Cuvintele din titlu sunt intrebarea unei mame, dupa ce copilul ei s-a sinucis ca ultima solutie pentru a scapa de arestul securitatii. Se intampla in 1950 iar replica este preluata din filmul Portretul luptatorului la tinerete. Va rog sa-l vedeti, desi este un film greu si dureros pentru cei care inca mai au amintiri din acele vremuri. Pentru restul va fi doar un film bun. Dar nu despre film vreau sa vorbesc.

Vreau sa povestesc despre un neam care pe atunci, acum mai bine de 60 de ani, era perfect ilustrat de aceasta expresie. Un popor care nu stia ce-i ura profunda, care in mod aproape primitiv se intreaba de ce in fata unor crime atat de monstruoase precum cele facute de comunisti. Popor care, prin urmare, nu a avut in realitate nici o sansa sa reziste.

Singurele doua reactii ale neamului romanesc au fost ori mirarea aceasta de inceput de vremuri ori o reactie necoapta a unei intelectualitati incipiente care a incercat sa tina piept cu orice pret. Ne-am trezit inocenti si goi in fata valului istoriei si am fost luati pe sus – inca nu ne-am revenit.

Continuă lectura →