N-am apucat sa zic prea multe dar pe fuga, printre planuri si alergaturi, am reusit sa ajungem cateva zile in Vama. Scurte, putine si prea reci, prea ude, prea fierbinti sau prea aglomerate – dar totusi in Vama.
Acolo unde acum cativa ani, cand am ajuns prima oara, cu picioarele in nisipul si praful de pe strada mare spuneam ca sunt acasa. Acum insa mi-e cam/prea greu sa mai spun ca-s acasa dar cumva, asa, in ultimele ore petrecute acolo, a avut ea grija sa-mi aduca aminte ca inca este un loc unic. Ca inca acel rasarit ramane Rasaritul. Ca Bolero-ul este acolo pentru un motiv.
Asa ca trec peste alte plangeri si lamentari si va arat cateva poze de acolo, de la Rasarit, de la Bolero.
Si ca sa mai treaca oleaca reveria, sa va arat care sunt consecintele unui cort fara foaie exterioara .
Revin cat de curand cu poze si povesti dintr-o tura de-o zi, scurta dar intensa, pe malul bulgaresc. La o aruncatura de bat de Vama Veche am gasit liniste, caldura, zambete, apa de cristal si o mare fara de fund – a meritat sa stam pentru asta cateva ore bune in soare, va spun din tot sufletul.
Nu mai am stare. Deloc. Nu mai am loc. De nici un fel. Tot ce fac este fara spor, fara entuziasm. Fara inspiratie. E clar, nu mai este aici locul meu. Am nevoie de alt aer. De un anumit aer. A venit, iarasi, timpul de Vama. De Vama Veche.
Cel mai simpatic e ca de fapt mie nu-mi place la mare. Ma simt bine dar nu ma atrage in mod deosebit. Prefer fara retinere un apus la munte. Dar un rasarit in fata la Stuf, pe acordurile Bolero-ului, cu tipetele pescarusilor pe fundal … asta este altceva. Asta nu e mare – asta e o stare. Greu de prins in cuvinte dar si mai greu sa nu o simti odata ce ai ajuns acolo.
Si dincolo de toate transformarile din Vama, dincolo de critici si regrete, dincolo de tot, soarele rasare atat de departe de mal incat nimic nu poate schimba acel moment. Nimic in afara de cel care-l priveste. Si care este, la randul sau, transformat de acel rasarit magic. Si totul revine la o stare de firesc. Mi-e dor de acea stare. Mi-e dor de Vama Veche.
PS – Randurile de mai sus erau scrise de ieri dar parca lipsea ceva, asa ca am amanat publicarea. Dupa cum ziceam, sunt intr-o stare mai agitata decat de obicei. Asa ca aseara m-am suit in sa si in loc s-o iau pe drumul obisnuit catre casa, am bantuit pe stradutele Bucurestiului. De undeva din zona Foisorul de foc am mers numai pe stradute, multe cu sens interzis – deh, cu bicla se poate 😛 – pana am iesit in Lahovari. Pe drum, fara sa am nici cea mai mica intentie, am ajuns aici:
Acum articolul e complet 😛 Cum ziceam, e cazul sa o iau din loc 😀 Mai e putin 😉
Vama Veche – Vama Veche
Se poate sa fie zi…
Se poate sa fie noapte…
Se poate sa fie vara…
La fel cum iarna poate fi.
Nisipul sa fie ud
Iar marea un pic amara
Nisipul sa zgarie lin
Iar marea sa fie murdara.
Vrei soare, soare iti dau
Sau pielea ti-e ruda cu luna
Pe stanci daca vrei te sarut
Sau in apa…mi-e totuna.
Sa pot sa te aleg dintr-o suta
In ochi sa ai inima mea
Sa-ncerc sa ma ascund de iubire
Dar sa nu te mai
Sa nu te mai pot uita
Iar noaptea sa ai pielea uda
Insetata sa tragi din tigara
Pe mare se aude sirena
Al tau san imi mangaie mana.
Povestea merge mai departe
Ca vantul din Vama Veche…
Eu nu pot sa mai continui
Caci eu mi-am gasit pereche.
Povestea merge mai departe
Ca vantul din Vama Veche…
Eu nu pot sa mai continui
Saruta-ma in ureche.
Am plecat la Vama Veche
Ca sa imi gasesc pereche
Am ajuns la Vama Veche
Si sunt apucat de streche
Stau pe plaja-n Vama Veche
Si-am sarutul in ureche
Doar pe plaja-n Vama Veche
Noi toti vom avea pereche.
Acolo unde acum cativa ani, cand am ajuns prima oara, cu picioarele in nisipul si praful de pe strada mare spuneam ca sunt acasa. Acum insa mi-e cam/prea greu sa mai spun ca-s acasa dar cumva, asa, in ultimele ore petrecute acolo, a avut ea grija sa-mi aduca aminte ca inca este un loc unic. Ca inca acel rasarit ramane Rasaritul. Ca Bolero-ul este acolo pentru un motiv.
.
notele lui Vulupe 