Seara asta a avut un aer de magie. De magie buna, alba, frumoasa. Si de multa visare. Cum altfel m-as fi putut simti dupa ce timp de cateva ore Anka Berger ne-a luat de mana si ne-a dus la multe mii de metri, sus printre stancile din Himalaya?

Foto: Anka Berger

Povestea si-o denumeste Himalaya accesibila si a reusit sa adune in sute de fotografii, cateva filmulete si putine vorbe cele 18 zile magice petrecute de ea pe cararile din Himalaya. Singura – ea, gandurile si mascota. Cu o seara de Craciun la -17 grade, cu halvita adusa de-acasa si privind pe geam la Varful Everest. Mai multe nu mai spun, caci nu mai am cuvinte. Gasiti inceputul povestii aici, restul il veti descoperi singuri.

Mai departe, cat inca nu revenisem in lumea obisnuita, la un pahar de vorba cu cativa amici, imediat dupa prezentare, aflu ca doi dintre ei si-au stabilit plecarea in vacanta – doar ei doi, pe bicla. Incep de 1 Mai cu drumul pana la Vama Veche si apoi continua … prin Europa. Toata. Cu cortul in genti, vantul in spate si inima libera. Si imediat dupa ei ar mai fi si altii care planuiesc o plecare similara. Sa nu mai zic ca am si eu niste planuri dar inca-s doar pentru mine.

Am descoperit de curand cum o fosta colega de liceu bate lumea pe motor, trecand pana acum prin Himalaya si Patagonia, iar o alta colega de clasa se plimba prin 10 tari si 3 continente in doar 6 luni. Si tot asa.

Unde vreau sa ajung? Pai sa zic, tare, cat de tare pot, ca se poate. Ca lumea asta nu-i pierduta, atata vreme cat inca avem oameni suficient de puternici si independenti care, fara sa aiba nevoie de nici un fel de ajutor, reusesc sa aduca in realitate aventuri de genul asta. Ca plecarile solitare (sau cel mult in cuplu) sunt inca posibile, ba chiar tot mai abordabile. Ca nu suntem iremediabil pierduti si defecti, ca societate. Ca exista inca spirit, ca exista nerv, ca existam.

Si peste toate gandurile astea, cand am iesit din sala unde s-a tinut prezentarea am intrat intr-o ninsoare parca adusa din povesti. Care ne-a invaluit de parca ne spunea ca visele noastre nu-s doar vise, ca se vor aseza in realitate ca si fulgii aceia mari din jurul nostru. A fost o seara in care mi-am incarcat bateriile cu varf si indesat. Am luat o portie maaaaare  de entuziasm, de care avem tot atat de mare nevoie. Acum insa e bine 😉