ganduri

daydreaming cu luna

Gandurile vin atunci cand le astepti mai putin. Atunci cand te pregatesti de lunga iarna, soarele rasare si nu intelegi ce naiba e cu vremea asta, a innebunit de tot? Mda, concluzionezi subit, tragand intelepciune din lunga experienta pe care, evident, ai adunat-o – este doar o zi ciudata, soarele dispare el repede si iarna isi continua drumul. Dar iata ca nu-i chiar asa, vremea buna se incapataneaza sa stea cu tine, soarele nu mai vrea sa plece si caldura incepe usor usor sa te dezmorteasca. Si te intrebi, totusi, ce se intampla? Nu intelegi nimic si te uiti in jurul tau si tot nu intelegi si te uiti in tine si tot nu intelegi. Te ascunzi, te retragi la umbra – soarele te zapaceste, soarele te incalzeste si te face sa plutesti si nu stii de ce – dar si la umbra, desi nu-l vezi, soarele te incalzeste la fel de tare. Nu intelegi de ce caldura nu dispare asa cum se intampla de obicei, nu intelegi de ce nepasarea nu-si reia locul de cinste, de ce nelinistea e acolo dar totusi s-a schimbat ceva la ea.

Nelinistea, sentimentul ce te-a cuprins de atat de mult timp si ti-a devenit cel mai bun prieten, a devenit a doua ta natura. Un prieten pe care l-ai imbratisat atat de strans, pe care il cunosti atat de bine incat ii simti chiar si cea mai mica schimbare, cea mai mica tresarire. Si de data asta, nelinistea ta, chiar daca in cotinuare iti e alaturi, s-a schimbat. A crescut, a devenit mai puternica dar in acelasi timp, asa cum nu stiai ca poate, a devenit mai calda, framantarea ta stie acum sa zambeasca – usor, din coltul buzelor doar dar adanc si senin. Si iarasi nu intelegi, oare de ce, de unde, cum, de cand?

Alexandrina HristovDans les fleurs

De cand ai prins oare curajul sa ridici ochii din tine? De cand zambetul tau nu se mai adreseaza lor ci tie? Tie si … mai e oare cineva? Mai e cineva pe care zambetul tau cauta? Mai e cineva de care zambetul tau are nevoie sa se deschida? Si stai in loc, nelamurit si chiar te intrebi: e cineva? Raspunsul, neasteptat, necautat dar atat de dorit vine din stralucirea ochilor ei, din lumina privirii care te face sa vrei mai mult, care te face sa revii de fiecare data cand te intorci sa pleci. Stralucirea acelei priviri care a topit raceala toamnei tarzii si face ca iarna sa para undeva departe, ramasa doar amintirea unor nopti uitate. Si te face sa vrei mai mult, tot mai mult, sa vrei sa te simti invaluit de caldura atat de placuta, sa uiti de vant si de distante, sa uiti de somn si de tot numai ca sa ai parte de acea privire. Caci ea ajunge, purtata de acei frumosi ochi, pana in adancul tau, acolo unde nici tu nu ai fost de mult – de prea mult. Si deschide fara cel mai mic efort usi care se cer deschise, care tremura si se zbat din nevoia de a fi date la perete si de a lasa lumina sa patrunda.

Iar zambetul tau devine o stare, caldura care te-a invaluit devine placere si lumina se transforma, ajunge sa faca parte din tine si tu devii, la randu-ti, stralucitor. Doar sa treci prin lume devine motiv de bucurie si de zambet, o adiere aduce cu ea fericire si totu-ti pare mai frumos. Caci, nu-i asa, toamna e cel mai frumos dintre anotimpuri. Sau poate vara, primavara si de ce nu iarna, caci ea le intrece pe toate in frumusete atata vreme cat privirea ei te invaluie. Si doresti mai mult, din ce in ce mai mult sa te pierzi in privirea ei, sa te dizolvi, sa-i simti mirosul cald si parfumat al parului cand o imbratisezi, sa-i simti linistea respiratiei care-ti aduce in dar si tie ritmul calm al somnului de dimineata. Nu vrei sa adormi, vrei sa o strangi in brate dar ti-e teama ca ai s-o trezesti si farmecul se va pierde in aburul visului oprit inainte de timp. O atingi dar n-ai curaj sa te apropii de frica propriei tale ierni, de frica sa nu spargi vraja si sa revii iar la imbratisarea rece si formala, ca in atatea alte nopti. Caci noaptea este timpul tau, timpul in care de atatea alte ori ai inceput sa visezi iar dimineata, cruda ca orice dimineata fara lumina, ti-a spulberat visul fara nici o explicatie, fara nici un motiv, fara macar sa poti sa inchizi ochii cat sa mai pastrezi putin visul.

Acum insa lumina nu mai spulbera, lumina aduce stralucire, aduce caldura si aduce nevoie, aduce dor. Dor de ea, dor de privirea ei, dor de joaca zambetului si a cautarii, dor de nelinistea care te face sa nu vrei sa te opresti. Si zambesti catre tine si te bucuri caci, desi nu-i langa tine, stii toate astea – stii cum arata ochii ei, cum arata privirea ei, ce parfum are parul ei, ce placuta ii este respiratia somnului fara griji. Stii ca nu vei putea sa mai rezisti si ca in curand, peste mai putin de-un fir de nisip in clepsidra, vei fi iarasi langa ea – caci o vei cauta, nu vei putea sa mai rezisti s-o stii departe.

Soarele de toamna aduce cu el o lumina ce te invaluie si acopera totul cu alte culori. Ati vazut cat de frumoasa este lumea la inceput de toamna?

o dimineata in Vama Veche

o dimineata in Vama Veche

Standard
ganduri

That’s what I keep asking myself – what’s it all about?

De cateva zile tot vreau sa postez secventa asta:

 

 

Am preluat ideea de la un prieten si ii multumesc pentru acest clip. Vorbele sunt geniale, de altfel cam tot filmul este superb si il recomand cu mare caldura celor care inca nu l-au vazut.

Revenind la Peace of Mind. Este chiar asa de importanta? OK, in mod clar nu e bine fara. Dar e cel mai bine cu? Este cel mai bine, cu adevarat, sa avem liniste? Atunci, cum se face ca mai mereu dau peste cam acelasi scenariu – cum cineva devine brusc nelinistit, in special din motive de disponibilizare sentimentala subita, cum acelasi cineva gaseste destul de rapid nenumarate resurse de energie si creativitate. Cum se face ca mai pe toata durata linistii nu se remarca mai deloc prin aceste trairi? Ca de cele mai multe ori de fapt suntem multumiti cu relativa siguranta a unui culcus cald si devenim rapid preocupati, comozi, placizi. Ca uitam sa ne intrebam, uitam sa radem cu pofta, uitam sa vedem oameni si locuri asa cum sunt, nu prin prisma unei relatii? Ca devenim repejor niste burghezi ai ideilor si ai trairilor, ne devenim suficienti. Oare cum?

Sau de fapt aceste nelinisti, framantari, nevoia de frumos si viu apar numai ca o reactie la singuratate? Sau ca un plus pe care incercam sa ni-l acordam, sa ne dovedim ca suntem totusi mai buni sau macar ca suntem? Ca avem si noi, in pofida sentimentului de rejectare resimtit, ceva de spus, ceva de adus lumii, celor din jurul nostru. Si astfel ne mangaiem ego-ul si credem ca suntem, macar putin, mai buni decat majoritatea. Asa sa fie, oare? Atunci de ce aceste trairi aceste zbateri interioare, aceasta nevoie de manifestare nu au fost la fel de puternice (asta daca au existat) si atunci cand eram doi? Ce se schimba oare?

Iata doua posibile explicatii pentru aceste schimbari, uneori majore. Cu siguranta nu sunt singurele. Totusi, tind sa cred ca suntem cu adevarat mai plini, mai creativi, mai productivi atunci cand suntem singuri. Avem mai mult curaj, avem mai putine de pierdut si ne simtim mai liberi si mai puternici tocmai din aceste motive. Nevoia de celalalt ne inspira, ne aduce neliniste dar este exact aceasta neliniste cea care la final creeaza.

Vreau neliniste, vreau o minge in Vama. Si totusi, cum fac sa am si peace of mind???

Standard