evenimente, muzica

Muzica ne Traieste

Cum probabil cei care ma urmaresc pe twitter stiu, in seara asta am reusit, pe ultima suta de metri, sa ajung la concertul marelui Jon Lord, membru component al trupei Deep Purple. Si Doamne, tare bine am facut. Concertul s-a petrecut la Sala Palatului, fiind organizat de ARTmania si mai multe informatii despre puteti gasi aici si aici. Alaturi de Jon Lord, pe scena s-au aflat trupa Te, solistii Steve Balsamo si Kasia Laska si Orchestra Filarmonica din Ruse condusa de Naiden Todorov. Cam atat cu datele tehnice 😛

Orga lui Jon Lord

Un instrument minunat, istorie a muzicii de valoare

Seara s-a anuntat speciala inca din foaierul salii, unde am intalnit un public aparte – multi oameni in varsta, trecuti binisor de zbuciumul adolescentei si nu putine au fost cazurile in care am admirat de la distanta ceva plete albite de vreme. Oameni care au venit sa traiasca o seara de Muzica alaturi de unul din idolii mai multor generatii. Si care au primit Muzica – multa si de foarte buna calitate.

Concertul a inceput rapid, fara intarziere (prea mare) si fara prea multe introduceri. Jon Lord, dupa un ropot de aplauze si cu o apartitie care impunea titlul de Lord, ne-a salutat si a facut o scurta prezentare a primei parti a serii si anume Concerto for Group and Orchestra. Adica o compozitie proprie, cu o istorie deja consacrata. Ingemanarea dintre pasajele rock si cele simfonice este desavarsita. Felul in care sunetele isi schimbau ritmul si trecerea de la un regim melodic la altul au creat o stare de sublim. Nu stiam daca sa inchid ochii si sa ma bucur de sunete sau sa stau sa privesc si sa admir muzicienii de pe scena si in mod special pe Marele Jon Lord care are o prestanta ce impune un respect cald (nu am gasit alta rima). Lupta dintre ariile simfonice si riff-urile rock a facut deliciul primei parti, care a durat aproape o ora si jumatate. Asa cum s-a exprimat chiar Jon Lord, Concerto for Group and Orchestra este copilul sau. Un copil care este deja ajuns la maturitate si care ofera atat de multe experiente si trairi ce duc usor cu gandul la perfectiune.

Pauza a venit pe nepregatite dar a fost o buna ocazie sa ma intalnesc cu cativa prieteni si sa am cu cine comenta concertul. Caci aveam cu adevarat ce comenta. A urmat o a doua parte in care Jon Lord ne-a pregatit pentru o calatorie in timp, trecand printr-o buna parte din istoria muzicala alaturi de Deep Purple si piesele lor memorabile. Calatorie ce nu a fost tocmai cronologica, avand minunata ocazie de a putea sari in voie prin timp, uneori si zeci de ani. Fiecare piesa a fost prezentata de catre Jon Lord si pentru aproape fiecare din ele ne-a oferit si o scurta istorie pentru a putea intelege mai bine semnificatia respectivelor melodii. Frumos si mai ales din suflet caci multe dintre piese sunt foarte personale.

Nu am putut sa nu remarc cat de prezent si de entuziast a fost Jon Lord, intreaga seara. L-am vazut cum, la pasaje in care orga sa nu era la lucru, el atingea clapele si canta impreuna cu orchestra, fara insa sa produca vreun sunet. In picioare fiind, tot timpul era conectat la muzica si batea ritmul cu palmele pe pian sau orga. A fost impresionant sa-l urmaresc si sa vad cum muzica ii lumina efectiv chipul. Jon Lord este un personaj, cum am spus, cu multa prestanta si parul sau alb ajuta mult la aceasta imagine insa vazandu-l atat de entuziast m-a facut sa ma simt mult mai aproape de muzica lui. La finalul concertului, cu un gest aproape parintesc, a batut usor cu palma orga sa veche si de incredere – un gest simplu dar care spune multe despre acest om si pasiunea lui pentru muzica.

Final de concert care nu a fost altceva decat Child in Time, o minune de piesa a celor de la Deep Purple si la acordurile careia toata sala a izbucnit in aplauze. A fost minunat. Si sa nu uit – finalul s-a intamplat la aproape trei ore de la inceperea concertului. Poate afla si alte trupe cat si mai ales cum trebuie sa arate un concert de Muzica.

 

Standard
ca-n viata, cu bicla, evenimente, ganduri, muzica

Bucurenci, bicla, Mai Mult Verde, Ateneu si dulap

Astazi am avut o zi uriasa – nu cred ca pot gasi un termen mai bun pentru a aduna tot ce mi s-a intamplat. Chiar a fost imensa si culmea, plina numai de evenimente placute si interesante. Dar s-o luam usurel ca avem cale lunga de vorbit si nu-i bine sa ne obosim de la bun inceput.

Cum deja a devenit un obicei, am luat frumusel bicla de coarne si am purces la dat pedale, usurel ca-i frumusel, catre birou. Drum lin, 18 Km facuti fara incidente, The Cat Empire au fost la datorie si chiar am descoperit un traseu nou si ceva mai direct decat cel obisnuit. Super. Si undeva pe la faza asta sa cam rupe ritmul – ajung la birou intr-un Zen superb, numai bun de trecut la munci. Primul lucru, ca de obicei (evident ca dupa cafea :P) este sa arunc ochii pe mail. Si nu trec prin prea multe din portia de dimineata cand imi sare in ochi un anume mail – Expeditor: Dragos Bucurenci (MaiMultVerde), Subiect:  invitatii Enescu. Hmmm, uite ca au aparut comentarii noi pe blogul lui Dragos Bucurenci, cel cu invitatiile pentru Festivalul George Enescu, imi zic in primul moment. Dupa care citesc si continutul mailului, asa sa fiu in tema 😀 Moment in care brusc in birou incep sa se auda urlete, tipete, batai in masa, ce sa mai, zici ca venea Gingis Han sa recupereze mileniile dormite. Bai nene, greu de crezut si cu atat mai greu de sperat dar cumva, din ce scria acolo, reiesea cum ca as fi castigat bunavointa lui Dragos si prin urmare una din invitatiile puse la dispozitie. Wow – moment de mare admiratie in oglinda – eu am facut asta? Da, eu, cu articolul de aici. Si da si tipa, da si urla, mergi la toti colegii (era unul singur in tot biroul) sa explici ce si cum ai facut tu de esti brusc asa de happy. Ziua era deja perfecta – dar stai asa.

Dupa ce in fine se aseaza la loc praful prin birouri, incep sa gandesc – era deja ora 12 (nu ma injurati, am un program flexibil, OK, de acord dar il platesc cu multa dobanda) – si oricum faceam programul, tot nu prea dadea bine. Participarea mea la concurs chiar n-a fost una careia sa-i acord sanse prea mari de succes si prin urmare am mentionat destul de la intamplare zilele in care pot merge, fara sa iau in calcul si ora de incepere. Pana una alta zic, stai sa dau niste telefoane, mail-uri, twitt-uri, aveam totusi un loc disponibil pe care era pacat sa nu-l ofer cuiva care sa-l merite. Si surpriza, toti/toate din cei sunati au declarat cu regret ca noi muncim, noi nu muzica. Na, acum ce naiba sa mai zic – bodogan, comentez in barba si trec mai departe sa ma apuc de treaba – imi zic ca vad eu cum o rezolv mai tarziu si daca nu si nu, gasesc pe cineva in Piata Festivalului care sa-si doreasca sa mearga si la Ateneu. Dar totusi, trebuie sa si muncesc pana atunci si asta in decurs de 2 ore si putin, daca vreau sa nu ajung cu casca in cap la Festival. Asa ca da-i si lupta cu toata lumea, ma rog, zi normala de razboi munca. Evident ca s-a facut ora 3 si eu eram inca pe baricade, in conditiile in care nu aveam inca invitatiile, eram cu bicla dupa mine iar eu pana acasa fac ~1 ora pe doua roti – si mai trebuia sa ma si schimb pentru a ajunge totusi cat de cat prezentabil la concertul de la Ateneu – LES MUSICIENS DU LOUVRE acompaniati de SALZBURGER BACHCHOR , Dirijor : MARC MINKOVSKI in program : Franz Joseph Haydn – Oratoriul „Creatiunea”. Si trecem la etapa a doua, drumul 😀

Dai si lupta stimabile, pana la Mai Mult Verde de unde trebuia sa iau invitatiile e mai mult departe pana una alta. Noroc ca am gasit relativ repede locatia dar ghinion ca in afara de un stalp de iluminat (de care erau deja legate o bicla de la Cicloteque si un motor) nu era nici un alt ceva de care sa-mi leg si eu bicla (poate n-ar strica un rastel in zona, ma gandesc eu 😉 ). Asa ca am reusit s-o strecor cumva pe langa cele mai sus mentionate si fuga sus. Unde iarasi am avut noroc sa iau repede de tot invitatia si am zbughit-o – imi cer scuze celor de la Mai Mult Verde ca nu am fost mai social dar chiar nu aveam cand sa fiu.

 

Cu bicla la Mai Mult Verde, invitatia pentru Festivalul George Enescu

Cu bicla la Mai Mult Verde, invitatia pentru Festivalul George Enescu

 

In timp ce coboram, cu invitatiile in brate (pe langa casca, casti si manusi) mi-am adus aminte – eu ce fac, ma duc singur? Asa ca din senin mi-am amintit de o prietena (cu care, printre altii, am fost la film aseara) care era in concediu – deci sanse mari sa poate veni si stiam ca va aprecia acest eveniment. Sus in sa, da telefon, telefon inchis – ooops. Suna un prieten comun, eschiveaza 2-3 masini, treci pe rosu (nu mai era timp, sorry) si explica in timp ce gafai la pedale ce vrei de la el – inca in noroc, prietenul are un alt numar de telefon, suna el. Buuuun, da-i tare ca nu mai e timp – drept e ca nici suflu nu prea mai era dar ce mai conta asta? Ma apropii de casa si suna telefonul (a 5-a oara dar deh, e zi de lucru, nu?) – prietena respectiva poate veni – ufff, in fine se aseaza lucrurile – si prin rezonanta si bicla la drum intins ca mai aveam vreo 10 Km pana acasa. Dar ajung intr-un final, arunc toate cele, ma sui in masina si da-i inapoi – timp de ajuns: 15 minute. Deh, tehnologia ne mai si ajuta din cand in cand – asa ca am folosit-o la maxim – noroc ca nu-s radare pe traseu 😀 Rezultatul insa a fost ca am ajuns in fata Ateneului la 17.10

 

Invitatie la Festivalul George Enescu, semnatura Dragos Bucurenci

Invitatie la Festivalul George Enescu, semnatura Dragos Bucurenci

Multumiri Dragos Bucurenci si multumiri Unicredit Ţiriac Bank.

Si spre disperarea mea, cerberii de la usa chiar au tinut cont de program – desi sunt convins ca nu incepuse concertul. OK, nu avea sens sa-mi rup parul (nu de alta dar ar fi durat prea mult) asa ca ne-am retras frumusel in Piata Festivalului unde ne-am bucurat de un frumos concert de pian si vioara, asteptand cu o imensa nerabdare pauza de la Ateneu. Bun, trecem repede peste partea cea mai trista a zilei si intr-un final a venit si pauza asa ca am putut intra in Marele Templu. Moment in care cam orice altceva a pierdut brusc ultimul dram de semnificatie si am ramas absorbit de ceea ce vedeam si simteam. Pentru mine a fost un prim contact cu Ateneul si desi nu chiar de acum, regret enorm ca nu am fost mai ferm cu mine in timpuri mai vechi astfel incat sa nu las atat de usor alte si alte lucuri sa amane acest moment. Prin urmare, eram cam ca un copil de gradinita ajuns prima oara la Muzeul Antipa 😀

La intarea in sala de concert, am avut placerea sa trec fix pe langa Tudor Chirila care poarta si el ceva vina pentru acesta zi uriasa din viata mea. Am vrut sa-l opresc si sa-i spun de ce si cum am ajuns acolo dar am fost un prost si nu am facut-o – ca de multe alte ori, regret acum ca nu mi-am urmat impulsul. Tudor, te salut, sunt Vulupe de pe Twitter, multumesc ca ti-ai batut gura sa ne indemni sa venim la Festival. Hmmm, cat de greu era sa-i spun asta? Cred ca s-ar fi bucurat sa stie ca nu a fost in van incercarea lui. Ufffff, retineri sociale de oameni de grota – fac si din astea, din pacate. Revenim insa.

Nu am sa incep sa fac vreo analiza critica a ceea ce a insemnat MARC MINKOVSKI sau corul SALZBURGER BACHCHOR vazuti pe scena Ateneului. Au fost moment sublime, au fost momente in care am uitat de mine, au fost momente in care imi venea sa ma ridic din scaun si cel putin mental am facut-o de multe ori. Am inteles, cred, de ce Beethoven a putut compune fiind complet surd. Astfel de opere nu se  pot compune cu urechea, este nevoie de tot sufletul pentru a imbina fluviile de sunete in ceea ce oamenii numesc MUZICA. Am stat si am savurat fiecare moment, am studiat fiecare chip din orchestra si am vazut cum aproape fiecare din ei simtea muzica in felul sau propriu – concentrare, retinere, admiratie, incrancenare, relaxare – am regasit toate aceste stari pe chipurile membrilor orchestrei sau ai corului. Sunt oameni care isi dedica existenta pentru ca astfel de concerte sa aiba loc, pentru ca sufletele noastre sa poate vibra liber si cu adevarat armonios.

Mergeti, va rog, cei care cititi, mergeti la Festivalul George Enescu. Cele cateva ore pe care le veti petrece acolo pot insemna trairi cat nu au altii in ani daca puteti sa va deschideti sufletul si sa primiti acea emotie. Am vazut scaune goale in sala si m-am intristat. E pacat, este un foarte mare pacat. Mergeti, nu costa o avere sau macar mergeti in Piata Festivalului – se intampla lucruri minunate si acolo.

Ah si sa nu uit, la plecare am primit cadou si doua carti:  Pobby si Dingan de Ben Rice si Dormi! de Annelies Verbeke. Am sa le citesc cu mare placere si trebuie sa recunosc ca au reprezentat un frumos final pentru un eveniment cu adevarat special.

Si acum sa trecem si la ultima parte a serii, caci se pare ca nu era suficient pentru o singura zi 😀 Cum spuneam acum nu multa vreme, am un bun prieten care s-a mutat de curand cu iubita lui. Cum dupa un astfel de eveniment, cu o asa de mare influenta asupra mea, nu pot sub nici o forma sa ma intorc cuminte acasa, i-am sunat in ideea de a le face o vizita. Gand la gand cu bucurie, iubaretii nostri tocmai isi trec cuibul printr-un proces de reintregire – deh, oameni casnici, nu ca altii care inca scriu pe blog la ora 04.45 😛 Si nu stiu zau cum naiba am facut de ne-am sincronizat de minune in asa fel incat am avut superbul final de seara in glorie, carand si ulterior montand un dulap al naibii de greu, achizitionat cu dragoste (si bani putini) de la Kika. Procesul de montaj a fost floare la ureche, n-a durat decat doua ore si inca ii admir pe vecinii care au dat dovada de o rabdare incredibila. Dar la final ne-a iesit o minune de dulap, cu usi care se inchid si sunt aproape drepte 😀

No si cam asa se incheie, tarziu in noapte spre zori de zi, una din cele mai pline zile din ultima vreme. Sper ca v-am facut sa intelegeti de ce am inceput cu Astazi am avut o zi uriasa. Legatura dintre Dragos Bucurenci, bicla, Mai Mult Verde, Ateneu si dulap cred ca este deja mai mult decat evidenta 😉

Concluzia zilei? Vulupe, citeste-ti mailul de dimineata, INAINTE de a pleca de acasa – poti avea sansa de a-ti scurta unele trasee si de a evita situatii de criza.

Concluzia care conteaza? Daca faci ceva, daca participi, daca incerci, daca actionezi, poti avea sansa sa te trezesti ca ai si castigat 😉 Altfel, nici o sansa.

La final: mergeti la Festivalul George Enescu – va datorati voua asta, nimanui altcuiva ci doar voua. Va rog.

Standard
evenimente, muzica

mergeti sa va bucurati sufletul

Asta seara, fara sa-mi fi planificat asta si poate cu atat mai bine, avand undeva in minte indemnul insistent al lui Tudor Chirila, am facut un ocol si pe seara m-am oprit in Piata Revolutiei la Festivalul George Enescu. A fost un moment de WOW cu litere cat mai mari. Greu de pus in cuvinte placerea si linistea pe care le poti simti la un astfel de concert. Va recomand, cu caldura, sa mergeti, macar pentru putin timp, macar pentru o seara, sa va bucurati sufletul cu ceea ce se intampla acolo. Cu muzica pura, cu leganare, cu plutire, cu visare – oamenii aia sunt niste samani ai notelor.

Atmosfera este superba, relaxata, fara fite si priviri lungi, foarte, foarte multi tineri – am vazut un cuplu care statea in spatele scaunelor, in picioare si dansau usor pe acordurile de pe scena – sublim. Imi pare rau ca nu am avut camera sa pot face poze dar in acelasi timp ma bucur – asa am putut savura linistit toata licoarea muzicala.

Mergeti, va rog, mergeti sa va spalati sufletul cu apa pura din izvorul muzicii.

PS – cat am stat acolo, am numarat 10 bicle plus a mea, 11 participanti la Festival veniti la pedale, in decurs de mai putin de 2 ore. Nu-i rau 😉

Standard