ganduri

banalul din noi

Ma plangeam si zilele trecute intr-un mesaj pe Facebook pentru ca zau nu mai rezist. Oriunde ma uit, orice as citi, pe aproape orice canal de informatie as urmari nu dau decat peste povesti de succes. Nu se mai intampla nimic in zona social – umana decat descoperirea si eliberarea eroului, aventurierului, creatorului din noi. Zau?

Toata lumea alearga sa aiba cat mai multe povesti interesante, captivante si impresionante de impartit cu prietenii (mai mult sau mai putin cunoscuti). Orice concediu, orice vacanta este o aventura – sau cel putin asa ar trebui sa fie ca sa conteze. Nu stiu cum se face dar peste tot exista programe de dezvoltare personala, de eliberare de locul de munca, de auto-descoperire, de creativitate si asa mai departe. Suntem brusc toti artisti, creatori, atreprenori, aventurieri – nimeni nu-si mai gaseste locul intr-un destin banal, nespectaculos.

Si cumva imi aduc aminte de ceea ce povesteam, tot aici, acum ceva vreme, despre obligativitatea iubirii. Cumva toate astea ma duc cu gandul la faptul ca aproape tot din ceea ce pare important in aceste vremuri nu-i decat o mascarada. Asa-i ca va doriti sa fiti independenti? Asa-i ca va doriti plecari in Asia si America de Sud? Asa-i ca va doriti adrenalina unei sarituri cu parapanta, cu parasuta, cu avionul sau mai stiu eu ce? Asa-i ca visati cu indarjire momentul cu destul timp liber incat sa va dovediti, in fine, talentul vostru artistic pe care stiti bine ca-l aveti? Asa-i? De ce? DE CE?

Unde te uiti gasesti doar oameni in cautarea unei revelatii, a unei descoperiri. Oameni care sacrifica totul acum pentru aventura de maine. Care uita sa traiasca pentru ca inca nu si-au dovedit potentialul, inca nu s-au descoperit. Si intre timp, apa trece, pietrele raman – pe loc. In aceeasi ipostaza, cu aceleasi framantari – doar cu mult mai multe frustrari.

Oameni buni, oare toata omenirea asta nu-i formata decat din elite? Oare o intreaga specie poate fi formata doar din lideri si eroi? As spune ca nu – ba, as paria ca nu. Asa cum este firesc, doar o mica, o foarte mica parte chiar se inscriu cu adevarat in elita – insasi prin esenta ei se intampla sa fie asa. Si atunci, cum se face ca toata lumea nu-si mai doreste altceva? Va imaginati oare cum ar arata un stup in care toate furnicile si-ar dori sa devina regine? Si cu ce rezultat? Da, stiu este o viziune simplista – dar cumva cred ca surprinde destul de bine esenta.

Cum se face ca nimeni nu-si mai doreste o viata normala? Ca banalul, omul de pe strada, “the regular Joe” nu sunt decat exemple negative, de neimplinire? Cum se face ca ne dorim atat de mult sa ne descoperim dar facand asta ne ducem exact catre zona cu cea mai mica probabilitate de ne apartine cu adevarat. Da oameni buni, stiu ca nu-i deloc usor sa-ti accepti propriile limite – dar cum altfel poti tinde catre implinire?

Daca nimeni nu mai da doi bani pe-o viata normala – care, a nu se intelege gresit, nu exclude deloc cautarea, experimentarea, descoperirea si entuziasmul – si toti vor sa fie niste mici semi-zei, oare cum de nivelul de multumire este intr-o continua scadere?

Banalitatea are multe valente – printre cele mai importante este faptul ca, cu adevarat, ne reprezinta pe cei mai multi dintre noi. Cand vom incepe sa intelegem – si sa acceptam – acest fapt cred ca multora ne va fi mai bine. Cand vom include simplitatea si banalitatea in lista celor pe care le cautam in cursurile de auto-dezvoltare, poate chiar vom avea o sansa la implinire.

ganduri

iubirea – norma sociala

Este un gand pe care il tot invart de ceva vreme prin minte. Desi am incercat sa-l uit, sunt momente in care el isi face de cap cu mine si imi sare in fata cand nu ma astept. Si nu-mi da pace. Cea mai buna metoda de exorcizare pe care am gasit-o este asta, sa-l pun aici, sa-l las in lume sa zburde ca trubadurii si sa ma lase pe mine in pace – asta daca va binevoi sa se lase asezat, frumos si aranjat, aici. Cred insa ca da, este genul de gand care vrea sa se plimbe, vrea sa cucereasca minti noi si sa invarta alte si alte ganduri. Asa ca sa ne apucam de exorcizat.

Ma tot uit in jurul meu, pe net, pe bloguri, pe twittere, prin carti, prin reviste, prin muzica si filme, pe haine si pe afise si vad ca foarte, foarte, foarte des se dezbate, prezinta, imparte si desparte un subiect anume – iubirea. De la reclamele TV pentru orice pana la cartile cele mai fierbinti ale momentului si nu numai, iubirea ne este prezentata, aratata, oferita, impartasita fara incetare. Aproape ca in ultima vreme iubirea a devenit un subiect mai la moda decat sexul. Iar asta nu-i putin lucru 😛

Oricine vrea sa spuna ceva, apeleaza la iubire, intr-o forma sau alta. Vesela sau trista, parinteasca sau amoroasa, crestina sau pacatoasa iubirea ne este oferita pe tava, iubirea insoteste orice mesaj din dorinta de a duce acel mesaj mai aproape de destinatia dorita. Care de multe este una extrem de mercantila – pentru ca iubirea vinde. Iubirea vinde si vinde bine. Vinde pentru ca, in orice situatia te-ai afla, iubirea este cea care iti marcheaza viata. Sau poate, nu-i asa?

Daca esti fericit si indragostit, imaginea iubirii te va atrage, te va face sa resimti placerea momentelor intime cu jumatatea ta astrala – si deci vei reactiona la mesajul primit. Daca insa esti ranit, esti singur si nefericit, iarasi vei reactiona, la fel de puternic, la mesajul potrivit. Si aici apare o mica problema, foarte interesanta in desfasurarea ei. Imi permit sa preiau o idee de la D-l Frédéric Beigbeder, din nuvela 29,9 – oamenii fericiti nu consuma. Iar noi traim tocmai in cea mai de consum epoca din istoria omenirii.

Ce se intampla oare daca punem cap la cap ideile de mai sus? Pai, sa le luam pe rand. Prin zeci de canale ni se promite (si conditioneaza, am sa revin la ideea asta) fericirea oferita de iubire – dar oare, in conditiile noastre sociale, cati mai avem posibilitatea de a gasi si mai ales de a pastra o iubire suficient de puternica sa te poata face fericit? Pai, destul de evident ca printre traficul infernal, rata la masina de spalat si de carat, la casa si la vacanta de vis, jobul cu program fara sfarsit si seful care nu te slabeste din vizor, studiul pentru al cincilea masterat si sala de sport pe care o urasti, nu prea mai e timp nici macar de idile, ce sa mai visam iubire? Ne cautam din ce in ce mai des iubirea vietii pe net sau prin cluburi de noapte si de fapt nu gasim decat aventuri de-o vara, asta daca suntem cu adevarat norocosi si tine atat. Devenim din ce in ce mai exigenti fata de cei din jur, cautam un EL sau o EA care, nu asa, sa se ridice la nivelul nostru si nimic nu ne multumeste. Si uite asa, usor usor, inchidem cercul.

Pai daca fericirea noastra depinde atat de intim de iubire, care iubire devine din ce in ce mai putin accesibila, ce se intampla oare? Devenim, evident, nefericiti. Si ce facem ca sa ne simtim mai bine? Pai, nu asa, consumam, ca doar acum, cu pozitia sociala cu greu dobandita, ne permitem s-o facem. Consumam, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Masini cat mai puternice, haine cat mai flashy, case cat mai mari si mai vizibile, mancare si bautura. Si ce se intampla? Nivelul de stres creste cu fiecare noua achizitie, cu fiecare nou trofeu adus nefericirii noastre. Si prapastia devine din ce in ce mai adanca, multi se refugiaza in confortul consumului exagerat de orice fel si in principal alimentar. Si ne ingrasam, ceea ce, nu-i asa, scade cu atat mai mult sansele de a gasi pe cineva, doar aspectul fizic si in special greutatea sunt o norma foarte importanta in societatea noastra, nu? Si mergem la sala, sa ne revenim, sa ne punem in forma, tinem diete peste diete. Adica iarasi un nou nivel de stres si de ocupare a resurselor proprii, de eliminare a oricarui dram de timp si de libertate. Si tot asa, spirala asta nu prea are vreun sfarsit vizibil. Sau are? De unde insa pleaca totul?

Cum spuneam la inceput, acest iures al evenimentelor pleaca de la o idee care ne este oferita din ce in ce mai des – daca iubesti, esti fericit. Totul este roz si placut, totul devine usor si simplu. Nimeni nu spune nimic despre ce se intampla daca nu iubesti insa implicit se sugereaza ca daca nu iubesti, nu poti fi fericit. Ca nu se leaga, nu? Deci si prin urmare, trebuie sa iubesti – nu se poate altfel. Ai inteles, trebuie sa iubesti! Este obligatoriu s-o faci, nu esti in randul lumii daca nu iubesti, este ceva ciudat cu tine. Si iarasi apare presiunea sociala, iarasi apare necesitatea iubirii. Si totusi, chiar nu se poate altfel?

Sigur ca se poate, evident ca da – numai ca nimeni nu-ti spune asta. Si de ce ti-ar spune-o? Esti bun asa cum esti, nefericit, nemultumit, mereu in cautare de ceva care sa umple golul. Dar se poate si altfel. Se poate si varianta realizarii personale, fara a depinde de nimic exterior. Se poate si varianta dezvoltarii proprii, pentru dezvoltarea proprie. Fara nici o alta motivatie, fara nici un alt indemn exterior. Hai sa exploram putin acest drum, la nivel teoretic, sa vedem unde ne-ar putea duce.

Dezvoltarea personala, fara un alt scop, este prin definitie lipsita de frustrari – orice progres este resimtit puternic si foarte motivational. Cresterea sinelui duce la siguranta, duce la independenta, la absenta necesitatii unor validari exterioare pentru a ne simti integrati, acceptati. E drept ca toate astea cam scad direct proportional nevoia de consum nediscriminat dar in acelasi timp, dezvoltarea personala duce la un nivel de incredere in sine care cu timpul devine din ce in ce mai vizibil. Simultan, odata cu acesta incredere, scade in mod drastic nevoia de a dovedi pe plan social propria valoare, crescand in acelasi timp disponibilitatea de a cunoaste oameni si personalitati noi si de multe ori captivante. Si de aici incolo, numai de fiecare din noi depinde drumul ales – dar este ales si nu impus, este un sublim act de vointa si de independenta. Lipsiti de constrangeri, liberi de presiune si de frustrari exterioare, sentimentul de fericire devine mult mai accesibil – si mai profund.

Si poate fi cu atat mai intens, cand este impartasit cu persoana iubita 😉

Asa ca nu uita, trebuie sa iubesti! Ai inteles, da?

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: norma