
Arhive pe etichete: om


despre munca
Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.
Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.
Emil Cioran – Pe culmile disperarii
Update – O continuare a discutiei o puteti gasi aici.
cantec de oameni
Ma bucura tare amintirea cu haiduci adusa in minte si in suflet in comentariile de la articolul anterior, cel cu luna de Vama. Si asa, din cant in cant, mi-am reamintit de, poate, cea mai frumoasa piesa scrisa si cantata de Vali Sterian, anume Cantec de oameni. Nu degeaba, pe undeva prin descrierea facuta la profil, scriu eu ceva despre oameni si despre a fi OM. Nu e doar o vorba frumoasa, o metafora pretentioasa si atat. Inca mai cred ca e ceva mai mult. Si, cumva, in felul sau, Vali pune in aceste versuri ceva din acel OM. Cred ca stia asta, tocmai de aceea a intitulat piesa asa si nicicum altfel.
Il regret nespus pe Vali, este o pierdere imensa pentru muzica si pentru sufletul romanesc – alaturi de multi altii, e drept. Cred insa, cu tarie, ca mai avea multe de spus. Sa-l ascultam, dara:
Valeriu Sterian – Cantec de oameni
Ma duc ades cu gândul
Prin veacuri înapoi
Sa înteleg istoria
Acestui neam de soi.Refren:
Hei aici la noi
Pe acest pamânt
Oameni buni au fost
Oameni buni mai sunt.Si tot ce curge în noi
Iubire sau durere
E din strabuni venit
Si ce-i strabun nu piere.E timpul sa-ntelegem
Istoria de mâine
E timpul sa-ntelegem
Ca pâinea naste pâine
OAMENI de urmat
Da, cu majuscule. Nu am, din nou, cuvinte, citind randuri scrise de acest OM. Un OM adevarat, un OM care stie sa fie OM fara sa faca nici un fel de eroism din asta. Va rog cititi cele spuse si facute de Cabral. Este, cred, singurul mod in care putem si mai mult decat atat, avem obligatia sa schimbam lumea – si aici ma adresez celor care nu sunt multumiti de ea asa cum este. Cei care sunt – somn usor in continuare.
Multumesc Cabral – imi aduci aminte ce inseamna sa fiu OM