evenimente, muzica

OST Fest 2012 – ganduri de final

Cumva am reusit sa ajungem si la final de OST Fest 2012, Bucuresti, Romexpo. Cu siguranta unul dintre cele mai pline evenimente ale acestui an si deasemenea unul dintre cele mai fierbinti concerte – la propriu. Dupa ce am trecut prin toate cele 19 concerte de pe scena mare a festivalului, a venit timpul sa povestim putin si despre ce s-a intamplat in afara scenei, din punct de vedere al organizarii.

Ce a fost bine la OST Fest 2012:

– am avut parte de-o asezare foarte usor accesibila, in oras, se putea ajunge cu transportul in comun

– am avut parte de-un festival imens din punct de vedere musical – cum spuneam, 19 concerte doar pe scena mare, cu foarte multe trupe ce au deposit demult stadiul de legend

– am avut parte de-o selectie a trupelor excelenta – eu personal mi-am indeplinit cateva vise vechi; desi multe dintre trupele venite la OST Fest 2012 au sarbatorit 25 – 30 sau chiar 35 de ani de activitate, cu adevarat nu prea a dezamagit nici una dintre ele, pe cand cele mai multe au facut furori

– impartirea in trei zone a fost excelenta: Fire (predestinat nume), Gold si Normal au facut ca acesta sa fie, cred, unul dintre cele mai aerisite festivaluri la care am participat. Datorita impartirii pe zone nu s-au creat busculade si nici aglomerari prea mari, ceea ce s-a simtit foarte bine

– a exista o rampa pentru persoanele cu dizabilitati, undeva in zona Normal dar ridicata si cu vizibilitate foarte buna

– a doua scena a continuat distractia pana spre dimineata, pentru cei care mai aveau energie sa continue.

Ce n-a fost bine la OST Fest 2012:

– in primul si in primul rand lipsa apei – nu existat nici un loc unde sa te poti racori, fara sa te coste o mica avere. Nu te puteai stropi cu apa, nu s-a adus deloc apa pentru cei aflati in primele randuri – foarte rau acest aspect, oamenii aia nu pot iesi nici macar sa-si cumpere. Iar caldurile au fost ingrozitoare. Sa nu mai spun ca nu exista apa nici la toalete, ceea ce deja este inadmisibil. De asemenea, nu aveai voie sa intri cu nici un fel de recipient, in conditiile in care la alte festivaluri de vara, din alte parti ale lumii, este mereu permis accesul cu sticle de 0,5, fara dop

– preturile: 6 lei un jeton cu care puteai sa-ti iei o bere la 400ml, un shot de 20ml de Jagger sau o apa la 500ml – asta in teorie, in pahar nu erau mai mult de 300-350ml. Singurul pret rezonabil a fost la hot-dog, un jeton pentru o gustare chiar generoasa. In rest, rupere

– locatia – parcarea de la Romexpo, mai nou asfaltata, nu este nici pe departe un loc bun pentru un astfel de eveniment. Daca ai norocul de cateva zile de canicula – si fiind vara, este normal sa se intample asta – te-ai rezolvat. Am avut cu siguranta temperaturi de peste 40 de grade iar asta a afectat semnificativ atat publicul cat si trupele. Iar scena mai era orientata si catre apus, deci cei de pe scena au avut soarele in fata pana practic la ultima trupa a serii. Asta, cumulat cu lipsa apei, duce la o experienta dureroasa la propriu. Iar faptul ca in primele doua seri concertele s-au terminat mult dupa ora 23 a dus si la anularea avantajului accesului la transportul in comun, ceea ce a dus la o groaznica lupta pentru a gasi un taxi care sa nu ceara preturi exorbitante

– problemele, mari, in relatia cu presa: nu a existat un photo-pit amenajat (locul dintre gardul de securitate si scena, unde de obicei stau fotografii de eveniment); zona de presa a insemnat o cladire separata, fara acces sau vizibilitate directa catre scena; decizii si reguli schimbate pe parcurs si fara a se comunica tuturor celor implicati – adica celor de serviciul de securitate, in special, care nu au stiut mai deloc care sunt regulile aplicabile in ce priveste accesul de presa si pentru fotografi

– serviciul de securitate – foarte prost ales, cu personal complet necalificat si uneori lipsit de bun-simt: apelative necivilizate, pene de chitara si alte obiecte oferite de trupe care au fost retinute de catre cei de la paza si valorificate ulterior, etc.

– cozile la jetoane – absolut jenante, avand in vedere magnitudinea festivalului, in special in prima seara

– cozile imense la toalete – la fel ca mai sus, jenant, nu e ca si cum nu s-ar fi stiut numarul de participanti. Nu au existat decat toalete uni-sex, desi un set de pisoare pentru barbati ar fi imbunatit mult situatia

– sunetul – multe trupe au avut probleme, microfoane defecte, setul de boxe de pe stanga scenei care a parait aproape constant, reglaje inconsistente si de cateva ori chiar deranjante.

Per total mi s-a parut ca organizatorii, poate bine intentionati, nu stiu, au fost destul de grav depasitit de situatie. Pacat, auzisem multe vorbe bune despre OST Fest cata vreme s-a tinut la Busteni. Experienta de la Bucuresti insa a lasat de dorit in ce priveste organizarea.

Sa revenim insa la o nota mai optimista: am avut parte de niste nume imense, am vazut efectiv istoria curentului rock pe scena de la OST Fest 2012 iar asta nu-i putin lucru. A meritat tot chinul, trupele au meritat – multe dintre ele sunt atat de mari, au atat de multa istorie in spate incat ar fi meritat un efort chiar si mai mare de atat. A fost un festival imens.

Multumim: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe, Manowar, Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Reclame
Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3

Am ajuns si la cea de-a treia zi din cel mai fierbinte (la propriu) festival al acestui an. Dupa ce in primele doua zile i-am vazut pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe si Manowar am ajuns la ultimele nume mari de pe afisul festivalului OST Fest 2012: Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Ziua trei de festival a inceput, pe o caldura absolut incredibila, cu cei de la Reborn si Metrock. Din pacate pe Reborn nu i-am prins, pur si simplu nu m-am putut misca din cauza caldurii.

Metrock insa au fost o experienta cel putin placuta. Atat de placuta incat faptul ca n-am vrut sa ma desprind de scena, cumulate cu drumul facut pe bicicleta pana la zona de concert din Romexpo, m-au ajutat sa fiu foarte aproape de o insolatie. Desi au cantat doar cateva piese, caldura era absolut indescriptibila. Pacat, acest lucru nu i-a ajutat deloc pe baietii de la Metrock, cei prezenti, si asa extreme de putini, erau complet toropiti de caldura. Pacat, „Stranger” cel putin a sunat superb. Au imbatrinit, e drept, dar inca pot destul de multe.

Lake of Tears, deja cunoscuti publicului romanesc, au facut si ei o figura foarte buna. De fapt cred ca a treia zi de festival a fost si cea mai buna, cu cele mai putin probleme. Ca-n povesti, numarul trei a fost cu noroc. Au reusit sa infrunte caldura cu foarte mult stoicism, nu stiu cum se face ca tocmai trupele nordice s-au dovedit cele mai putin afectate, in mod vizbil cel putin, de caldura crancena.

Ne-au trecut, si ei, prin mare parte din istoria discografica, avand cu adevarat ce sa ne arate. Poate putin nepotrivit stilul lor foarte inchis si melancolic, intr-un festival orientat mai degraba spre trash-metal, heavy-metal si glam, dar s-au descurcat mai mult decat onorabil. „Illwill„, de pe albumul cu acelasi nume, „So Fell Autumn Rain„, „Demon You / Lily Anne” si mai ales „Forever Autumn” au facut multe victime in randul publicului deja prezent in numar destul de mare.

W.A.S.P. – sau cum se poate imbatrani fara sa-ti pierzi savoarea. Au facut un concert excelent. Blackie Lawless isi arata clar varsta si numarul imens de turnee dar voce inca suna ca pe vremurile bune – adica foarte foarte bine. Cu o chitara sun bunele lui Doug Blair care-l sustine cu mult succes, iata o reteta care inca functioneaza.

Au dominat scena, s-au plans de caldura spunand ca acolo sus se simte de parca se afla la o mila distanta de iad, Blackie era destul de static dar si-au facut treaba impecabil. Au adus pe scena titluri precum: „The Real Me„, „Crazy„, „Wild Child” si au incheiat cu un „I Wanna Be Somebody” pe care nu cred ca-l va uita prea multa lume.

Ajungem la unul dintre cele mai asteptate nume de pe scena OST Fest 2012: Megadeth. In ce ma priveste a fost unul din concertele pentru care mi-au dorit atat de mult sa particip la acest festival. Din pacate s-a incheiat cu sentimente destul de amestecate. In primul rand pentru problemele de sunet: la primele 2-3 piese practice vocea lui Mustaine nu se auzea deloc. Noroc cu fanii care stiau oricum toate versurile, asa ca nu s-a simtit chiar asa de mult lipsa. Apoi chiar din cauza lui Mustaine – personal reusesc sa leg conexiunea cu o trupa in special prin vocalul acesteia. Daca vocalul nu este prezent, deschis, cu chef de cantare, nu prea-mi iese. Ori tocmai aici sta prost Mustaine: cand canta, in cea mai mare parte este in lumea lui. Surprinzator a fost mult mai deschis fata de acum doi ani, tot la Bucuresti. Poate si din cauza ca de data asta nu mai urmau sa cante ca si nume principal, pe aceeasi scena, baietii de la Metallica. Deh, problemele vechi mor greu.

Din punct de vedere strict muzical, au facut ceea ce stiu sa faca foarte bine. „Head Crusher”, „Hangar 18”, „Sweating Bullets”, „Angry Again”, „Symphony of Destruction” si „Peace Sells” sunt doar cateva dintre piesele de la concert, impreuna cu un Vic Rattlehead (mascota Megadeth) care a vizitat scena la „Peace Sells„. Au facut ravagii in public, la modul deja conscrat al lui Megadeth. Iar „A Tout Le Monde” a fost cadoul pe care fanii il meritau cu adevarat pentru sustinerea superba pe care le-au oferit-o. Sustinere pentru care Mustaine a multumit in mod clar, atat prin bis cat si prin foarte lunga despartire de public – bravos, a reusti sa arate ca stie sa fie si uman.

Buuuuuuuun, a venit momentul sa raman fara cuvinte: Motörhead. Va spun sincer ca, daca ar fi dupa mine, as incepe si as incheia cronica despre ei cu asta: „We are Motörhead and we play rock’n’roll„. Mai multe ar insemna doar detalii fara importanta. Cum insa nu pot, trebuie sa incerc sa gasesc cateva cuvinte potrivite.

Motörhead au fost imensi. Au dominat de la primele acorduri, incepand cu „Bomber” si pana la final. Stilul lor este greu, dur, aspru, la fel ca si vocea lui Lemmy. De chitara ce sa mai spun, la solourile lui Phil am tacut cu totii malc, fara sa respiram. „I Know How to Die„, „Metropolis„, „The One to Sing the Blues„, politica „Just ‘Cos You Got the Power” au facut pur si simplu ravagii. Vocea lui Lemmy suna absolut incredibil live si daca acum 3 ani am reusit sa-i ratez, mi-am promis ca nu voi mai pierde nici un concert Motörhead in Romania. Solo-ul de tobe al lui Mikkey Dee a fost luuuuung cat o zi de post dar nu cred ca reusit in vreun fel sa plictiseasca pe cineva.

La bis ne-au oferit „Ace of Spades” si „Overkill„, piese atat de dorite de fani. Din pacate, concertul lor a fost mult mai scurt decat ne-am dorit – dupa mai putin de 90 de minute Motörhead au iesit de pe scena, dupa ce au promis insa ca vor reveni curand intr-un oras caruia „ii plac si cladirile vechi, pe langa rock’n’roll„. Lemmy se pare ca a dat o tura prin centrul istoric al Bucurestiului. Mai spun doar atat despre ei: anul acest au implinit 37 de ani de cariera muzicala. Si au sters pe jos cu multe din trupele mai tinere.

No, cam asta a fost cronica unui festival extrem de lung, de calduros si foarte plin de trupe care au implinit fiecare peste 25-30 de ani de activitate. Dar care, aproape toate, au aratat ca trupele vechi inca stiu cum se tine un concert. Bravos tuturor, ne-au oferit trei zile inca greu de digerat.

Standard