evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 2

Continuam epopeea OST Fest 2012 – la cat de multe trupe au fost, chiar ca-si merita acest calificativ. Dupa ce i-am vazut ieri pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe, a venit timpul sa schimbam putin registrul de stil. A doua zi i-a avut pe lista pe  HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Parca in mod programat de catre organizatori, a doua zi de festival a venit si cu o crestere a temperaturii. Putinii dar trecatorii nori existenti erau o binefacere pentru cei care au incercat sa reziste in fata scenei. Din pacate, caldura era deja insuportabila, ajutata si de asfaltul negru aflat in fata scenei, asphalt care efectiv frigea talpile. Din fericire s-a rezolvat problema cozile de la casele de jetoane din prima zi, deci te puteai hidrata cat de cat rezonabil.

Ca si trupe de deschidere am avut parte de timisorenii de la Desant si australienii de la Mystery. Daca primii s-au descurcat onorabil, in ciuda caldurii si a publicului practic inexistent, se pare ca a fost ziua cea mai slaba pentru trupele straine mai putin cunoscute.

Mystery sunt o formatie extreme de tanara care, din pacate, inca nu are deloc o orientare cat de cat clara. In afara faptului ca le place pe scena si ca se simt cool fluturandu-si pletele, mie unul nu mi-au spus asolut nimic. Este drept, sunt foarte tineri – 14-16 ani, au avut grija sa specifice asta chiar ei, dar pe o scena atat de mare, este nevoie de mult mai mult. Au reusit ce-i drept sa obtina cateva aplauze, meritorii avand in vedere temperatura, dar cam atat. Mai au de crescut mult, din multe puncte de vedere.

HolyHell sunt trupa de suflet a lui Joey deMaio si cea care insoteste Manowar la mai toate turneele lor. Prin urmare era musai sa apara si pe scena OST Fest 2012. Din pacate, mult mai mult decat sa apara nu prea au facut, caldura dovedindu-se prea mare pentru solista Maria Breon care a lesinat dupa o iesire impetuoasa de pe scena. Am avut parte de „Holy Water„, „Revelations” si un impresionant solo de chitara si … cam atat. Putin rautacios am sa spun ca mare lucru n-am pierdut, solista nefiind deloc in forma si chiar daca trupa a sunat bine, nu a fost de ajuns. Ne-am ales cu un mic discurs a lui Joey deMaio care a scuzat trupa pentru concertul prea scurt, motivand ca au trebuit sa se grabeasca la aeroport.

Surpriza listei pentru a doua zi de festival au fost cei de la Trooper, trecuti in program dupa o trupa straina, caz rar intalnit pe la noi. Avand in vedere cele descrise mai sus, s-a dovedit ca n-a fost chiar o gresela. Ca la mai toate concertele lor au venit plini de energie si de chef de vorba, au cantat mult, cam cate o piesa de pe fiecare album lansat si cam atat. Personal nu reusesc sa inteleg cum face trupa asta de are asa de mult succes, sunt foarte comerciali si lingusitori cu publicul dar se pare ca asta le tine. Au obtinut destul de multe reactii din public, destula sustinere, la o ora la care inca nu prea era nivel la un nivel rezonabil de energie. Fac ei ceva si intra sub pielea celor prezenti – mno, bravo lor pentru asta. In ce priveste muzica, nu le-ar strica mai multa originalitate si mai putina lingusire.

Ajungem acum si la adevarata surpriza, poate a intreg festivalului: Europe. Trupa pe care mai toata lumea o stie ca fiind „cei care canta The Final Countdown” si nimic mai mult, au aratat ca varsta nu-i deloc o problema pentru ei si ca sunt mult, mult, mult mai mult decat atat.

Au cantat nu mai putin de 17 piese, cu tot cu bis-ul, printre care: „Not Supposed to Sing the Blues„, „Superstitious„, „Love Is Not the Enemy„, „Girl From Lebanon„, „Rock the Night” si evident „The Final Countdown„. Va spun sincer, concertul lor a fost atat de bun, atat de plin, cu atat de mult stil incat mi-am dorit sa nu cante si „The Final Countdown” – nu aveau nevoie, publicul era demult cucerit, nu mai aveau ce altceva sa dovedeasca. Si totusi, la primele acorduri toata lumea a sarit in aer, deci nu cred ca au gresit prea mult oferind publicului ceea ce-si dorea.

Nefiind la prima vizita in Romania stiau la ce sa se astepte dar chiar si asa cred ca pana la final au fost si ei placut surprinsi de reactia puternica a publicului si de cat de bine au fost apreciati. In ciuda caldurii inca destul de puternice, n-au lasat deloc in nici un fel sa se vada ca asta i-ar afecta vreun pic – si asta in ciuda originii lor nordice. Joey Tempest este un lider incredibil de carismatic, plin de el dar intr-un sens foarte pozitiv si cu o prezenta care n-a lasat nimic deoparte. Foarte atent la public, atat el cat si colegii, au trecut de la o piesa la alta cu eleganta si foarte multa pofta de cantat. Jos palaria, sunt cu siguranta cea mai buna trupa din a doua zi de festival, daca nu-i luam in calcul pe cei de la Manowar. A fost clar unul dintre cele mai echilibrate, constante concerte de la OST Fest. Inclusiv stilul lor muzical suna al dracului de bine, de adus la zi, mai nervos, mai agresiv dar foarte bine finisat. Inca tin minte aplauzele de final care i-au insotit mult timp dupa ce au iesit de pe scena. Ah, si baietii de la Europe au inteles rapid ca daca romanii folosesc termenul „merci” apai asta nu inseamna musai ca si „merci beaucoup” isi pastreaza utilitatea ca si-n limba franceza – poate se prind si domnii de la Motley Crue cum sta treaba.

Am ajuns si la evenimentul principal – Manowar. A treia oara in Romania si chiar a treia oara pe aceeasi scena de la Romexpo, pot spune ca deja ne sunt familiari. Si poate ca asta a fost si cel mai mare pacat al celor de la Manowar, familiaritatea. Au venit cu fix acelasi show de acum trei ani, repetat cu minutiozitate. Doar piesele parca au fost ceva mai bine alese atunci, au adunat mai multe din piesele „grele” de-a lungul indelungatei lor istorii. In rest, cum spuneam identic.

Ma bucur ca si-au schimbat putin stilul vestimentar, costumele de piele mulate parca nu li se mai potrivesc la fel de bine ca acum 20-30 de ani. Insa costumatia abordata acum imi pare ca merge mult mai bine, fara a le stirbi din masculinitatea razboinica.

In rest, acelasi Manowar, tavalug de energie, de forta, de masculinitate. Un concert al lor poate fi asimilat unei transfuzii intense de testosteron. Stiu prea bine acest jos, sunt rodati excelent in acest mecanism de a-si purta fanii dupa dorinta. Iar publicul de la OST Fest a reactionat asa cum era de asteptat. Manowar au fost, cred, trupa cu cea mai buna reactie de public, au scos cel mai mult de la cei prezenti la scena festivalului. Au adus un fan pe scena, au cantat o piesa impreuna cu el si i-au adus alaturi doua tipe din public sa-l „incurajeze”, Joey deMaio a tinut discursul in limba romana (cu o mica scapare de sunet la inceput) iar la final au incheiat cu un glorios joc de artificii. Nu prea sunt multe de spus de rau despre concertul lor – a fost aproape perfect.

Kill With Power”, „Fighting the World”, „Sign of the Hammer”, „Brothers Of Metal”, „Thunder in the Sky” sunt doar cateva din cele peste 20 de piese interpretate, fiecare dintre ele cu un maxim de energie. De volum nu mai are rost sa pomenesc, Manowar sunt recunoscuti pentru intensitatea concertelor lor. Bis-ul a venit cu un mult cerut – si bine primit – „Hail and Kill” si interpretarea de catre Eric Adams a piesei de opera „Nessun Dorna„. Manowar au revenit si pentru un al doilea bis si au incheiat cu „The Crown and the Ring” o seara ce parea de nesfarsit.

Urmeaza ziua a treia, cu Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motorhead.

Reclame
Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 1

Stiti vorba ceea cu vointa si mutat muntii? Se pare ca are ceva sambure de adevar, festivalul OST Mountain Fest, clasic organizat in zona Bucegilor si cu ceva istorie deja, a ajuns cum necum pe plaiurile Baraganului, in poarta Bucurestiului, la Romexpo. Iaca minune, mi-am zis, asa ceva nu trebuie ratat. Mai ales ca lista de nume a continut trupe grele, adunand pe aceeasi scena o buna parte din istoria rock-ului.

Prima zi de festival a inceput fara timididate cu: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe. O lista grea, adunand laolalta mai multe stiluri si mai diverse decat mi-am imaginat vreodata ca este posibil. Interesanta alaturarea acestor nume, ca sa nu spun chiar ciudata.

Festivalul si-a deschis portile pe 15 Iunie 2012, la ora 15:00 (in loc de ora 14 asa cum era anuntat) si ne-a intampinat cu o scena imensa si impresionanta. Foarte interesanta asezarea luminilor in prima zi, traversele pe care se gaseau montate luminile fiind in pozitie oblica si nu orizontale, asa cum sunt in mod obisnuit. In afara de asta, am dat si de primele doua mari probleme: caldura insuportabila si cozile la jetoane.

Ca sa ne ajute acomodarea am avut parte de trei trupe romanesti, avand rolul de a dezmorti atmosfera – ca sa nu spun sa ne incalzeasca deoarece acest cuvant trezeste amintiri dureroase. Armies Of Enlil, Psychogod si White Walls au avut o sarcina aproape imposibila, din pacate. Un public putin numeros, toropit de caldura si aflat inca la primul contact cu festivalul nu ajuta absolut deloc.

Armies Of Enlil si Psychogod au fost surpiza placuta, fiind foarte incantati sa se afle pe o astfel de scena si si-au dat toata silinta – fara efect insa. Sunt inca tineri si lipsa de experienta se simte, n-au reusit sa trezeasca decat o mica parte dintre cei prezenti. White Walls, trupa pe care o apreciez, au fost insa destul de lipsiti de forma. Cu siguranta si caldura a contribuit la aceasta stare dar ar fi trebuit sa se poate concentra mai bine. Au fost relativ apatici, lipsiti de energie si de constanta, nu au convins ca la alte concerte, din pacate. Piesele lor suna bine si au multe idei noi in muzica, poate insa ca doar au avut o zi proasta.

Cam aici insa s-a si incheiat partea de acomodare. Dupa cele trei trupe de deschidere, ostilitatile au fost preluate de catre cei de la Exodus. Nu stiu ce au auzit ei despre acest festival dar au venit extrem de motivati sa ne faca una cu pamantul – inceput cu extrem de multa forta, n-au slabit ritmul nici macar o secunda.

Desi, din pacate, au avut cateva probleme de sunet cu microfonul lui Rob Dukes, care a fost nevoit sa-si schimbe locul in mod neprogramat, s-au descurcat si au trecut peste fara prea multe consecinte. Cu un thrash-metal dur, greu, energic, au lovit din plin in publicul deja destul de numeros si activ. Au inceput cu „The Last Act of Defiance” si, dupa piese precum „Piranha„, „A lesson in violence” au incheiat cu tupeu cu „Strike of the Beast„. In ciuda caldurii inca destul de puternice s-au format un mosh-pit considerabil ca marime si care nu s-a oprit nici o secunda pe parcursul concertului. A fost dealtfel si sustinut inca de la bun inceput de catre Rob, acesta indemnand constant participarea in pit. Tot el a fost cel care a organizat si deja celebrul Wall of Death, spargand mosh-pit-ul in doua si asmutind cele doua laturi una impotriva celeilalte.

Ma bucur sa vad din ce in ce mai multe pit-uri de acest gen la noi in care agresivitatea este manifestata in mod coerent si controlat. Desi au fost si cateva accidente totusi participantii au fost atenti si s-au sustinut reciproc. Este un semn de civilizatie si de maturitate. Si pentru ca veni vorba de zonele mai aglomerate, organizarea pe trei zone distincte: Fire, Gold si Normal a dus la o repartizare multa mai eficienta a publicului. N-au fost imbulzeli la zona de delimitare dintre spatii si per total a fost unul dintre cele mai aerisite festivaluluri la care am participat.

Dupa aproape o ora de dezlantuire furioasa impotriva publicului Exodus s-au retras si au facut loc pentru un alt nume cu o lunga istorie atasata – Overkill. Cu mai bine de 30 de ani de prezenta pe scena de thrash metal, batranii de la Overkill au inceput, din pacate, sa-si arate varsta. Au venit cu un set de piese din intreaga lor istorie muzicala si desi au dat foarte mult pe scena, parca s-a simtit ca era loc de mai bine.

Derek „The Skull” Tailer a fost cat se poate de activ, a ras si a glumit cu publicul, s-a jucat cu penele de chitara mai tot timpul dar prestatia lui Bobby Blitz n-a fost chiar la fel de puternica. Cu siguranta si caldura a fost un factor determinant dar vocea sa nu a mai avut acelasi efect ca pe albumele vechi. Suna bine dar parca nu-i de ajuns, nu a avut destula putere. Iar incursiunile foarte dese in spatele scenei n-au fost nici ele de ajutor. Chiar si asa, piese mai vechi precum „Hello From the Gutter„, „In Union We Stand” si mai ales „Rotten to the Core” au sunat chiar foarte bine. De apreciat efortul depus si veselia cu care au venit pe scena de la OST Fest. Iar piesa „Fuck You„, la final de concert, a sunat al dracului de bine :). Iar publicul i-a primit in consecinta, avand inca destul de multi fani prezenti.

Surpriza de cele mai mari proportii au fost, in prima seara, norvegienii de la Dimmu Borgir. Veniti pentru prima oara in Romania au vrut in mod clar sa-si masoare fortele si au facut asta in stil grandios. Pe langa costumele specifice trupei, cu masti, bocanci, tinte, piele, machiar si tot restul, atitudinea adusa de ei a fost cu adevarat spectaculoasa.

Fara incercari inutile de lingusire au intrat extrem de agresiv pe scena cu „Mourning Palace” si au cucerit instant publicul prezent. Cu un black metal dur, curat, foarte agresiv si brutal au masacrat fanii de la OST Fest piesa dupa piesa. La „Puritania” era deja clar ca vizita lor este demult asteptata si ca multi dintre cei de acolo erau prezenti in special pentru Dimmu Borgir. Au reusit sa pastreze acelasi ritm infernala pana la sfarsitul concertului, dupa ce au trecut prin „Kings of the Carnival Creation„, „Ritualist” sau „Spellbound” iar pentru final s-au delectat cu „In Death’s Embrace„.

Fara sa gresesc prea mult pot spune ca Dimmu Borgir au fost trupa cu cel mai mare success in prima zi de OST Fest, desi cel mai mare nume de pe afis abia urma. La final au promis ca vor reveni curand si sunt convins ca asa vor face, s-au simtit foarte bine pe scena festivalului.

Si am ajuns si la evenimentul principal al primei seri de OST Fest 2012 – Mötley Crüe, la fel pentru prima oara in Romania. Vizita pe care au si udat-o din belsug cu sampanie (si nu numai), sarbatorind astfel primul lor concert romanesc. Cu o scena special amenajata ei au fost dealtfel si singurii care si-au adus propriile decoruri, in afara de clasicele back-drop-uri ale celorlalte trupe. Scena a fost dominata de un imens carusel, la baza caruia se afla setul de tobe al lui Tommy Lee. Cu un spectacol plin de lumini, scenografie, cu doua dansatoare prezente la aproape toate piesele si un o imensa surpriza spre finalul concertului, Mötley Crüe au avut clar cel mai bun numar de entertainment. Din pacate, cam aici s-a si oprit calitatea prestatiei lor – dar s-o luam pe rand.

Sunetul a fost, in cel mai fericit caz, mediocru – tare, exagerat de tare fata de trupele anterioare, dar foarte amestecat si fara nici un pic de finete in reglaje. Iar asta spun dupa ce am ascultat chiar de pe mijlocul zonei gold, acolo unde sunetul ar fi trebuit sa fie perfect. Vocea lui Vince Neil a fost sublima dar a lipsit cu desavarsire. Pur si simplu a sunt prost: prea slaba, prea falsata, cu multe rateuri, n-a oferit nimic care sa placa. Piesele, adunate de prin toata istoria trupei, au continut: „Wild Side„, „Too Fast for Love„, „Shout at the Devil„, „Same Ol’ Situation„, „Dr. Feelgood” si evident „Girls, Girls, Girls„.

Poate pentru fanii vechi ai trupei – dar si pentru cei mai tineri, am vazut cativa foarte bobocei care arborau imaginea si stilul glam – a fost un concert bun. Pentru mine insa a fost o destul de mare dezamagire. Au compensat numai prin solo-ul de tobe al lui Tommy Lee care a facut la propriu un roller-coster din imensul carusel de care am pomenit, folosind ca si vehicul chiar setul de tobe. Foarte faina scamatoria, cu Tommy atarnat in mijlocul tobelor si batand nebuneste in ele. Nu am inteles totusi de ce au ales un ritm de drum’n’base, in loc de ceva clasic rock. Ma rog, chestie de gusturi.

Cam asta a fost prima zi de festival la OST Fest 2012 – Bucuresti. Urmeaza a doua zi, cu HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Standard
evenimente, muzica

Concert Slayer la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Dupa ce i-am vazut acum 2 ani pe scena de la Sonisphere, parte componenta a celebrului The Big Four, mi-am promis ca nu voi rata primul concert de turneu Slayer de la noi. La cum au sunat atunci si la cat de in forma erau am fost convins ca vor face un concert memorabil – n-am gresit deloc. Invitati de Emagic cu ajutorul Ciuc Premium, Slayer au venit pentru primul lor concert propriu din Romania pe 4 Iunie 2012 si au fost primiti de mai bine de 5.000 de fani la Arenele Romane.

Prima trupa de deschidere au fost cei de la Avatar si au avut o misiune foarte dificila de a antrena un public putin numeros si inca apatic. Cum insa nu deloc la inceputuri si au experienta chiar in a concerta pe aceeasi scena cu alte nume mari ale rockului, au reusit sa intre rapid in ritm si sa-si faca apropiat publicul prezent. Au sunat bine, destul de aproape ca stil de ceea ce urma sa se intample pe scena, chiar au meritat sustinerea primita.

Dupa o scurta pauza au preluat scena cei de la H8 – de asemenea o trupa nu tocmai tanara. Si-au dat efortul si au fost relativ bine primiti, mai ales ca aveau destui cunoscuti in public. Dar ca stil nu prea s-au potrivit cu tema Slayer. Nu prea merge sa amesteci genul lor muzical, un cross hardcore/hip hop, conform declaratiei trupei, cu thrash-metalul curat si crunt al celor de la Slayer. Parca nu se amesteca. In rest au sunat bine, au venit cu un invitat special la chitara, dinamica celor doi vocalisti merge, desi mai este loc de mai bine. Cred ca ar fi fost mult mai bine primiti la un alt gen de concert.

Fac o pauza aici sa comentez putin si organizarea – de data asta, destul de slaba. Pentru o capacitate de aproximativ 2000 de locuri cate au fost in zona gold, doar 4 oameni la deservit bere si racoritoare este infim. Mai ales la cat de cald a fost ieri. Cozile au fost interminabile, chiar si in timpul concertului Slayer. Pacat, este pacat sa lasi o asa impresie. In rest totul a fost bine, scena impresionanta prin dimensiuni, sunetul nu excelent dar bun. Si mai ales, tare. In fata scenei a fost asurzitor la propriu – numai bun pentru ceea ce a urmat.

La 21.15, fara nici un fel de introducere, dupa doar un foarte scurt intro au intrat pe scena – Slayer. In forta, de parca au venit hotarati sa nu ne lase nici un fel de sansa de a ne reveni, au inceput cu „World Painted Blood”, piesa titlu al ultimului lor album. Forta este un cuvant prea mic pentru a le descrie valul desfasurat peste publicul din Arenele Romane. Cu o atitudine seaca, dura, complet no-bullshit, Slayer au facut un concert greu de digerat – si tocmai asta le-a fost intentia.

De la inceput pana la sfarsit au tinut un ritm infernal, aproape fara nici un fel de pauza. Interactiunea cu publicul a fost as spune undeva sub un minim decent, in afara de a anunta cateva dintre piese – nu pe toate – Tom Araya nu a adresat nici un alt gen de discurs. Fara povesti, fara prostii – rece si dur.  Kerry King este absolut neschimbat, cu aceeasi atitudine distanta, cu aceeasi imagine agresiva – cu tot cu lanturile atarnate la curea. Si-a pastrat insa bunul obicei de a arunca catre public cu pene de chitara aproape la orice piesa – imbucurator, as spune.

Dave Lombardo este un fenomen in sine – felul in care reuseste sa stoarca atata viteza si forta din setul de tobe este absolut incredibil. Val dupa val se intoarce catre public, la fiecare serie mai plin, mai tare, mai rapid si mai dur. Greu, foarte greu sa-i faci fata. Iar publicul a raspuns din plin, cu accesi rapiditate – in mijlocul zonei din fata scenei a fost prezent permanent un mosh-pit considerabil ca marime si mereu folosit din greu. Pe langa el, un alt mosh-pit s-a format in dreapta scenei, unde in pauzele de mosh s-a folosit spatiul astfel eliberat pentru un head-bang in voie. De mult n-am mai vazut un public atat de activ dar chiar nu aveai cum sa stai linistit in fata unui astfel de atac.

Din pacate din formula de aseara a lipsit Jeff Hanneman, inca indisponibil in urma imbolnavirii de acum un an. Inlocuitorul sau insa, Gary Holt de la Exodus, s-a descurcat mai mult decat onorabil. Desi deja de aproape un an in turneu alaturi de Slayer se vede totusi diferenta de stil si de atitudine, Gary fiind aseara cel mai „cuminte” dintre cei de pe scena. Unitatea dintre cei patru membrii originali ai Slayer, impreuna in aceeasi formula de mai bine de 20 de ani, este cu adevarat notabila.

Dintre piesele memorabile de aseara pot aminti: „War Ensamble„, „Die by the Sword„, „Chemical Warfare„, „Mandatory Suicide„, „Spirit in Black„, „Dead Skin Mask” si „Angel of Death„.  Dupa o foarte scurta iesire de pe scena au revenit pentru un bis format din „South of Heaven” si „Raining Blood„, care au stors si ultimele picaturi de energie din noi. La final, fara nici un fel de discurs de despartire, Slayer au parasit scena ca dupa indeplinirea unui sacrificiu – noi eram victimele.

Nu pot decat sa citez chiar din propriile lor spuse, ca si scurta descriere a concertului Slayer de la Arenele Romane: „brutal but beautiful, punishing yet precise„.

Standard
evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea a II-a

Continuare de aici: https://vulupe.com/2011/11/09/sodom-la-arenele-romane-un-festin-thrash-metal-teutonic-partea-i/

Dupa o seara deja bine incalzita si la propriu si la figurat, publicul din Arenele Romane era mai mult decat pregatit pentru evenimentul principal al serii – trupa Sodom, venita pentru prima oara in Romania.

In formula completa (da, in cazul lor poate parea o gluma dar chiar asta este formula lor) si de curand improspatata prin venirea noului tobosar, au urcat pe scena Tom Angelripper  – voce, bass, Bernd „Bernemann” Kost – chitara si Markus „Makka” Freiwald – tobe. Au intrat direct „in paine” cu un foarte bine pregatit „In War and Pieces”, trupa fiind dealtfel inca in plina promovare a albumului cu acelasi titlu.

logo SodomTotal atipici, cei de la Sodom parca incearca in mod intentionat sa sparga normele: intr-o formula complet minimalista, cu doar trei membri in trupa si cu un vocal ce dubleaza ca si bass-ist (nu chitarist cum se intampla de obicei), au aratat fara nici un dubiu ca putin nu inseamna si slab – ba deloc. Pe deasupra au compensat din plin prin numarul mare de piese interpretate – 20 de piese in mai bine de 90 de minute, fara nici un solo, nu-s deloc un concert scurt.

In ciuda varstei deloc fragede cei trei au facut un spectacol de zile mari – ajunge numai sa spun ca pe scena au fost montate trei microfoane desi Sodom au un singur vocalist :D. Dupa o intrare in forta cu prima piesa a urmat o scurta prezentare si aprecierea trupei catre fanii prezenti. Stiu ca in lunga lor cariera (30 de ani impliniti chiar in acest an) au avut parte de sali si de stadioane cu mult mai pline dar au stiut sa-si mainfeste intr-un mod foarte placut bucuria de a fi pentru prima oara pe scena din Romania. Au mentionat in mod repetat ca suntem o gasca de „crazy people” si in mod evident s-au simtit bine pe scena.

Impresia creata per total a fost una de conexiune, baietii au fost tot timpul foarte atenti la fani si la felul in care acestia au primit muzica interpretata. Acordurile dure, cu vocea inconfundabila a lui Tom Angelripper si insotite de tobele obsesive au creat o experienta greu de uitat. Desi la inceput eram putin circumspect, dupa numai cateva piese am lasat deoparte orice retinere si m-am bucurat de-un concert dur, intens, foarte energic si desi lung, la final mi-a parut ca abia eram la inceput (ceafa mea spune insa o alta poveste :P).

In mod special as remarca titluri ca: The Saw Is the Law (he he, ce de amintiri), City of GodBlasphemerAgent Orange, Ausgebombt si Remember the Fallen. Aproape toate piesele au avut parte de-o scurta introducere si mentionare a albumului si perioadei in care au fost lansate. In plus, ca o particularitate Sodom, multe dintre piese au fost dedicate catre personaje reale sau categorii de personaje – de exemplu Remember the Fallen, piesa ce a fost dedicata tuturor dictatorilor. O mentiune speciala merge si catre preluarea piesei „Ace of Spades” a celor de la Motörhead, preluare facuta cu tot tacamul, inclusiv cu adoptarea, meticuloasa, a pozitiei caracteristice la microfon a lui Lemmy. Daca inchideam ochii chiar m-as fi putut crede in fata celor de la Motörhead. Piesa din cate am vazut nu facea parte din programul original, a fost un mic cadou oferit fanilor din Romania.

Tom stie sa se faca placut publicului si manifesta o energie absolut incredibila. Aproape dupa fiecare piesa a desfacut cate o sticla de apa din care jumatate si-a turnat in cap iar restul l-a oferit fanilor din primele randuri. Pe langa apa, nemtii s-au delectat cu bere de productie romaneasca si se pare ca le-a placut, dupa gesturile de apreciere ;).

Am remarcat cu placere si prestanta lui Bernemann care i-a tinut cu brio piept lui Tom Angelripper. Chitara lui parca suna acum mai bine decat in prima perioada la Sodom, mai ales avand in vedere contributia deloc nesemnificativa de pe ultimul album. Desi partea vocala nu face parte din indatoririle lui, l-a insotit pe Tom la mai toate refrenele, cantand cu pofta alaturi de el si fiind prezent pe toata scena. Riff-urile lui au umplut amfiteatrul de la Arenele Romane si nu putini au fost fanii mai vechi care zambeau de placere ascultand piesele vechi interpretate la fel de brutal si taios precum si le doreau.

Publicul a fost pe masura trupei si spun asta fara nici o retinere. Am avut parte de foarte mult crowd-surfing – este ceva la Sodom care pur si simplu nu te lasa sa stai linistit, nu ai cum. In mod constant a fost creat un mosh-pit, mai mult sau mai putin aglomerat dar de regula foarte aglomerat. Iarasi am sa mentionez cat de mult ma bucur sa vad ca si la noi momentele de moshing au capatat acel aer de agresivitate controlata si salbatic-civilizata, in afara evenimentului mentionat in prima parte totul decurgand fara nici o problema.

La final pot spune linistit ca a fost o experienta excelenta si ca Sodom sunt departe de-a fi istorie, desi sunt deja monstrii pe scena de thrash-metal. Bravo lor, ii mai aspteptam cu placere cat de curand – ne-au placut mult. Singurul regret este ca baietii nu s-au intors si la bis – desi cred ca ora intarziata (concertul s-a terminat dupa ora 23.00) a fost un argument pentru acest fapt.

Lista de piese:

  1. In War and Pieces
  2. Sodomy & Lust
  3. M-16
  4. Outbreak of Evil
  5. The Saw Is the Law
  6. Proselytism Real
  7. The Art of Killing Poetry
  8. I Am the War
  9. City of God
  10. The Vice of Killing
  11. Blasphemer
  12. Eat Me!
  13. Agent Orange
  14. Sodomized
  15. Ausgebombt
  16. Ace of Spades (Motörhead cover)
  17. Among the Weirdcong
  18. Remember the Fallen
  19. Bombenhagel
Articol publicat pe RockStage.ro.
Standard
evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea I

Sambata, 05 Noiembrie 2011, Arenele Romane din Bucuresti au gazduit inceputul unui nou concept in muzica live – Rock Legends, organizat de Big Name Entertainment si Axa Valaha Productions. Festivalul ne propune o formula de concert rock distribuit in mai multe evenimente distincte, anul acesta debutand cu perechea Sodom si Venom. Prima dintre trupele cap de afis, cei ce au declansat acest festival a fost trupa celor de la Sodom, vechi cunostinte in zona de thrash si black-metal.

Locatie: Arenele Romane devin din ce in ce mai mult un termen sinonim cu festivalurile rock – si as adauga de buna calitate. Perfect asezat ca distanta, cu un generos spatiu de parcare si cu un aspect foarte bine “asortat” pe timpul verii, amfiteatrul de la Arenele Romane are deja o lunga lista de evenimente gazduite. Cum pana de curand venirea frigului si a umezelii insemna inchiderea temporara a acestui stabliliment, o solutie trebuia gasita – iar cortul interior a fost poate cea mai buna rezolvare.

Afis Concert Sodom Rock LegendsIn ciuda frigului de afara, cea mai mare problema a fost mai degraba caldura, mai ales in partea din stanga scenei unde se simteau foarte bine curentii de aer cald. O solutie simpla si care functioneaza perfect, asa ca cei care-si fac griji in privinta condiilor climaterice pot sa vina fara nici o retinere, se vor simti in largul lor, indiferent de vremea exterioara.

Spatiul fiind larg si generos, cu destule standuri pentru bautura si mancare, a insemnat ca practic n-a fost nevoie de stat la coada aproape deloc – la fel si la toalete.

Sunet: Ca de fiecare data, sunetul este o experienta subiectiva. Se pare insa ca inginerii de sunet de la Rock Legends au cam stiut ce trebuie facut asa ca pe tot parcursul serii auditia a fost de foarte buna calitate, la toate trupele din festival: volum, adancime, calitate, toate foarte placut setate.

Ca sa fiu carcotas, parca as spune totusi ca tobele s-au auzit un pic cam tare la concertul celor de la Sodom – dar asta chiar ca n-a fost o problema. De apreciat faptul ca sunetul a fost bun in toata sala, nu doar in fara scenei.

Organizare: Ca si eveniment muzical am avut parte de-o organizare bine pusa la punct. Cu plusuri si minusuri, in mod evident, dar cele mai multe au fost bune si foarte bune. Cateva specificari insa sunt de facut mai ales ca vorbim totusi de-un concert rock.

Un “obicei” din ce in ce mai des intalnit la concertele rock si pe la noi este “crowd-surfing”-ul – cu bune si cu rele. Obicei cu care ar face bine sa se obisnuiasca si cei de la serviciile de securitate si mai ales cu modul normal si corect de a raspunde. Am vazut nu putine momente in care cel purtat pe bratele celor din sale ajungea la gardul de demarcatie din fata scenei iar angajatii de la serviciul de securitate nu au gasit alta modalitate de actionare decat sa-l impinga, (aproape) cu furie, inapoi in sala. Mai oameni buni, acesta mic joc face parte din ceea ce se cheama un concert rock – si o reactie potrivita este sa-l preluati pe acel fan, sa-l lasati sa “coboare” acolo in zona de securitate si apoi sa reintre in sala. Asa se face peste tot in lumea mare in care concertele rock de mare anvergura au o istorie de multe zeci de ani si nu sunt niciodata probleme. Haideti sa lasam aceasta agresivitate sa-si vada de treaba atunci cand este nevoie – iar crowd-surfing-ul (sau, cand este posibil, stage-diving-ul) nu au nici o treaba cu agresivitatea sau cu dorinta de a face ceva nepermis. Dimpotriva.

Si dupa una rece, doua calde. A fost o placere pentru fotografii de presa sa observe ca, pentru trupele romanesti, nu s-a mai aplicat nici o limita de timp la accesul in fata scenei. Pe toata cantarea s-a putut intra (si reintra) fara probleme. Asta-i numai de bine si poate mai ales pentru chiar trupele romanesti, care se pot bucura de cat mai multe imagini reusite de la concertele lor. Si uite asa punem cu totii umarul sa sustinem, care cum putem, scena muzicala romaneasca.

Alta apreciere vine catre supraveghetorii medicali (si de la securitate) aflati in sala. La un moment dat, intr-o repriza de mosh (de care am avut parte din plin, revin la aceasta idee), unul dintre cei implicati a iesit putin din cerc si din viteza a daramat destul de brusc pe un alt fan. Acesta s-a cam lovit in cadere si ulterior era putin ametit. La nu mai mult de doua minute a aparut un tip de la supraveghere care l-a intrebat daca se simte bine si imediat dupa unul de la securitate. Dupa o scurta vizita la standul medical – la insistenta supraveghetorului – totul s-a incheiat fara alte probleme, dar am ramas cu o buna impresie asupra organizarii.

As mentiona tot aici si excelentele alegeri pentru piesele difuzate in pauze, atat de bune incat a fost pentru prima oara cand am asistat la crowd-surfing facut in pauzele dintre concerte Smile with tongue out.

Deschidere: Asa cum spuneam, Rock Legends este un mic festival. Asa ca am avut parte de trei trupe de deschidere, toate facand o buna impresie, chiar daca la inceput cei prezenti erau inca amortiti de frigul de afara.

NADIMAC au fost pentru mine o supriza placuta pentru ca pana la acest festival n-am mai avut nici un contact cu ei. Au avut un concert scurt dar intens (se simte originea sarba a trupei). Desi au un foarte bogat istoric muzical si o luga lista de trupe cu care au mai impartit scena, faptul ca sunt fani declarati ai trupei Sodom s-a vazut si mai ales auzit. Chiar daca erau pentru prima data in Romania, pot sa pun pariu ca nu este ultima oara cand ii vedem – poate chiar si cap de afis.

Cei de la L.O.S.T. sunt veteranii intre trupele de deschidere de Sambata seara, cu peste douazeci de ani de activitate si aflati inca in turneu de promovare pentru primul lor album – „Remains of Pain„.

Muzical insa au aratat ca au avut ceva de invatat din lunga lor experienta si de la trupele alaturi de care au concertat: Novembre, Obituary, Behemoth, Dismember, Rage, Orphaned Land, Aborted, Leaves Eyes, Septic Flesh, The Haunted, Destruction, Helloween, Doro, Testament, Kreator, Sepultura si In Flames o lista cu adevarat impresionanta.

Piese precum “Becoming a lie”, “O viata”, “Closure” si “Ziua ce vine” au prins foarte bine la public si am vazut ca numarul de fani prezenti n-a fost chiar mic.

SINCARNATE au aratat ca sunt deja o trupa matura, cu multe concerte la activ. Au doua materiale lasate (iar cel de-al doilea, intitulat „As I Go Under„, este chiar un album de o calitate muzicala foarte buna) si nu putine concerte, atat pe scena romaneasca cat si cea europeana.

Desi erau prima oara in amfiteatrul de la Arenele Romane, nu s-au aratat deloc pusi in dificultate. Se simte ca sunt mai degraba obisnuiti cu concertele de club dar chiar si asa, sunt o trupa care promite o buna experienta muzicala. Am apreciat riff-urile accentuate si dinamismul liniei lor melodice.

Sunt convins ca ceva mai multa participare din partea membrilor trupei ar fi fost un plus, chiar daca  per total au fost o experienta placuta,. In marea majoritate au fost foarte inexpresivi, parca abia asteptau sa termine concertul. Tot aici pot mentiona gestul bass-istului care la penultima piesa si-a scos telefonul din buzunar pentru a verifica ora – un gest care a facut o impresie nu tocmai placuta.

Continuarea cu concertul celor de la Sodom cat de repede ;).

Standard
evenimente, muzica

Napalm Death – pe aripi de moarte

Miercuri, 14 septembrie, Napalm Death – parintii (sau nasii, depinde cum vreti sa-i numiti) stilului grindcore ne-au vizitat pentru deja a 3-a oara. Putine mai sunt de spus despre acesta trupa ce a depasit cum mult stadiul de legenda pentru iubitorii genurilor de rock extrem. Sa le luam insa pe rand.

Napalm Death pe aripi de moarteSala: Clubul Wings, un mai vechi prieten al nostru, a fost de data aceasta gazda concertului din Bucuresti al trupei. Fata de ultima vizita clubul a fost usor renovat si de data aceasta s-a dovedit mai primitor. A contat ce-i drept si numarul relativ redus al celor prezenti, in jur de 3-400 de persoane, dar per total conditiile au fost chiar bune. Preturile la bar sunt chiar decente, in rest clubul are intradevar un stil propriu.

Nu am apreciat insa deloc intarzierea, Napalm Death au urcat pe scena cu mai bine de o ora intarziere.

Un avantaj al acestui gen de club este ca ai parte de-un contact direct cu membrii trupelor de pe scena, daca esti la locul si momentul potrivit, neexistand o intrare separata pentrru artisti. Asa se face ca am dat nas in nas cu basistul Shane Embury care tocmai intra Winking smile.

Sunet: Ca la orice concert, sunetul face parte din seria elementelor care fac sau darama un eveniment. Experienta de cele mai multe ori subiectiva, de acesta data cred ca majoritatea au fost de acord ca am avut parte de-o sonorizare decenta spre foarte buna, mai ales dupa ce trupa principala a urcat pe scena. Am incercat sa stau in mai multe zone din sala si urechile mele au fost mai mult decat multumite Winking smile

Trupe de deschidere: Pot spune ca Miercuri seara am avut parte de ceva mai mult decat de-un simplu concert, a fost un mini-festival de rock extrem. Trupele romanesti care au avut onoarea de a deschide concertul Napalm Death au fost, in ordine: Negative Core, Spiritual Ravishment si Lost Society.

Foarte pe scurt, am apreciat din plin primele doua trupe, in special Negative Core. Au un sunet matur, “plin”, o prezenta activa pe scena si nu putini fani, dupa reactia publicului. Piesele de pe albumul Spread the Disease suna bine spre foarte bine. De remarcat dedicarea vocalului Filip BRUNET care atunci cand ataca pasajele mai intense se inroseste tot dar nu slabeste nici o clipa ritmul. Spiritual Ravishment au placut printr-o comunicare foarte buna cu publicul si printr-o atmosfera in general calda si foarte destinsa. Cu un album deja lansat in 2010 – Children of The Atom – trupa a dat dovada de un stil bine legat, dur si rapid. Baietii s-au simtit bine pe scena si au transmis excelent asta inspre sala. Simpatic a fost momentul in care Andrei Bejusca a aparut pe scena cu o masca de porc pe fata – am apreciat momentul Open-mouthed smile. Ca si bonus, baietii din trupa stiu sa fie foarte simpatici si in afara scenei. Am avut placerea sa schimbam cateva vorbe dupa concertul lor si s-au dovedit o gasca foarte placuta. Imi pare rau ca n-am putut sa gust din palinca lor, din motive de sofat – poate cu alta ocazie am sa fiu mai norocos Smile.

Lost Society din pacate nu prea au avut mare legatura cu aceasta seara. Cu un stil mult diferit si fiind o trupa inca imatura si nelegata, cantarea din deschiderea Napalm Death nu le-a facut deloc o imagine prea buna. Pacat, m-as fi asteptat la ceva mai mult de la o trupa romaneasca ce deschide scena pentru o atat de mare legenda grindcore.

Concertul: Intr-un final, dupa o absenta de doi ani pe scena rock din Romania, Napalm Death au urcat pe scena in urletele celor prezenti. Fara nici o introducere, au atacat direct cu Downbeat Clique si au deschis o lunga lista de lovituri muzicale. Sunetul, binecunoscut de cei prezenti, rapid, brutal (foarte) si foarte incarcat a umplut instantaneu sala de concert din Wings. A urmat o foarte scurta prezentare si un melanj de piese vechi si noi, parcurgand o perioada de 30 de ani de istorie a rockului dur. Printre primii si cei mai cunoscuti membrii ai curentului death-metal si grindcore, britanicii de la Napalm Death au cu adevarat statutul de membrii fondatori ai acestui gen muzical. Actualii membrii: Mark Greenway – vocals, Shane Embury – bas, Mitch Harris – chitara, voce si Danny Herrera – tobe, desi nici unul dintre nefiind mebru fondator al trupei, au preluat si dus mai departe cu brio atat stilul cat si mesajul trupei.

Napalm Death este o trupa puternic implicata social, militand atat anti-politic cat si anti-razboi si anti-religie. Nu au uitat de acesta nici in timpul concertului, nelipsind indemnurile catre implicare sociala si gandire libera, neingradita. Este interesant sa vezi o trupa atat de brutala in exprimarea muzicala tinand un discurs despre influenta negativa a religiei, a politicului sau despre prostia reprezentata de curentul neo-nazist (prin aceasta fiind introdusa si piesa Nazi Punks Fuck Off, binecunoscuta preluare dupa trupa Dead Kennedys).

Per total, comunicarea cu publicul a fost insa destul de slaba, argumentul mentionat de catre Mark Greenway fiind ca din cauza castilor nu aude ce i se spune din sala. In afara de scurtele descrieri ale pieselor, in care se mentiona albumul si anul aparitiei, si scurtele mesaje militante, alte interactiuni nu prea au existat. Baietii si-au facut foarte bine treaba dar cam atat. Oricum ar fi insa, energia lui Mark Greenway este completamente incredibila. Cu un stil de iepuras Duracell in versiune punk-metal, combinata cu o voce extrem de guturala, prezenta lui pe scena este pur si simplu exploziva. Si culmea, toata aceasta energie este aproape total compensata de prezenta complet apatica a lui Shane Embury, care nu se misca aproape deloc. Insa recupereaza din plin prin atacurile brutale mijlocite de basul din dotare. Foarte placut se impletea in acest melanj vocea lui Mitch Harris, usor ajutata de sintetizator dar cu un efect foarte impresionant.

Dupa deja clasicele When All Is Said and Done, The Code Is Red si On the Brink of Extinction, momentul cand s-a ajuns la Scum a fost de departe cel mai intens al serii. Zona de mosh-pit a fost rapid aglomerata si un iures de trupuri si plete s-a pus intr-o miscare ametitoare. Am remarcat insa cu bucurie un stil foarte decent si civilizat – in ciuda agresivitatii dansului si a cantitatilor nu mici de alcool consumate, nu a fost nici un moment de agresiune reala – volutara sau nu. De cate ori cineva cadea era imediat ridicat iar cei de pe margine nu au fost deloc afectati. Este drept ca a ajutat si spatiul larg avut la dispozitie dar in principal este vorba de bun simt si civilizatie. De apreciat. Au fost si cateva incercari de crowd-surfing dar nu foarte reusite.

Bis-ul a fost din pacate foarte scurt si aproape greu de observat. Dupa o remarca a lui Mark Greenway, in care ne spunea ca asta ar fi momentul in care ei de obicei isi iau talpasita de pe scena dar ca acum, pentru ca tot nu au unde sa se duca, mai stau sa mai cante, au reluat imediat concertul cu cele doua piese de final: Suffer the Children si Silence Is Defening. Finalul a fost realizat tot de catre Mark, care a ramas o buna bucata de timp sa salute fanii din fata scenei si sa schimbe strangeri de mana cu cei mai multi dintre ei.

Per total, un concert pe masura promisiunii: brutal, acid, dur, rapid, intens, greu, alert – dar memorabil, cu atat mai mult. Napalm Death inca stiu ce inseamna grindcore Winking smile.

Lista de piese:

01. Downbeat Clique
02. Strong-Arm
03. Unchallenged Hate
04. Continuing War on Stupidity
05. Next on the List
06. When All Is Said and Done
07. Lucid Fairytale
08. Social Sterility
09. Life and Limb
10. Lowlife (Cryptic Slaughter Cover)
11. The Code Is Red… Long Live the Code
12. Mentally Murdered
13. On the Brink of Extinction
14. Conform (Siege Cover)
15. Scum
16. Life?
17. Control
18. M.A.D. (Cryptic Slaughter Cover)
19. You Suffer
20. Nazi Punks Fuck Off (Dead Kennedys Cover)
21. Suffer the Children
22. Silence Is Defening

Articol publicat pe RockStage.ro

Standard