evenimente, muzica

Linkin Park la Bucuresti – dezlantuire de forta

Seria marilor concerte din aceasta vara a fost inaungurata de cei 6 membri ai trupei Linkin Park. Miercuri, 6 Iunie 2012 au avut primul concert romanesc, organizat la Romexpo de Events cu sprijinul Ciuc Premium. Parte din turneul de promovare al viitorului lor album – Living Things – este in acelasi timp o revenire a trupei catre stilul originar, pentru care au devenit cunoscuti.

Ca orice concert mare, Linkin Park au avut in deschidere nu mai putin de trei trupe: Zdob si Zub, Coma si Phenomenon. Daca pentru Zdob si Zdub nu mai e asa de mare surpriza, Coma si Phenomenon au fost anuntati pe ultima suta de metri si au avut o sansa imensa sa cante la un asemenea eveniment. Ambele trupe s-au descurcat onorabil, desi s-au simtit clar destul de timorati de scena imensa din spatele lor. Coma au avut si putin ghinion, fiind nevoit sa renunte la ultima piesa pregatita, datorita unei intarzieri de program. Putin ciudat, mai ales ca au apucat sa si anunte ca mai urmeaza o piesa, dupa care au iesit subit de pe scena.

Zdob si Zdub, desi au inceput destul de lipsiti de energie, si-au revenit insa repede. Dupa primele doua – trei piese ceva mai putin energice atat vocea cat si prezenta lui Roman Iagupov au explodat, in stilul bine cunoscut. Asa ca a luat la alergat mai toata bucata de scena avuta la dispozitie si nu-i deloc putin lucru. Membri Zdob si Zdub se pierdeau efectiv pe scena de dimensiuni impresionante: peste 400 m2, cu o inaltime de 14 m. Au reusit sa ridice multe maini in aer iar atmosfera creata de ei a prins cat se poate de bine, berea si dansul fiind deja foarte prezente in public.

Apropos de public, am avut parte de o varietate cat se poate de larga. Cu o medie de varsta clar mai scazuta fata de alte concerte rock, fanii Linkin Park au confirmat prezenta inca proaspata a trupei. Simpatic a fost ca multi dintre cei mai tineri au fost insotiti de parinti, ceea a dus la cateva situatii cel putin hilare. Am vazut cel putin doua scene in care, la o incercare chiar timida de pogo „inculpatii” au fost rapid admonestati de parintii care nu putea accepta un astfel de comportament, in timp ce pustii lor saliva dupa o tura de agitatie printre ceilalti. Deh, gusturi diferite la varste diferite. Mai putin interesante au fost prezentele preluate direct din zona de fite a Bucurestiului, sosite la facut poze in ipostazele specifice – nu intru in detalii caci nu prea este cazul. Per total insa publicul mi-a parut cam prea linistit – ma asteptam la mai multa energie, mai ales avand in vedere ce se intampla pe scena.

Sunetul a fost bun spre foarte bun, din pacate cam slab ca si intensitate. In fata scenei s-a auzit bine dar in zona Gazon A deja parca se simtea nevoie de mai mult volum. Ma intreb cum s-a auzit in zona Gazon B dar nu cred ca prea bine. La cat de impresionante erau sistemele de sunet instalate sincer ma asteptam la mai mult volum. Repet, s-a auzit bine dar nu impresionant.

In ce priveste organizarea, dupa ce trecem de clasicele cozi imense de la intrare a fost bine spre multumitor. Suficiente locuri de alimentare atat cu jetoane cat si cu bere/sucuri, destul spatiu de trecere. Cam prea mare zelul celor de la paza, carora a trebuit sa le explic de ce nu pot renunta la farul de bicicleta din rucsac (care far este cu putin mai mare decat o bricheta) dar asa inteleg ei sa-si faca treaba cateodata. Interesanta a fost interdictia la fumat, care evident ca nu a fost respectata – cel mult s-a transformat intr-o permanenta cautare a unui foc la fumtaorii din jur.

Foarte aproape de ora programata, undeva in jur de ora 20.20, Linkin Park au luat in stapanire scena, cu un intro la chitara interpretat din spatele scenei, crescand astfel rapid nivelul de asteptare al publicului. Ora oare cam prea grabita, avand in vedere ca inca era destula lumina naturala – si chiar este, efectele vizuale fiind mult diminuate in prima parte. In schimb am avut parte, parca in compensatie, de un superb si foarte lung apus de soare. Parca nu mai voia sa dispara, colorand in mod incredibil parte din scena si aruncand mereu cu reflexe aurii din ferestrele din zona. Superb si impresionant, in acelasi timp.

Mike Shinoda, Chester Bennington, Brad Delson, Phoenix, Joe Hahn, Rob Bourdon – sase oameni care, nu stiu cum, au reusit sa umple mai bine de 400m2 de scena. Complet. Fara drept de apel. Cu o energie incredibila si cu un chef de cantat cum n-am vazut de multisor. Se vede clar scoala scenei americane, stilul lor de spectacol bine pus la punct si aranjat – dar totusi, baietii astia chiar canta cu pofta. Chester si Mike fac o pereche incredibila, cu un dinamism fantastic si se completeaza excelent. Mike nu poate sa taca sub nici o forma, chiar daca nu are o arie de interpretat el tot continua sa cante, in paralel cu Chester, pe versurile acestuia. Brad la randul lui este foarte active si desi pasajele lui vocale sunt de acompaniament, are acelasi obicei ca si Mike – canta in paralel cu vocea principal, evident fara microfon. Toate astea arata ca baietii canta in primul si in primul rand din placere, abia apoi pentru spectacol.

Iar spectacol stiu sa faca si inca foarte bine. Au reusit sa faca acea scena imensa sa para chiar mica, aveau momente in care sa aglomerau de parca nu era loc. Toti (mai putin Rob la baterie) sunt foarte activi si mai ales foarte mobili – isi schimba permanent locurile pe scena, sus-jos pe platforma montata in mijloc, la stanga, la dreapta, in fata clapelor sau sus la pupitrul lui Joe. A fost o placere sa-i vedem atat de prezenti. Pe langa asta, au schimbat mai multe instrumente decat altii intr-o viata. Aproape la fiecare piesa si uneori in cadrul aceleiasi piese au schimbat, adus, scos, readus noi instrumente pe scena. Fiecare a avut parte de cel 2-3 instrumente diferite, daca includem si vocea. Percutie, clape, sintetizator, fel si fel de chitari, cu sau fara chitara, absolut dementiala aceasta frematare a lor.

Totul combinat cu stilul lor muzical pe care chiar n-ai cum sa-l definesti, oricat ai incerca: hibrid rock, hip-hop, electronic, rock alternative, drum’n’base, aproape orice fel de influenta era prezenta intr-un acord sau altul. Si una e sa le stii piesele de album, cu totul altceva sa asculti pe viu acest melanj de influente. Baietii nu s-au oprit de la nimic in muzica lor si, dupa numarul de fani ai trupei, se pare ca au gasit o solutie de foarte mare succes. Refrenele lor impresionante cu cerut multe voci la concert si le-au primit fara ezitare. Piese precum: „Papercut„, „Somewhere I Belong„, „Breaking the Habit„, „New Divide” (cu tot cu accidental de la clape), „Faint” a aruncat in aer tone de energie si multe, foarte multe voci care i-au insotit.

Piesa „Burn It Down” de pe viitorul lor album suna foarte foarte bine, ceea ce anunta un nou set memorabil de piese Linkin Park. La cat de in forma sunt, nu poate decat sa sune excelent.

Ceea ce parca n-a fost de ajuns a fost comunicarea verbala cu publicul. Aici s-a simtit nevoia de mai mult, mai ales avand in vedere ca este primul lor concert in Romania. Clar publicul a simtit mai multa nevoie de atentie, intr-un fel, asa cum suntem si obisnuiti de alte trupe. Desi in nici un caz n-au fost indiferenti fata de public si de reactiile acestuia, totusi la nivel verbal parca se putea face mai mult. Cred ca din cauza asta multi au plecat nu atat de multumiti pe cat se asteptau.

Finalul a fost cel putin grandios: „In the End„, „Numb” si „Bleed It Out” cu un fragment din „Sabotage” de la Beastie Boys. Dupa mai bine de 15 minute de la finalul concertului, erau inca multi oameni in fata scenei care nu voiau sa plece – atat de puternic a fost finalul. Din pacate, Linkin Park se inscriu si ei in ultima moda de a integra oarecum bis-ul in setul principal, asa ca multi au ramas cu impresia ca nu am avut parte si de recompensa de final. Bis insa a existat, doar ca a fost „servit” la felul principal.

Inca am in urechi acordurile de la „In the End” si „Numb„, inca imi place sa inchid ochii si sa-mi aduc aminte de unul din cele mai importante concerte ale acestui an: Linkin Park la Bucuresti. Abia astept urmatorul lor concert.

Lista de piese Linkin Park:

Tinfoil

Faint

Papercut

With You

Runaway

Given Up

Blackout

Somewhere I Belong

A Place for My Head

New Divide

Lies Greed Misery

Points of Authority

Waiting for the End

Breaking the Habit

Leave Out All the Rest / Shadow Of The Day / Iridescent

The Catalyst

What I’ve Done

One Step Closer

Burn It Down

In the End

Numb

Bleed It Out (w/ Beastie Boys „Sabotage”)

evenimente, muzica

La multi ani Travka – 10 ani de Muzica

N-as fi crezut, acum ceva vreme, cand am descoperit trupa Travka, ca baietii vor reusi un asa carusel de intamplari in asa de putin timp. Parca acum nu multa vreme aflam de despartirea trupei, ca dupa inca nu multa vreme sa ne trezim invitati la concertul de reunire. Sau de regasire, la naiba, cine mai stie? Cine mai stie ce s-a intamplat in ultimii 10 ani? Va spun eu – in ultimii 10 ani s-a intamplat Travka – cu bune si cu rele, cert este ca s-au intamplat. Si tare bine au facut. Fara sa ne dam seama, chiar au trecut 10 ani de Travka. 10 ANI. Un asa eveniment se cerea sarbatorit si unde altundeva daca nu in The Silver Church, acolo unde au tinut majoritatea concertelor bucurestene de dupa revenire.

O aniversare cu adevarat in stilul Travka – simpla, curata, in acelasi timp adanca si plina. Fara nimic special, in afara de intrebarile lui Gadei despre ultimii – sau viitorii – 10 ani. Atat. Dar in acelasi timp, atat de mult. Concertul lor aniversar este, pentru mine, unul din seria celor traite si pe care cu greu le pot desprinde de suflet, sa le pot da mai departe intr-o cronica. Desi la inceput imi era teama ca inca un concert Travka nu va mai fi la fel de acaparator precum altele din acesti ultimi ani, baietii mi-au dovedit ca m-am inselat tare rau.

Au inceput cuminte, instrumental, cu un Venus adus pe pamant, printre noi. Fara Gadei, care a aparut abia la a doua piesa, intrebandu-ne ce am facut in acesti ultimi 10 ani. Chiar asa, ce oare? Sala era plina, in ciuda vremii mohorate de saptamana trecuta, in ciuda ploii si a griului de afara. Era plina de oameni cu sufletul plin. Iar Travka a fost acolo sa le raspunda. Imi regret vocea care inca nu si-a revenit dar aproape nu exista piesa a lor pe care s-o pot asculta cuminte la un concert. Imi cer scuze celor de pe langa mine, este destul de involuntara reactia. Dar n-o regret.

Desi sunt de ceva vreme in turneu, baietii sunt intr-o forma muzicala excelenta asa ca George Gadei – voce, Alexei Turcan – chitara, Misha Galca – chitara, Mizdan – bass si Cristian Chirodea – tobe au facut ca seara sa fie greu de uitat. Totusi cuminti, mai cuminti si mai „asezati” decat la alte concerte. Poate si oboseala drumului isi spune cuvantul, pe ecranele din Silver Church fiind rulat in bucla un clip cu reparatia unei pene de cauciuc suferita de baieti pe drum.

Supriza serii, iar in ce ma priveste un moment cu adevarat special, a fost invitatul de marca: Mihnea Blidariu – Luna Amara. Am ramas masca cand l-am vazut pe scena si cu atat mai mult cand am auzit incepand acordurile de la Corabia nebunilor. Corabia nebunilor cu Mihnea la voce – asta n-am sperat niciodata dar vai Doamne cat de bine a putut suna. Multam pentru un asa cadou.

A doua surpriza a fost lansarea bucuresteana unei noi piese – Soarele rasare, piesa deja cunoscuta in mai multe orase, in cadrul turneului Travka. Suna bine, are un ritm foarte bun – este foarte clar orientata catre radio si pot sa pun pariu ca o vom asculta des in aceasta vara. O incercare inspre comercial dar cu o puternica amprenta Travka. In mod ciudat, n-am avut deloc parte de instrumentul lor de marca, acordeonul. A fost insa compensat de sintetizator si nu s-a simtit asa de tare lipsa.

La final, dupa ce am regretat ca a fost un concert mult prea scurt pentru starea de spirit creata, ramanem sa ne intrebam: cum vor arata urmatorii 10 ani? Multumesc Travka pentru un deceniu de visare – la mai mare.

PS – Nici de aceasta data n-am avut parte de Inger sedat – eu inca mai sper.

Lista completa de piesa:

Venus

E cineva in orasul acesta

Intr-un fel

Zambetul Tau

Sunt un erou

Soarele rasare

Fetele-n luna

Aici sunt eu

Zgarba

Nimic de pe frontul de Est

Partea Finala

Ceva mi s-a rupt

Credit foto: Mahmur.info

evenimente, muzica

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Poate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 – Spring Edition.

Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.

Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.

Prima trupa a serii au fost Changing Skins – un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.

Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.

Cel putin piesa THE LOST ART OF CHAPEAUGRAPHY, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial. Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.

A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final au fost cateva sute de fani, foarte putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.

Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.

Apocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului 7TH SYMPHONY, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: On The Rooftop With Quasimodo. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.

Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa Master of Puppets nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lötjönen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.

Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele Life Burns! si Last Hope, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lötjönen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Sirén – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.

Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.

Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.

La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?

Poze de la concert puteti gasi aici: http://www.rockstage.ro/foto-detalii/Apocalyptica/386/205/

Lista completa de piese, conform Setlist.fm

On the Rooftop With Quasimodo
2010
Grace
Master of Puppets (Metallica)
End of Me
I’m Not Jesus
Psalm 1
Sacra
Nothing Else Matters (Metallica)
Last Hope
Refuse/Resist (Sepultura)
Life Burns!
Seek & Destroy (Metallica)
Inquisition Symphony (Sepultura)

Bis:
At the Gates of Manala
I Don’t Care

evenimente, muzica

Primal Fear in The Silver Church – cronica de power metal

Proximitatea geografica se pare ca le este pe plac nemtilor asa ca taramul nostru este din ce in ce mai des vizitat. Reveniti pentru a treia oara in Romania, Primal Fear au anuntat un festin de power-metal. Aflati in turneu de promovare al celui mai nou album de studio – Unbreakable, au sustinut un nou concert in data de 08 Aprilie 2012 in clubul The Silver Church, organizat de Promusic Production si Maximum Rock.

Locatie – Despre clubul bucurestean The Silver Church am tot vorbit, nu cred ca mai este nevoie de prea multe detalii. Un club proiectat pentru acest gen de evenimente, reuseste de fiecare data sa se dovedeasca o gazda reusita si nici de aceasta data nu a dezamagit. O sala mare, suficient de bine aerisita si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi.

Sunet – Puternic, bine echilibrat si mai ales bun pentru intreaga seara. Atat la trupele de deschidere cat si la Primal Fear auditia a fost foarte buna spre excelenta.

Organizare – Acces rapid, fara cozi nesfarsite. Garderoba primitoare, acces usor la bar. Este drept ca publicul nu foarte numeros a fost de ajutor. Daca ar mai monta si un rastel securizat pentru biciclete, chiar ca nu as mai avea ce sa le reprosez.

Public – Putin dar bun. Cam asta ar fi descrierea scurta. Un public mai putin numeros fata de asteptarile mele, undeva in jur de 300 de persoane am estimat, mai ales ca Primal Fear nu-s la prima vizita in Romania. Dar cei prezenti au compensat din plin prin energie si cunostinte. Au fost prezenti si foarte activi atat la concertul Primal Fear cat si la Brainstorm, in egala masura.

Trupe de deschidere – Primal Fear ii au ca parteneri de turneu pe germanii de la Brainstorm iar Duminica seara la Bucuresti au fost invitati si cei de la Palace pentru a-i ajuta la incalzirea publicului.

Prima parte a serii a fost sustinuta de trupa Palace. La fel ca si celelalte doua trupe si ei sunt membrii ai aceluiasi stil power metal si desi nu au excelat, si-au facut treaba cu brio. Cu peste 20 de ani de existenta, Palace nu sunt chiar novici asa ca au stiut cum sa-si execute rolul.

Surpriza serii au realizat-o insa cei de la Brainstorm. Desi asteptarile au fost mari, au reusit cu multa eleganta sa le depaseasca si inca de departe. Au avut un show excelent, plin, foarte bine inchegat si fara nici o lipsa. Carismaticul Andy B. Franck este cu adevarat o prezenta scenica impunatoare. A umplut scena, fiind prezent in toate spatiile disponibile iar comunicarea cu publicul a fost excelenta. Si cand spun public ma refer la absolut toti cei aflati in sala, o atentie aparte fiind acordata zonei de presa (deh, PR-ul isi spune cuvantul) catre care a facut multe gesturi si a oferit multe poze interesante. Vocea sa a ridicat la propriu sala care l-a insotit pe parcursul fiecari piese, fara ezitare. Nu putini sunt cei care au simtit ca a fost seara celor de la Brainstorm, desi erau totusi in deschiderea unei trupe mai renumite. Au reusit sa aduca pe scena un pachet complet, foarte bine cizelat si prezentat. Piese precum In the blink of an eye, Shiva’s tears, Shadowland, In these walls si Highs without lows au fost foarte bine primite de publicul putin numeros dar, cum spuneam, foarte activ.

Primal Fear au avut o incercare deloc usoara in a prelua stafeta purtata atat de demn de catre cei de la Brainstorm. Totusi cei cinci membri ai trupei au reusit sa se descurce zic eu onorabil. RALF SCHEEPERS – voce, MAT SINNER – bass, ALEX BEYRODT – chitara, RANDY BLACK – tobe si invitatul special Constantine – chitara, inlocuitorul temporar al lui Magnus Karlsson care este momentan absent din motive familiare din viata trupei. Ei sunt Primal Fear, in actualul format, si ei sunt cei care au adus cea mai plina seara de power metal la Bucuresti.

Un show bine pus la punct, destul de clar lucrat si aranjat, rodat in multi ani de turnee – o reteta clasica si functionala. N-as putea spune ca au impresionat in mod deosebit totusi, surpriza celor de la Brainstorm ramanand inca vie in amintire dar stilul de power metal clasic, curat al celor de Primal Fear se impune lejer. Noul album, bine reprezentat in lista de piese, desi nu este deloc revolutionar suna bine. Si tot asa a sunat si concertul trupei, fara surprize dar si fara dezamagiri. Fanii s-au aratat foarte activi, insotind trupa piesa dupa piesa, aratand o veche apropiere de acest stil. In mod special mentionez Unbreakable Part 2, Black Sun, Metal Nation, Metal is Forever (care a urcat mult temperatura in sala) si Nuclear Fire. Piese atat vechi cat si noi dar care toate au sunat excelent, mai ales cu contributia deloc slaba a publicului.

Per total am avut parte de-o seara plina de power metal curat, teutonic in procent de 100%. Astept cu mare interes un nou concert al celor de la Brainstorm, poate de data asta ca si cap de afis. Cred ca va fi foarte interesant ;).

Fotografii de la concert puteti gasi aici: Brainstorm si Primal Fear.

Lista de piese:

Intro – Unbreakable Part 1

Strike

Give’em Hell

Nuclear Fire

Unbreakable Part 2

Seven Seals

Black Sun

Angels Medley – Where Angels Die, Demons & Angels, Angel in Black

Metal Nation

Fighting the Darkness

Final Embrace

Metal is Forever

Bis:

Bad Guys Wear Black

Chainbreaker

evenimente, muzica

Cronica concert Opeth

Pentru cei care anul trecut s-au vazut, fara noroc, la doar un pas de a-si vedea trupa preferata, Februarie 2012 a venit cu un eveniment major in scena rock din Bucuresti. Opeth, una dintre cele mai mari trupe suedeze, revine pentru a doua oara in Romania intr-un concert organizat de Show Department, sustinut la Jukebox Venue in data 29 Februarie 2012. Trupa Opeth se afla in turneu de promovare al albumului Heritage, al 10-lea album de studio.

Locatie – Clubul bucurestean Jukebox Venue are o istorie destul de lunga, chiar daca desfasurata sub mai multe denumiri. O sala mare, suficient de bine aerisita si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi. Destul de central pozitionata, cu acces facil – desi cam departe de orice statie de metrou. Din pacate foarte putine locuri de parcare, asa ca ar fi bine sa va ganditi de doua ori la a lasa masina acasa. Oricum berea este ieftina, deci merita. Un avantaj este ca exista doua baruri, dintre care unul este foarte aproape de scena. Totusi, pentru un concert rock cu un public numeros, prezenta meselor si a canapelelor, chiar daca sunt situate pe margini, nu-i tocmai un aspect placut.

Sunet – Destul de bun. Fara sa fie exceptional, a fost reglat totusi bine. Am stat undeva sus in cea mai mare parte a concertului si auditia a fost cel putin rezonabila.

Organizare – Mda, am ajuns la punctul cel mai dureros. Pentru ca sub orice motiv, sa tii publicul afara, in luna Februarie, pentru 3 ore dupa ora anuntata pentru intrare, mi se pare inadmisibil – asta ca sa folosesc cuvinte elegante, nu stiu daca sunt si meritate. Nu stiu care a fost motivul si sincer nici nu conteaza – dar asa ceva este nu se face. Nici macar nu au iesit sa-si ceara scuze, sa spuna un motiv sau o ora reala de intrare. La intrebari s-a raspuns doar cu „mai dureaza 30-40 de minute” – asta la ora 8 si ceva, deci cu peste o ora intarziere fata de ora oficiala. Macar sa fi lasat lumea sa intre, ar fi facut ceva vanzari pentru ca multi din cei care au stat initial la coada s-au indreptat catre localurile din jur, stiind ca va mai dura pana se vor deschide usile. Din acest motiv concertul a avut mult de suferit. Pacat ca nici pana acum n-am invatat cum sa ne purtam cu publicul, mare pacat.

Public – Destul de putin fata de asteptarile mele. Desi avand in vedere explicatia de mai sus, devine de inteles. Cel mai probabil au fost destul de multi cei care au renuntat si este de inteles. Pe langa asta si destul de apatic – sau poate doar foarte inghetat dupa asteptarea nesfarsita. Este drept ca nici trupa n-a facut mari eforturi sa ne scoata din amorteala. Per total a fost un concert cuminte, asezat, fara evenimente notabile pentru o cronica de concert.

Trupe de deschidere – Opeth au venit la Bucuresti alaturi de trupa Von Hertzen Brothers, mai vechi prieteni ai scenei din Romania. Acestia au mai cantat si in dechidere la Pain of Salvation, la Romanian Rock Meeting. Concert pe care inca nu l-au uitat, mentionand si de aceasta data frigul de atunci.

Cei trei frati Kie, Mikko si Jonne Von Hertzen au avut un rol extrem de greu – sa incalzeasca publicul dupa o asteptare de mai bine de 3 ore. Rol pe care insa l-au indeplinit cu destul de mult succes, atat prestanta cat si muzica lor fiind destul de energice pentru aceasta sarcina.

Opeth – Evenimentul principal al serii a inceput mult dupa ora 22, programul oficial anuntand ora de incepere ca fiind 21.15. Inceputul n-a fost chiar usor, publicul fiind inca destul de reticent dupa o atat de lunga asteptare. Mikael Åkerfeldt – voce, Martin Mendez – bas, Fredrik Åkesson – chitara, Martin Axenrot – tobe si Joakim Svalberg – adica Opeth – au inceput concertul cu o piesa de pe ultimul album – The Devil’s Orchard.

La multe dintre piese, in special de pe ultimul album, se simte o puternica influenta dinspre trupe precum Dream Theater. Dar totul in stilul cat se poate de caracteristic al trupei Opeth. Mai ales piesele de pe ultimul album sunt foarte bine legate, simtindu-se un concept general in spatele acestuia. Au mai urmat cateva piese de pe album Heritage: „I Feel the Dark„, „Slither” si „Folklore„, intercalate insa cu piese de pe albumele mai vechi si deja cunoscute de public.

Per total insa trupa a fost destul de distanta, interactiunea cu publicul sau dialogul fiind reduse. Desi cu un aspect hippie bine conturat, Mikael Åkerfeldt n-a aratat si caldura si aproprierea specifice. Asta s-a simtit inclusiv in mentionarea, foarte scurta si pasagera a intarzierii. Sincer m-as fi asteptat la mai mult.

Interesanta ruperea de ritm specifica Opeth, aparuta odata cu piesa „Heir Apparent„. Parca s-au schimbat trupele pe scena. Sincer nu inteleg cu poate Mikael sa-si schimbe registrul vocal cu atat de multa usurinta, este captivant sa asisti la asemenea performanta.

Un moment placut al serii a fost anuntarea bis-ului. Usor ironic, Mikael a anuntat ca urmeaza ultima piesa si ca in mod normal ei ar trebui sa coboare de pe scena, sa astepte aplauzele si apoi sa reintre pentru bis. Avand in vedere ca de fapt nu aveau unde sa coboare de pe scena, au propus un mic joc – ei se prefac ca coboara iar noi ne facem ca nu-i vedem inca pe scena. Asa ca intre ultima piesa si bis toata trupa a stat pe scena, intr-o lumina difuza, in timp ce publicul aplauda si cerea bis. Ba chiar mai si incurajau aplauzele cand acestea isi pierdeau din intensitate. O gluma cu mai multe semnificatii dar a picat bine, mai ales avand in vedere contextul.

Fotografii de la concertul Opeth gasiti aici.

Lista completa de piese:

01. The Devil’s Orchard

02. I Feel the Dark

03. Face of Melinda

04. Slither

05. Credence

06. To Rid the Disease

07. Folklore

08. Heir Apparent

09. The Grand Conjuration

10. The Drapery Falls

Bis:

11. Deliverance

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: setlist

Linkin Park la Bucuresti – dezlantuire de forta

La multi ani Travka – 10 ani de Muzica

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Primal Fear in The Silver Church – cronica de power metal

Cronica concert Opeth