinare – si spun asta in cel mai pozitiv sens.

Iar baietii de la Metallica, alaturi de Lou Reed, au spus asta de nenumarate ori – ca in primul si in primul rand ii intereseaza experienta in sine, nu atat produsul final. Daca cititi putin despre povestea din spatele acestui album, despre conceptul acestuia, despre istoria si personajul care acum mai bine de 100 de ani au dus la crearea unor piese de teatru pe cat de ciudate pe atat de profunde, acest album capata mult, foarte mult sens. Da-i mai usor sa zici ca-i prost si gata ;).

Personal mi-a placut sa-l ascult pentru ca intai am citit povestea. Iar apoi, peste imaginile create mental, sunetele si atmosfera acestuia au intregit toata experienta – da, este un album greu, ciudat, negru, apasator, chinuitor. Este un album cu care nu poti gandi in timp ce-l asculti – te blocheaza. Dar cred ca tocmai asta au cautat baietii si le-a iesit admirabil. Nu, n-am sa-l ascult pana se tocesc bitii de pe disc – dar in mod clar este o experienta muzicala pe care n-o regret nici o secunda. Si ma face sa vreau sa stiu mai multe despre aceasta poveste.

Si cred ca este cu atat mai relevanta remarca lui Brian Eno despre The Velvet Underground: „The first Velvet Underground album only sold 10,000 copies, but everyone who bought it formed a band.” Domnilor critici, luati aminte si la astfel de aspecte inainte sa daramati complet un material – fie el muzical sau orice alta forma de arta.

PS – Una din piesele de pe album o puteti asculta si aici:

Lou Reed & Metallica –  The View

I AM A CHORUS OF THE VOICES
THAT GATHER UP THE MAGNETS
SET BEFORE ME

I ATTRACT YOU AND REPEL YOU
A SCIENCE OF THE HEART
AND BLOOD AND MEANING

THE COLDNESS OF MOST BEAUTIES
IS A CHALLENGE THAT OUR YOUTH
MUST QUICKLY CONQUER

THERE IS NO TIME FOR GUILT
OR SECOND GUESSING, SECOND GUESSING
BASED ON FEELING

I AM THE TRUTH, THE BEAUTY
THAT CAUSES YOU TO CROSS
YOUR SACRED BOUNDARIES

I HAVE NO MORALS
SOME THINK ME CHEAP
AND SOMEONE WHO DESPISES
THE NORMALCY OF HEARTBREAK
THE PURITY OF LOVE

BUT I WORSHIP THE YOUNG
AND JUST FORMED ANGEL

WHO SITS UPON THE PIN OF LUST
EVERYTHING ELSE
BORES ME

I WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP
YOUR LIFE OF REASON
I WANT YOU ON THE FLOOR
AND IN A COFFIN YOUR SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNE

OH THROW IT AWAY

FOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOU

FOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOU

I AM THE ROOT
I AM THE PROGRESS
I’M THE AGGRESSOR
I AM THE TABLET
THESE TEN STORIES

WORSHIP
WORSHIP

PAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
I OFFER THEM TO YOU AS SERVANTS
OF THE GOLD THAT YOU MUST GIVE

PAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
AND I’LL OFFER THEM, I OFFER THEM TO YOU
AS SERVANTS OF THE GOLD
THAT YOU MUST GIVE TO ME

I WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP, GIVE IT UP
YOUR YOUR LIFE OF REASON

I WANT TO SEE YOU ON THE FLOOR

AND IN A COFFIN, SOUL SHAKING
SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNE, LIKE A FORTUNE
THROW IT AWAY

FOR WORSHIP OF SOMEONE WHO ACTIVELY DESPISES YOU

WHO ACTIVELY DESPISES YOU

Standard
Poza Rammstein concert Sonisphere
ganduri

la final de Sonisphere – heavy metal este rege

Dupa o prima seara cu AcceptManowarVolbeatParadise Lost si Orphaned Land, dupa ce aseara am ramas fara voce alaturi de The Big FourAnthraxMegadeth, Slayer si Metallica, in seara asta Festivalul Sonisphere ne-a executat cu AnathemaStone Sour, Alice in Chains si Rammstein, plus o Luna Amara cu mult chef de cantat.

Dar s-o luam cu inceputul. Startul l-a dat Luna Amara, cu un Nick la fel de suparat ca de obicei dar cu un Mihnea (cel mare :P) intr-o forma foarte buna, atat de cantat cat si de alergat. Din pacate, chitara lui Mihnea (cel mic) a avut probleme la cablaj – si nu este deloc singura data in zilele astea cand s-a intamplat, pe exact acelasi loc, sa vad chitaristul plangandu-se de probleme de sunet 😐 Intr-un final i-a dat de cap, impreuna cu sunetistii si s-a razbunat cu cateva riff-uri care au picat tare bine. Concertul lor a fost scurt – prea scurt – dar le-a iesit foarte bine si pentru deschidere, au ridicat destule maini in aer la Loc lipsa. Cel mai fain apoi sa-i revad dupa cantarea lor iarasi in public, savurand efectiv trupele de pe scena. Mihnea s-a agitat si a dat din cap la greu la Alice in Chains.

Poza Luna Amara in public la Alice in Chains la Sonisphere

Anathema si Stone Sour sunt pentru mine trupe aproape noi, pe care nu le-am ascultat decat accidental. Dupa ultima seara de Sonisphere insa, cel putin Stone Sour cu siguranta va face parte din lista de trupe pe care am sa le ascult cu atentie. Metal american, cat se poate de clasic si de standard. Dar care suna bine 😀 Mi-au placut, sunt energici, sunt zgomotosi la modul placut. De tinut minte.

Poza Anathema concert SonisphereFoto: MetalHead.ro

Alice in Chains au aratat ca nu degeaba sunt considerati intemeietorii unui curent. Grunge-ul a aparut practic odata cu ei si asta se simte. William DuVall este un vocal foarte deosebit in zona metal, cu stilul sau afro – dar face bine ce face acolo pe scena. Vocea lui Jerry Cantrell este insa deja simbolica pentru trupa – dar si pentru tot curentul grunge. Rooster a pus gaz pe foc si publicul i-a acompaniat cu multa pofta. Cum spuneam, membrii de la Luna Amara au fost in public si i-am vazut ascultand si privind cu mare atentie. Si nu degeaba 😉

Poza Alice in Chains concert SonisphereFoto: MetalHead.ro

No, nu mai am decat sa trec si la evenimentul serii, finalul de Sonisphere alaturi de Rammstein. Unde lucrurile se complica putin. Putin mai mult de fapt. Pentru ca nemtii astia chiar sunt nemti mai nene. Si au facut un spectacol mai elaborat decat un film de hollywood. Extrem de bine pus la punct, cu o coregrafie foarte minutios executata. Fiecare lumina de pe scena avea un rol precis si foarte calculat. Nemteste. Ca spectacol, Rammstein sunt de departe cel mai tare eveniment muzical pe care l-am vazut. Si i-as revedea oricand. Ca si concert insa, prefer de zece ori un concert Metallica. A se vedea ce spuneam aseara despre placerea lor de a canta si despre legatura lor cu publicul. La Rammstein nu a fost asa. Atmosfera a fost OK dar cumva ca la teatru sau ca la cinema. Ei acolo, noi aici. Ei ne minuneaza cu spectacolul lor, noi aplaudam fericiti.

Poza Rammstein concert SonisphereFoto: MetalHead.ro

Trecand insa peste, show-ul lor a fost WOW. Fiecare piesa a avut tema proprie, au schimbat fundalul scenei de cateva ori si ei au avut fiecare cate 2-3 versiuni de costumatie. Decorurile si luminile au fost extraordinare. Spectacolul pirotehnic este ceva special tratat de catre Rammstein, fiecare piesa avand propria interpretare. Flacari in fata, in spate, pe laterale, de sus, capse si artificii – tot tacamul si ceva extra. Ne-au bombardat cu un miros pestilential ce venea din niste ventilatoare enorme situate in lateralele scenei – si zau ca era un fum si mirosea acolo de parca eram pe un front de razboi. Ne-au scufundat in spuma de aratam ca si proaspat iesit din baie – cam ca atunci cand ramai fara apa in timp ce te sapunesti. Si dupa asta, ca sa nu cumva sa credem ca nu-i destul, au pulverizat o tona de confetti peste noi, care s-au lipit bine mersi pe spuma inca umeda 😀

Poza Rammstein concert SonisphereFoto: MetalHead.ro

Claparul lor – Christian Lorenz – a primit un tratament special si merita mentionat 😛 A fost scufundat intr-o cuva de metal si ars cu artificii, a trebuit sa cante mai bine de jumatate din concert mergand pe o banda rulanta in fata claviaturii iar la final a facut o plimbare cu barca peste capetele noastre – noroc mare ca este foarte slab si foarte usor de impins 😛 Ca si bonus, a primit din public un drapel romanesc pe care si l-a intins pe spate si apoi l-a tinut pe clape pana la finalul concertului. Frumos.

Poza Rammstein concert SonisphereFoto: MetalHead.ro

Per total, un spectacol grandios, extrem de bine pus la punct, cu multe surprize si momente de WOW. Jos palaria. Mai vreau. Ah si sa nu uit: membrii Rammstein vorbesc putin romaneste – dar foarte clar si corect. Apreciem 😀

Mai multe poze de la Sonisphere pe Metalhead.ro

Si din pacate, desi inca nu-mi vine sa cred ca s-a intamplat cu adevarat, Sonisphere, cel mai complet festival rock din Romania pana la acest moment, s-a incheiat. Dupa ce i-au adus pe aceeasi scena pe: AcceptManowarVolbeatParadise Lost, Orphaned Land, AnthraxMegadeth, Slayer, Metallica, AnathemaStone Sour, Alice in Chains si Rammstein – festivalul este inchis. Va fi greu sa-mi reiau viata obisnuita, clar o sa-mi lipseasca ritmul nebun al ultimilor zile. Dar am adunat atat de multe amintiri – mai ales dupa ziua de sambata, alaturi de The Big Four – incat pot sa zic: nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat. Inca am momente in care am senzatia ca totul a fost un vis. Si vis a fost. Dar unul real.

Give me fuel, give me fire, give that which I desireMetallica

Standard
Foto pene de chitara de la Sonisphere - Metallica si Slayer
evenimente, muzica

noaptea uriasului bland

Dupa ce aseara am ramas mai mult decat placut impresionat dupa experienta primei portii de Sonisphere, in care AcceptManowarVolbeatParadise Lost si Orphaned Land ne-au adus aminte de ce rock-ul clasic e atat de placut si puternic, a venit si momentul incheierii celei de-a doua seri. Care, dupa ce ne-au facut cei de la Metallica, este foarte dureros 😛

Seara a doua de festival Sonisphere, in care lista si ordinea trupelor a fost: Vita de vie, Anthrax, Megadeth, Slayer si Metallica – suprainscrisa sub denumirea The Big Four – a fost de la primele acorduri de chitara si pana la ultimul racnet de bucurie un spectacol total. Abia astept sa vad cat mai multe poze din seara asta de Sonisphere pentru a putea rememora momentele care acum sunt inca un valvoi in capul meu – care doare tare 😀

Anthrax au fost la fel de energici cum ii stiu de pe albumele lor si in plus, m-am bucurat sa-i descopar ca trupa foarte faina de concert. I-as revedea cat de curand intr-un concert propriu, in care sa se poata desfasura din plin. Bassistul Frank Bello e foarte fain ca si prezenta scenica, foarte alert, foarte dinamic si are charisma. Iar de Dino Baldini / Scott Ian nu mai are rost sa comentez 😛 Este un caracter aparte dar plin da savoare 😉

Poze concert Anthrax la SonisphereFoto: MetalHead.ro

Spre supriza mea, Megadeth au urmat imediat dupa, inainte de Slayer. Eu stiam ca vor fi invers asa ca am facut un sprint rapid catre scena cand am vazut bannerul lor afisat 😀 Din pacate insa, cred ca asteparile mele au fost putin cam mari. Au cantat frumos, au cantat bine, au ales bine piesele. Ba chiar A tout le monde a fost o supriza mai mult decat placuta si neasteptata. Dar au fost reci. Au cantat profesionist si atat. La ei nu am simtit pofta de concert, n-am simtit conexiunea cu publicul. Nu au avut patos. Bun, nu au fost cap de afis si probabil ca nu le-a cazut bine – mai ales avand in vedere ca Metallica este ghimpele vechi al lui Dave Mustaine – dar totusi. Parca a lipsit ceva. Un Mustaine care aproape nu s-a miscat din centrul scenei nu suna bine. Chiar si asa, Sweating Bullets si Peace Sells, pe langa A tout le monde mi-au mers direct la suflet. Sper ca la urmatorul concert sa-i gasesc mai cu chef de cantare 😛

Poze concert Megadeth la SonisphereFoto: MetalHead.ro

Slayer – iarasi o trupa veche in amintirile mele – au aratat si ei ca varsta nu se masoara in ani. Foarte agresivi si rapizi in muzica, foarte veseli si plini de chef de cantare. Numai bine pentru noi 😀 Tom Araya a fost foarte atent tot concertul, a ras si a zambit foarte des, le-a tot aratat diverse lucruri de prin zona colegilor sai – cu alte cuvinte, a fost foarte prezent. Reign in Blood, South of Heaven si Angel of Death sunt piese cu care am frecat multe casetofoane in anii de liceu 😀 Sa am acum ocazia sa le ascult live este un mic vis implinit. Din plin. Si ca bonus, prima mea pana de chitara prinsa la un concert provine de la chitaristul Kerry King. Nu si ultima 😉 As mai merge cu multa placere la un concert Slayer, care se pare ca va urma curand 😉 Sa speram.

Poze concert Slayer la SonisphereFoto: MetalHead.ro

A doua seara de Sonisphere a fost incununata de o Metallica cu foarte mult chef de viata. Si asta ma aduce si la explicatia titlului – James Hetfield este un urias ca inaltime dar are un suflet minunat. Si o energie de am ramas masca. Este al treilea concert al lor la care particip – din tot atatea in Romania – si de fiecare data raman masca urmarindu-l pe acest om. OK, recunosc, sunt fan Metallica de extrem de mult timp si in special fan de James Hetfield. Chiar si asa, sa-l urmaresc in seara a fost atat o placere cat si o onoare. O trupa care a scris la propriu istoria unui curent muzical – thrash metal – si care are o cariera muzicala de invidiat. Si totusi, canta ca si cand ar fi la primul lor album si sunt in turneu de promovare. Totul curge firesc, fara nici o sincopa, fara nici o greseala. Dar dincolo de asta, fiecare dintre cei patru – o alta interpretare a sintagmei The Big Four – cauta efectiv publicul. Se vede, se simte ca sunt permanent atenti la ce se intampla in fata scenei. Lars iesind de la tobele lui aproape dupa fiecare piesa sa salute publicul, sa faca o strambatura sau o poanta este delicios. Iar Lars langa Hetfield este mereu un tablou vesel 😉 Mai mult, ma bucura de fiecare data cand vad cu cata placere si veselie canta impreuna. Nu sunt deloc rare situatiile in care membrii Metallica fac cate ceva pe scena in care se vede clar ca e joaca a lor, ca e un moment intre doi prieteni care se intampla sa aiba niste instrumente in brate si sa cante la un concert. Da, au avut de-a lungul timpului probleme in interiorul trupei – dar acum sunt parca mai veseli si mai energici ca niciodata. Iar Trujillo vad ca s-a incadrat perfect in acest stil. Si ma bucura tare, acum pare mult mai integrat in trupa decat acum 3 ani.

Poze concert Metallica la SonisphereFoto: MetalHead.ro

Hetfield este insa un fluviu de veselie si de energie pe scena. Cand l-am vazut cu doua pene infipte in gura, imitand coltii de vampir, am ras cu hohote. Da, marele dur al heavy metalului face prostii pe scena. Si o face natural si firesc. Arunca cu pene dupa aproape fiecare piesa si cauta sa simta publicul permanent. Nu se simte nici o urma de infatuare la el, nu simte deloc magnitudinea trupei. Decat in calitatea spectacolului 😉 Sunt renumite vechile lor pene de chitara pe care scria Metallica sucks – iar ei le aruncau catre public. Pacat ca nu le mai au 😀

Poze concert Metallica la SonisphereFoto: MetalHead.ro

Metallica au cantat in seara asta asa cum o mare trupa trebuie sa cante, indiferent de orice conditii. Cu pofta, cu energie, cu suflet, cu pasiune. Cu veselie. Ei au facut toate astea si au mai pus si de la ei. Dupa ce au iesit de doua ori la bis, absolut orice om prezent la festival cred ca era fericit sa fie acolo intr-un astfel de moment. Da, seara asta a fost istorica si Metallica au inchis-o asa cum merita – perfect.

Absolut fiecare trupa din seara asta poate oricand sa tina un concert cu tot atatia participanti – am inteles ca au fost cam 50.000 😀  – ca si cap de afis, fara nici cea mai mica emotie. Ei sunt The Big Four. Pentru mine, a fost o seara istorica si la modul personal, toate trupele imi sunt in lista de favoriti de acum multi ani. Multumesc Sonisphere pentru un festival de Rock care ma unge la suflet.

Mai multe poze de la Sonisphere, din a doua seara, gasiti la MetalHead.ro

Sunt rupt acum, este a treia seara de concert daca o adun si pe cea de joi cu cei de la Urma dar zau ca nu regret nici o secunda. Si maine mai urmeaza o tura de Sonisphere cu Luna Amara, Alice in ChainsAnathemaStone Sour si Rammstein 😀

Si ca lucrurile sa fie si mai frumoase – nu ca ar mai fi fost nevoie – am reusit sa adun si trei pene de la Metallica. Recolta completa v-o prezint mai jos si recunosc ca sunt tare mandru 😀

Foto pene de chitara de la Sonisphere - Metallica si Slayer

Standard
muzica

viata in ritm de Metallica

Acum cateva zile am primit o invitatie interesanta pe facebook si anume de a participa la un mic joc. Joaca de a-ti descrie viata/starea prin intermediul unui formular de tip interviu, folosind numai titluri de melodii ale unui artist sau grup.

Regulile sunt cat se poate de simple: poti folosi numai titluri de la un singur artist (sau trupa) fara a le repeta intre intrebari si fara a folosi acelasi artist/trupa ca si cel/cea de la care ai primit sarcina. Cam atat. Restul e doar joaca si e chiar distractiv. Si acum ce a iesit 😀

Alege artistul:
Metallica

Logo Metallica

Esti barbat sau femeie?
Of Wolf and Man

Fa-ti o scurta descriere:
The Struggle Within

Cum te simti?
Escape

Descrie locul unde traiesti in prezent:
Wherever I May Roam

Daca ai putea sa mergi oriunde, unde ai merge?
Where the Wild Things Are

Modul de transport favorit:
Ride the Lightning

Cel mai bun prieten?
Some Kind of Monster

Tu si cel mai bun prieten sunteti:
Master of Puppets

Cum este vremea?
Fight Fire with Fire

Perioada favorita din zi:
All Nightmare Long

Daca viata ta ar fi o emisiune TV, cum s-ar numi?
Jump in the Fire

Ce este viata pentru tine?
No Remorse

Relatia ta:
Sweet Amber

Teama ta:
Wasting My Hate

Care este cel mai bun sfat pe care il poti da?
Attitude

Cugetarea zilei:
Purify

Motto-ul meu:
All Within My Hands

Si ca sa fie joaca mai distractiva, hai sa incepem o mica leapsa. Care leapsa pleaca inspre: Dani T, Andreea, Iyli, OanaAlina, GabiAndrei si Cezar.

Standard
evenimente, muzica

ah, amintirile

Dupa ce ne-am tot rascolit pe twitter amintiri vechi – Metallica ’99 cat si mai noi – Metallica ’08, newdada ne aduce aminte cum a fost in pe ploaie 😉 Hai sa ne aducem aminte de mai demult, caci deja avem istorie impreuna – Metallica si Bucuresti:

 

 

Undeva prin primul rand eram si eu – ce pacat ca betele lui Lars mi-au trecut pe deasupra capului …

Standard
ca-n viata, muzica

turn the page

 

 

 

MetallicaTurn the page

 

Fix in concordanta cu felul in care ma simt acum. Fix in tune cu starea mea. Si zau ca nu-i cea mai vesela dintre stari. Dar na, nasol sau nu, face parte din viata. Nu intotdeauna e usor dar cateodata e nevoie sa dai pagina, chiar si atunci cand inca nu ai terminat de citit. Chiar si atunci cand pasajul nu-ti displace. Chiar si atunci cand randurile par a se continua dar … simti ca nu mai e timp. Si trebuie sa dai pagina. Trebuie sa termini capitolul, sa inchizi cartea si iei o pauza. Sa te indepartezi de actiunea naratorului si sa iei o pauza. Sa-ti iei timpul necesar sa intelegi ce se intampla acolo, ce-i cu personajele, ce-i cu povestea, de unde vine ea si unde se duce. Asta daca se duce undeva. Caci de multe ori, o poveste, cat de frumoasa ar fi, nu se duce niciunde. Ramane o poveste frumoasa, cu personaje captivante, cu actiune furtunoasa si intensa dar atat – doar o poveste frumoasa. Si o poveste, oricat de frumoasa ar fi, tine doar atat cat cartea este deschisa. Odata copertile apropiate, povestea se inchide si cu ea dispar, usor, in neant, personaje ce cu putin timp in urma pareau a fi nemuritoare.

Personaje care au luminat scena, care au ridicat suflarea cititorului pana la limita existentei si chiar mai sus de atat. Si totusi, ca orice personaje, dispar in neant cand povestea se inchide. Caci nu toate povestile se termina la adanci batraneti. Dimpotriva, cele mai multe povesti au finalul mult (prea?) mai devreme – si de multe ori, viata ne arata, in timp, ca un final mai bun nu putea fi.

Turn the page …

Na, sunt la al 5-lea pahar de vin si vad ca am devenit poetic. Si nu prea mai stiu ce am vrut sa spun. De fapt, nu am vrut sa spun ceva anume de la bun inceput, nu am avut intentia sa scriu o cugetare adanca si plina de seminificatii. Pur si simplu, am vrut sa scriu, sa descarc cumva sentimentele din mine.

 

 

Metallica (da, tot ei, mereu alaturi si culmea, clipul chiar e cu happy end :D) – The day that never comes

Standard