Este o piesa pe care o ascult aproape obsesiv de ceva vreme. Din multe motive frantura asta de note ma duce intr-o alta lume, de fiecare data mai calda si mai buna decat cea in care ma aflu. Si tot de fiecare data, ma duce cu gandul la sutele, miile de oameni care o asculta, poate in acelasi timp sau poate in acelasi oras, cu ganduri, sentimente, vise, dorinte similare cu ale mele.

Si tot cu piesa asta in suflet, undeva in noapte, intr-o alta Vineri tarzie, ascultand muzica „la stalp” si asteptand deja obisnuitul Bolero de la rasarit, ma uitam in jur, privind oamenii de langa mine. Cati din cei de acolo nu asculta sau au ascultat piesa asta, visand la acel rasarit? Cati dintre cei de acolo nu simt nevoia aproape viscerala, aproape sau chiar dureroasa de a se bucura de astfel de stari, de astfel de trairi?

Si totusi, evitam cu un deosebit talent si cu extrema eficienta orice apropiere de un alt om. Stam sau dansam, radem si zambim catre prieteni daca sunt cu noi dar cu gandul in alta parte, cu gandul la cortul, la marea si la soarele din melodie. Si cu dorinta de a avea cu cine il imparti, de a avea cui il darui. Cu prima ocazie insa refuzam orice apropiere de un strain, punem zeci de baraje si de limite in comunicare, asteptam tot felul de semne si de indicii si totul pentru? Pentru un fals sentiment de securitate, pentru un fals sentiment de control, pentru … ce?

Cat de greu este sa lasi gandurile sa curga in vorbe, sa lasi sentimentele sa curga in priviri si-n gesturi libere, necenzurate, netematoare … Suntem impreuna dar de cele mai multe ori suntem singuri. Si asta numai pentru ca asta este alegerea noastra.