ca-n viata, cu bicla, de pe drum, ganduri

Romanie draga – am cam obosit

Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.

Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.

Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.

Pe parcursul drumului am avut parte de:

Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.

Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.

Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:

Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).

Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.

Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.

Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.

Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:

Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.

TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.

Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:

– De ce mortii ma-tii ma injuri ba?

– Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?

– Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.

– Tu de ce injuri?

– Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?

Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.

Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.

Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.

Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.

De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.

Reclame
Standard
ca-n viata, ganduri

hai ca se poate – cand Politia e cu noi

Nu mai departe de zilele trecute am avut o intalnire de gradul III cu Politia de circulatie care m-a lasat cu un zambet placut. Sa va explic de ce.

Fotografie politie calare - hai ca se poateUndeva in zona pietei 1 Mai, am dus pe cineva (parintii) la un institut – si am intrat cu masina in curtea institutului respectiv, avand si ceva bagaje – toate bune si frumoase. Dupa ce am petrecut ceva timp pe acolo, ma sui in masina sa-mi vad de drum. La iesirea din curtea institului ma uit dupa vreun semn de circulatie dar nu vad nimic. Aveam o vaga senzatie ca strada aflata direct in continuarea iesirii din institut ar fi sens unic si ca daca as continua as fi fost pe contrasens dar cum nu am vazut nici un semn iar in ultima vreme s-au facut ceva modificari de trafic in zona, mi-am zis sa continui. Dupa vreo 5-10 metri, cam ezitanti, vad cum de pe trotuar, unde era parcata, coboara o masina de politie si vine inspre mine. Cum nu aveam loc sa trecem ambele masini in paralel din pricina celor parcate pe si langa trotuar, strategic (si discret) ma retrag cat mai in dreapta sa le fac loc sa treaca 😉 Insa cand ajung in dreptul meu ii vad ca opresc si coboara geamul de la portiera, uitandu-se insistent la mine. Raspund in consecinta si sunt interpelat cu urmatorul dialog:

– Buna ziua. Sper ca nu aveti de gand s-o luati pe contrasens (usor zambind dar cu un zambet serios).

– Aaaa, va spun sincer ca tocmai ma uitam daca exista sau nu semn si chiar nu sunt sigur daca e sau nu contrasens.

– Este, va spun eu cu siguranta.

– Perfect, multumesc frumos.

– O zi buna.

– La fel si dumneavoastra.

Dupa care ei isi continua drumul iar eu intorc masina si-i urmez. Dupa ce fac stanga pe langa intrarea in institut, vad ca intradevar exista un semn de interzis dar foarte prost pozitionat. In sensul in care este vizibil doar pentru cei care vin catre institut, nu si pentru cei care (ca si mine) ies din curtea acestuia. Moral vorbind, nu am gresit cu nimic – legal insa eram cat se poate de vinovat.

Insa ceea ce m-a impresionat placut a fost atitudinea echipajului. Au fost cat se poate de corecti, avand in vedere situatia concreta in care ne aflam – si ei stiau, asa cum am descoperit eu ulterior, ca acel semn de interzis nu este pozitionat chiar corect. Dar ar fi putut foarte usor sa mai astepte un minut parcati fiind, as fi continuat drumul si m-ar fi putut lasa fara carnet fara sa clipeasca, avand toate argumentele legale. De fapt, ar fi putut sa ma amendeze chiar acolo unde eram, caci  deja eram intrat pe strada cu contrasens.

Totusi ei au ales sa previna, nu sa pedepseasca. Jos palaria, acesta este tipul de comportament cu care ma astept sa fiu intampinat de Politia Romana.  Si prin care ar putea sa-si creasca repejor si consistent prestigiul in societate. O intalnire de care m-am bucurat tare mult.

PS – ambii membrii ai echipajului erau tineri, sub 30 de ani.

Standard
ca-n viata, cu bicla

o bataie, asta-ti trebuie

Ies de pe o strada laterala si fac dreapta. Nu ai cum sa te inscrii in situatia asta decat mergand foarte aproape de marginea drumului si incet – asa dicteaza fizica si traficul. Imediat dupa curba, vad o masina parcata pe partea dreapta. In masina lumina, asa ca vad soferul cum se pregateste sa iasa din masina si-s pe faza. El chiar iese, eu chiar fandez si scap fara probleme. Ma opresc dupa cativa metri si ma intorc inspre sofer:

– Buna seara, nu prea va asigurati – zic eu

– Poftim?

– Era sa ma daramati, nu v-ati asigurat.

– Cand, acum?

– Da, acum cand ati iesit din masina.

– Pai … nu te-am vazut, cu asta (si arata catre far, care este pe LED, pus pe iluminare intermitenta – mult mai eficient si sigur decat un halogen chior)

– Este regulamentar, zic.

– Nu este.

– Ba este, l-am cumparat din magazin autorizat, am si factura.

Se uita in lungul bicicletei, vede ca am catadioptrii pusi, apoi zice:

– Si asta la fel (aratand spre stop, la fel pe LED si intermitent)

– Si asta este regulamentar, zic. Este pacat, dupa cate actiuni am avut cu colegii dumneavoastra, sa ma daramati chiar asa. Ar fi bine sa fiti mai atent. Buna seara – zambesc si plec.

– O bataie, asta-ti trebuie …

Ultima fraza am auzit-o cand deja ma miscam, am crezut initial ca nu am auzit bine, apoi nu am stiut cum sa reactionez. Apoi mi-am spus ca nu merita efortul de a ma intoarce. Acum fierb.

Discutia de mai sus a avut loc acum 20 de minute, intre mine si un politist aflat in misiune, pe masina de radar, in centrul orasului Chitila.

Acum sunt plin de nervi, in special pe mine. Ar fi trebuit sa ma intorc, sa-l iau la intrebari, sa-i notez numele si sa-i fac reclamatie. Nu ar fi patit nimic – cel mai probabil – dar macar ar fi avut parte de ceva frecus. O merita.

Si chiar nu am, acum, starea si energia necesare sa pot dizolva o asa poveste. Chiar nu am si-mi pica prost, tare prost.

Inca am in urechi „O bataie, asta-ti trebuie” …

Standard
ca-n viata

curat murdar

Tocmai am asistat la o scena halucinanta. Halucinanta pentru mine, pentru actrita principala se pare ca a fost de un firesc absolut.

Oprit la semafor, aproape de Hala Traian, vad cum la o fereastra de la parter o individa (nu pot gasi o alta exprimare publicabila) trage usor perdeaua si arunca, cu o dezinvoltura care m-a blocat intial, un morman de hartie. La prima vedere, parea ca l-ar fi aruncat catre cosul de gunoi stradal, pe trotuar existand un stalp – evident ca n-ar fi nimerit cosul dar era o chestie, macar exista intentia. Ma uit mai cu atentie, ioc cos de gunoi si nici macar amintirea unuia nu exista pe acolo. Analizez din ochi „pachetul” si observ ca este de fapt un scutec de copil, incarcat cu productia creativa a acestuia. Moment in care ma blochez iarasi. Acum, stiu si eu ca acel pachet este o bomba bio-chimica dar suntem, totusi, in anul de gratie 2009 – cum poti sa arunci asa ceva in strada? Si orice altceva, ca tot ne punem intrebari? Daca nu eram in trafic, sincer m-as fi oprit si as fi aruncat acel pachet inapoi pe geam.

Acum stau si ma intreb: exista vreun numar de telefon unde putem anunta astfel de evenimente, cu sanse reale de a se si rezolva ceva? Pentru ca ar fi meritat o parte din timpul meu sa sun si sa astept acolo un echipaj care ar fi scris o amenda pe loc. Macar asa as fi avut o oarecare satisfactie. Exista? Eu unul nu stiu unde ar fi trebuie sa reclam un astfel de comportament.

Si ca final, mai are rost sa specific etnia individei? Caci da, era tiganca si dupa cum o dovedesc faptele, chiar o tiganca imputita. Asta apropos de campania de sustinere a rromilor. Pai nene, la faza de mai sus m-am simtit extrem de calcat in picioare. Pe mine cine ma sustine? Cine face campanie pentru ca astfel de gesturi incredibile intr-un oras ce se doreste decent sa nu mai existe?

Cine???

Standard
ca-n viata

iubi

E doar un banc dar mi-a placut enorm, hazul de situatie este genial. Plus ca aduce noi semnificatii apelativului atat de des folosit – iubi


Maria se trezise cam târziu luni  dimineaţă, sărise peste câteva etape premergătoare mersului la lucru, chiar şi peste fardat, lucru neobişnuit  pentru ea – de obicei stătea câte douăzeci de minute  în faţa oglinzii. „Mă fardez în maşină, nu mai am timp să stau acum să mă aranjez”, işi spuse.

Acest lucru, plus excesul de viteză exact în dreptul unui radar amplasat între două intersecţii de pe Splaiul Unirii fusese motivul pentru care o oprise agentul de circulaţie. Avea trusa de farduri în poală, pensula într-o mână şi oglinda retrovizoare îndreptată nefiresc în jos, într-o poziţie care o trăda. Nu a mai avut nici un argument care să-i susţină nevinovăţia în faţa agentului de circulaţie, era evident cu ce se ocupa ea în timp ce conducea.
– Bună dimineaţa, doamnă. Agent Popescu de la Poliţia Rutieră (…) Permisul şi talonul la control, vă rog.
– Domnişoară! Avocat Maria B.
– Mă scuzaţi, actele, vă rog.
– Ştiţi, mă grăbeam tare, am o şedinţă la ora 9 şi nu-mi pot permite să întârzii.
– Înseamnă că aveţi maşina timpului, pentru că este deja 9:25.
– Vedeţi! Este foarte important să…
– Îmi pare rău, mă simt nevoit să vă reţin permisul, sunteţi un pericol pentru trafic.
– Dar…
– Îmi pare rău.
A doua zi se trezi şi mai târziu decât în dimineaţa precedentă.
Îşi aminti instant de povestea de luni dimineaţă şi rememorarea faptelor o plesni aproape la fel de tare ca gândul că a uitat să cumpere cafea pentru dimineaţa asta şi că, peste toate astea mai presus decât orice – va trebui să meargă la birou cu troleibuzul. Ea cu troleibuzul?! Să-şi frece deux-piece-ul de toţi nespălaţii, să respire acelasi aer cu pulimea într-un spaţiu închis de câtiva metri pătraţi?
– F….-l în gură de neşcolarizat, mi-a oprit carnetul! Ţăranul dracului! îşi spuse cu voce tare. Da, să creadă el că-mi frec eu coatele de toată pleava în transportul în comun. Să le-o trag, iau maşina!
Plecă cu gândul că ceea ce se întâmplase în ziua precedendă nu fusese decât un accident, pe ea nu o oprise niciodată vreun poliţist sau dacă o oprise zâmbise frumos şi plecase în secunda urmatoare fără nici un fel de problemă. Fusese doar o întamplare nefericită faptul că ieri o oprise un impertinent. Asta nu o să se mai repete niciodată. Nu în viaţa asta. Cel puţin cât o să fie tânara şi atrăgătoare…

Dacă Doamne fereşte se întamplă din nou să mă oprească vreun imbecil, am să ma folosesc de datele Cristinei, ea are carnet dar nu-l foloseşte niciodată pentu pentru că n-are maşină. Seems fair to me, îşi zise în timp ce băga cheia în contact.
Hotărî, ca măsura de precaţie, să nu meargă totuşi cu viteză foarte mare şi să nu vorbească la mobil în timp ce  conducea.
După nici o mie de metri un agent îi făcu semn să tragă pe dreapta.
– F….-vă!!!
Imposibil! Acum ce-am mai făcut?! Formă un număr de telefon la repezeală:
– Andrei, o să te sune un poliţist, fii foarte atent: o să te întrebe de mine. Atenţie! NU SUNT CINE ŞTII TU CĂ SUNT!!!
Apucă să închidă în grabă şi să arunce telefonul pe scaunul din dreapta înainte ca poliţistul să se aplece către ea.
– Bună dimineaţa, doamnă. Agent Ionescu de la Poliţia Rutieră a (…) Permisul şi talonul dvs, vă rog.
– Domnişoara… făcu Maria gâtuită de emoţii.
– Mă scuzaţi, actele, vă rog.
– Ştiţi, nu le am la mine, mă grăbeam când am plecat şi…
– Cum vă numiţi, va trebui să facem o verificare.
– Cristina F.
La doua minute după ce dădu prin staţie poliţistul primi un răspuns de la colegi.

– Domnişoara Cristina F, unde aveţi domiciliul?
– Strada Sibiu 12!
Yes, îşi spuse satisfacută, în gând.
– Şi cum se numesc pe părinţii dvs?
Maria amuţi. De unde dracu’ să ştie ea cum îi chema pe părinţii ţoapei de Cristina, nu mai ştia mare lucru despre Cristina măcar, nici dacă mai trăieşte, de unde să ştie de mă-sa şi de tac-su, dacă nu cumva şi aceştia erau deja la 2 metri sub pământ de mult timp, pentru că nici Cristina nu mai era tocmai tânără, cugeta pentru sine Maria… Îşi putu aduce aminte adresa  pentru că nu putea uita placuţete cu numele străzii şi numarul, le văzuse de atâtea ori când erau prietene şi mergeau una pe la alta în vizită, nu le-ar fi putut uita.
Dar numele părintilor Cristinei?
Dumnezeule, poate fi mai rău de atat? De ce mi se întamplă MIE? îşi spuse înca odată.
Trase aer în piept şi reveni cu jumatate de gura:
– Nnnu ştiu… eu le spun „mami” şi „tati”…
Linişte. Poliţistului nu-i venea să creadă. Din acest motiv nu mai scoase nici un cuvânt timp de câteva momente bune.
– Domnişoară, nu abuzaţi de bunătatea mea. Trebuie să…
– Nu, pe cuvânt domnule, uitaţi, îl sunăm acum pe prietenul meu să vă confirme că SUNT  Cristina!
Lua precipitată telefonul fără măcar să aştepte să i se confirme că acest lucru era necesar, formă numărul lui Andrei şi i-l înmână agentului.
– Bună ziua, Agent Ionescu de la Poliţia Rutieră a (…). Puteţi să-mi confirmaţi, vă rog, ce spune prietena dvs?
– Ce anume?
– Prietena dvs… Cum o cheamă pe prietena dvs, domnule, în primul rând… ? întrebă agentul deja nervos.
Linişte…
Cum o cheamă?! De unde mama dracului să ştie el drept cine se dăduse Maria?! Aceasta din grabă omisese să-i dea acest mic detaliu.
– Nnnu ştiu, domnule, ştiţi… eu când o f… îi zic „iubi”!

Standard
ca-n viata

faza zilei

 

 

Masina de Politie ridicata pentru parcare ilegala

Masina de Politie ridicata pentru parcare ilegala

 

 

Sursa: http://www.agenda.ro/news/news/22019/corectitudine-maxima-masina-de-politie-ridicata-de-pe-strada.html

Ei, asa da. Un sentiment tare placut sa vad ca si ei platesc pentru greseli – cam rar dar este un buuuuun inceput.

 

Update: se pare ca nu este singurul caz de acest gen. Mai avem inca unul aici, imortalizat in Iasi.

Standard