ganduri

banalul din noi

Ma plangeam si zilele trecute intr-un mesaj pe Facebook pentru ca zau nu mai rezist. Oriunde ma uit, orice as citi, pe aproape orice canal de informatie as urmari nu dau decat peste povesti de succes. Nu se mai intampla nimic in zona social – umana decat descoperirea si eliberarea eroului, aventurierului, creatorului din noi. Zau?

Toata lumea alearga sa aiba cat mai multe povesti interesante, captivante si impresionante de impartit cu prietenii (mai mult sau mai putin cunoscuti). Orice concediu, orice vacanta este o aventura – sau cel putin asa ar trebui sa fie ca sa conteze. Nu stiu cum se face dar peste tot exista programe de dezvoltare personala, de eliberare de locul de munca, de auto-descoperire, de creativitate si asa mai departe. Suntem brusc toti artisti, creatori, atreprenori, aventurieri – nimeni nu-si mai gaseste locul intr-un destin banal, nespectaculos.

Si cumva imi aduc aminte de ceea ce povesteam, tot aici, acum ceva vreme, despre obligativitatea iubirii. Cumva toate astea ma duc cu gandul la faptul ca aproape tot din ceea ce pare important in aceste vremuri nu-i decat o mascarada. Asa-i ca va doriti sa fiti independenti? Asa-i ca va doriti plecari in Asia si America de Sud? Asa-i ca va doriti adrenalina unei sarituri cu parapanta, cu parasuta, cu avionul sau mai stiu eu ce? Asa-i ca visati cu indarjire momentul cu destul timp liber incat sa va dovediti, in fine, talentul vostru artistic pe care stiti bine ca-l aveti? Asa-i? De ce? DE CE?

Unde te uiti gasesti doar oameni in cautarea unei revelatii, a unei descoperiri. Oameni care sacrifica totul acum pentru aventura de maine. Care uita sa traiasca pentru ca inca nu si-au dovedit potentialul, inca nu s-au descoperit. Si intre timp, apa trece, pietrele raman – pe loc. In aceeasi ipostaza, cu aceleasi framantari – doar cu mult mai multe frustrari.

Oameni buni, oare toata omenirea asta nu-i formata decat din elite? Oare o intreaga specie poate fi formata doar din lideri si eroi? As spune ca nu – ba, as paria ca nu. Asa cum este firesc, doar o mica, o foarte mica parte chiar se inscriu cu adevarat in elita – insasi prin esenta ei se intampla sa fie asa. Si atunci, cum se face ca toata lumea nu-si mai doreste altceva? Va imaginati oare cum ar arata un stup in care toate furnicile si-ar dori sa devina regine? Si cu ce rezultat? Da, stiu este o viziune simplista – dar cumva cred ca surprinde destul de bine esenta.

Cum se face ca nimeni nu-si mai doreste o viata normala? Ca banalul, omul de pe strada, “the regular Joe” nu sunt decat exemple negative, de neimplinire? Cum se face ca ne dorim atat de mult sa ne descoperim dar facand asta ne ducem exact catre zona cu cea mai mica probabilitate de ne apartine cu adevarat. Da oameni buni, stiu ca nu-i deloc usor sa-ti accepti propriile limite – dar cum altfel poti tinde catre implinire?

Daca nimeni nu mai da doi bani pe-o viata normala – care, a nu se intelege gresit, nu exclude deloc cautarea, experimentarea, descoperirea si entuziasmul – si toti vor sa fie niste mici semi-zei, oare cum de nivelul de multumire este intr-o continua scadere?

Banalitatea are multe valente – printre cele mai importante este faptul ca, cu adevarat, ne reprezinta pe cei mai multi dintre noi. Cand vom incepe sa intelegem – si sa acceptam – acest fapt cred ca multora ne va fi mai bine. Cand vom include simplitatea si banalitatea in lista celor pe care le cautam in cursurile de auto-dezvoltare, poate chiar vom avea o sansa la implinire.

Reclame
Standard
ganduri

normalitatea este o lupta

Fotografie - Normalitatea este o lupta - am obosit - somn la Vf. La OmAm obosit sa caut normalitatea. Intr-o societate normala, o viata traita firesc este un dat, nu un efort. Intr-o lume normala, sa existi nu inseamna sa te zbati, sa te cateri ca sa poti ajunge la o gura de aer curat. Intr-o comunitate nu trebuie sa tragi cu dintii de adevar sau de frumos. Pur si simplu toate astea exista, se intampla in mod natural.

Mi-as fi dorit o copilarie in care sa invat demnitatea, nu s-o descopar abia la anii tineretii. Mi-as fi dorit parinti care ma invete ca nu exista alte limite decat cele ale bunului simt, nu ca trebuie sa-mi tin gura. Mi-as fi dorit profesori care sa-mi arate cat de minunate sunt cunostintele si sa ma avante sa visez la ele, nu sa-mi dea peste mana ca nu am invatat lectia. Mi-as fi dorit o scoala in care sa invat sa creez si sa gandesc, nu sa retin orbeste pagini intregi de manual. Mi-as fi dorit sa fiu invatat ca a face parte dintr-o comunitate inseamna sa si daruiesti din timpul tau, nu sa fiu obligat sa merg la cules de porumb. Mi-as fi dorit un stat care sa-si asume istoria reala, cu bune si cu rele. Mi-as fi dorit o economie in care sa nu fiu nevoit sa-mi dramuiesc visele si sa le aman pana cand nu voi mai avea grija zilei de maine. Mi-as fi dorit o politica in care cei care vor sa munceasca sa fie incurajati, nu taxati pentru faptul ca nu renunta. Mi-as fi dorit sa pot calatori liber, fara vize si cozi interminabile pentru a le obtine. Mi-as fi dorit ca semenii de langa mine sa zambeasca si sa-si tina capul sus, in loc aiba privirea unui rinocer incoltit.

Mi-as fi dorit sa fim, nu sa ne dorim.

Cu toate astea, daca sunt in continuare dispus sa fac efortul necesar, aproape toate cele de mai sus pot exista. Daca nu ma inec in acest val de dorinte si nu ma las strivit de absenta lor, gasesc destul oxigen in jurul meu. Cu fiecare noua descoperire, parca imi este mai usor sa ies la suprafata. Cu fiecare zambet si semn de normalitate, se face din ce in ce mai multa lumina in jurul meu.

Daca as sta sa ma ingrozesc de cate nu am avut parte, as deveni complet paralizat. Si nu as mai avea niciodata parte de nimic altceva. Pentru ca nu le pot schimba, nu pot decat sa le accept ca atare – fac parte din noi, fac parte din istoria noastra. Singura modalitate de a schimba istoria viitorului este sa le intelegem asa cum sunt si sa mergem mai departe. Oricat de grea este desprinderea, cu acest bagaj nu vom ajunge nicaieri. Mai sunt momente cand realitatea imi inunda constiinta cu o lumina cruda – dar de cele mai multe ori semnele de normalitate din jur imi sunt de ajuns pentru a ma scutura de acest bagaj.

Da, in multe alte parti toate cele dorite mai sus exista natural, sunt o realitate fireasca. Noi insa trebuie sa luptam pentru ele – dar la final vor deveni firesc si pentru noi. Cu cate un zambet odata, cu cate un gest altadata.

Se poate.

 

Credit foto @ Andreea Badragan

Standard
ca-n viata, ganduri

n-ai cu cine?

Foto porumbei pe liniile de tensiuneDe cate ori nu ati spus sau auzit aceasta replica? Si nu ma refer la reclama de acum un an ci la motivatia in sine. N-am cu cine sa merg in club, n-am cu cine sa ies la teatru, la film, la concert, la un ceai sau la Honolulu. Cunoscut?

Este unul din cele mai des invocate motive pentru a nu face sau a nu participa. Personal consider ca este si unul dintre cele mai lipsite de substanta (cu mici si discutabile exceptii). Daca un eveniment iti pare cu adevarat interesant, de ce sa renunti la participare numai din acest motiv? Greu de acceptat.

Depindem prea mult de altii, ne legam dorintele si actiunile de uneori ipoteticul ceilalti. Pentru ce? Cu ce este necesara cu adevarat prezenta altora pentru a savura o piesa de teatru? Sau un film, un concert, o plimbare in parc, o lectura pe malul unui lac? Aproape cu nimic. In realitate avem nevoie de ei numai ca sa evitam momentele de stinghereala pe care le poti resimti la intrare sau in pauze (nu iau in considerare, in mod evident, situatiile in care chiar se doreste prezenta unei sau unor anumite persoane, situatia respectiva este mult diferita).

 

Continuă lectura

Standard
Foto harta deseuri Let's Do It Romania
ca-n viata, evenimente, ganduri

articol fara sens despre un proiect fara sens – Let’s Do It Romania

Ziua de Sambata, 25 Septembrie 2010 – pentru mine doar cea de sambata, pentru altii este deja un an – a fost o zi fara sens. In ce sens, am sa explic imediat 😉

Asta pentru ca in acea zi s-a intamplat ceva nu departe de un miracol. In fapt, dand la o parte orice fel de misticism, chiar a fost un miracol. Mi-am tot zis ca nu voi scrie despre evenimentul Let’s Do It Romania pentru ca oricum atat de multi au facut-o, cu mult mai bine decat mine. Dar nu pot – pentru ca in urma acestui eveniment, trairile nu-s usor de uitat.

Cel mai mult m-au convins sa scriu acei oameni cu bun-simt si plini de sinceritate, care au tot afirmat, explicat si demonstrat cum ca proiectul Let’s Do It Romania, la fel ca si multe alte proiecte de acest gen, prin extensie, este o prostie totala. Cum ca nimic din ce se doreste facut nu are rost, ca nu asa se rezolva treburile, ca impactul este lipsit de importanta, ca totul este doar un joc de imagine si ca participantii vin doar pentru poze (parca stiu replica asta si din alt film …), ca oricum a doua zi va fi totul la fel si etc ca lista este prea lunga. Daca nu aveti cunostinta de astfel de reactii, sunteti fericiti. Eu le stiu bine, le-am vazut, citit, auzit de prea multe ori. Mai trist este ca in zona asta sunt incadrati si unii – din fericire putini – dintre prietenii mei. Din pacate. Afirmatiile lor au durut cel mai mult dar … asa e viata, nu-i plina doar cu lapte si miere. Eu stiu asta, ei se pare ca nu.

La final de Let’s Do It Romania, lucrurile arata cam asa: peste 150.000 de participanti inregistrati oficial in ziua evenimentului, la punctele de inregistrare. Dintre acestia, peste 73.000 si-au facut inregistrarea si pe site, inaintea evenimentului. Numarul de participanti este unul partial, inca nu au centralizat toate datele. Din cate am vazut la fata locului, au fost multi participanti care au venit direct la locurile de actiune, fara sa se mai inregistreze – noi am avut cel putin doi in echipa si sunt convins ca au fost multi care au procedat asa. Eu as rotunji, fara sa exagerez in vreun fel – ba chiar mi-e teama ca-s, in continuare, rezervat in cifre – la 200.000 de participanti. Romani. In Romania. Oricat de lenesi ar fi fost si oricate poze ar fi stat sa faca, tot nu ar fi avut cum sa stranga mai putin de 4-5 saci de persoana. Ajungem la 800.000 de saci. Cu gunoaie si mizerie. Cu un volum de minim 120 litri, (asa cum au fost cei distribuiti la punctele de inregistrare) desi multi, ca si noi, au venit de acasa cu saci mai mari – de 240 de litri. Volumul, iarasi estimat rezervat, sare de 100.000.000 (o suta de milioana de litri) de gunoi strans. De romani. In Romania. In anul de gratie 2010.

Dar stiti ce? Nici macar nu conteaza. Este infim, in tara asta sunt atat de multe gunoaie – si ma refer acum doar la cele materiale – incat nu are sens.

Pe langa gunoaie insa, la Let’s Do It Romania s-au strans povesti. Si povete. Si lumini in ochi. Si zambete. Si rasete. Si voie buna. Si incredere. Si uimire. Si mult entuziasm. Si caldura, multa multa caldura.

Din cei 200.000 de participanti, cu siguranta prea putini dintre ei vor mai arunca vreodata gunoaie in alt loc decat in cel potrivit – asta, presupunand ca exista printre ei unii care au facut in trecut asa ceva si cu siguranta sunt. Din cei 200.000 de participanti, sunt convins, fara a avea vreo statistica anume, ca prea putini au mai fost pana acum implicati in actiuni de ecologizare. Acum insa, dupa ce au vazut cat de placut poate fi – desi greu – si cat de puternice pot fi rezultatele, cu siguranta un procent cu mult mai mare va cauta sa se implice in astfel de proiecte. Si ce ma bucura si mai tare este ca media de varsta a participantilor este destul de mica – un semnal bun.

Alaturi de cei 200.000 de participanti Let’s Do It Romania au fost prezenti si alti oameni, simpli trecatori – cati oare, mi-e greu sa estimez. Cativa dintre ei, cu siguranta, au vazut si inteles ce se intampla. Altii au vazut pe canalele media. Altii au auzit si vor auzi comentarii despre eveniment. Unii au inteles si vor intelege mesajul – ca, totusi, nu-i chiar ceva firesc sa arunci sau sa lasi gunoiul chiar oriunde. Ca-s putini, prea putini, este foarte adevarat – dar SUNT. Pe langa ei, sunt copii care au vazut si au auzit – si ei vor intelege. Tot putini dar vor intelege.

Mai mult, sunt mii de locuri care functionau pe post de mici gropi de gunoi locale, unde oamenii avea deja reflexul de a-si duce gunoiul ca pe ceva firesc, obisnuit, ca pe un dat. La urma urmei, daca tot era un morman de gunoi acolo, ce mai conteaza o galeata sau un sac? Va este cunoscuta teoria ferestrelor sparte? Daca nu, va invit s-o cititi – este foarte graitoare in acest context. Poate dintre toate punctele de impact, proiectul Let’s Do It Romania are cea mai mare relevanta exact aici. Incepand de a doua zi, foarte multi oameni vor descoperi ca sunt pusi in situatia de a-si arunca gunoiul intr-un loc curat – nu intr-o groapa de gunoi. Si asta ii va pune in fata unei situatii noi – imi asum acest gest anti-social sau nu? Sunt eu cel care sa-si asume murdarirea unui loc curat sa nu? Si multi vor constientiza, in acel moment, un lant de consecinte care pana atunci le era strain, indiferent.

Orice companie care ofera servicii de curatenie – in orice domeniu – va poate spune ca este cu mult mai usor si mai putin costisitor sa faci operatiuni de intretinere decat sa faci curatenia propriu-zisa. Prin urmare, multe din zonele acoperite de proiect vor fi acum mai usor de pastrat – pentru ca sunt deja curate, vor fi si mai susceptibile de a fi mentinute in acest stadiu, vor fi mai motivationale prin simpla existenta.

Cam astea ar fi, cred eu, intr-o ordine complet aleatoare, motivele pentru care proiectul Let’s Do It Romania a demonstrat in ziua de Sambata, 25 Septembrie 2010, ca multi dintre noi nu stim in ce tara traim. Personal mi-am inghitit limba, nu am crezut initial ca vor exista mai mult de 50.000 de participanti si asta rotunjit bine. Mea culpa. As face-o in piata publica, daca ar exista asa ceva la noi. Este o zi care ne-a aratat multora ca avem de ce. Si mai mult, ca avem cu cine.

Foto echipa Let's Do It RomaniaEchipa cu care am participat la Let’s Do It Romania, undeva prin Padurea Cernica – Foto de Mihaela Draghici

Ar trebui sa dau totusi explicatia promisa in primul paragraf 😀

In ultima perioada am tot citit fel si fel de reactii negative, nu doar despre acest eveniment. Oameni normali, cei care isi vad de treaba lor de personaje mature si responsabile, spunand ca este o irosire de resurse fara sens. Numai ei sunt cei care fac lucurile cu sens, pentru ca la fel ca ei procedeaza marea majoritate. Sunt integrati. Dar in acest caz, cum oare ai putea sa faci lucuri cu sens, daca simti si vrei sa schimbi ceva? Ce poti face in aceasta situatie? Pai, devine evident, pentru unii – te apuci sa faci proiecte lipsite de sens. Proiecte care intrerup ciclul rutinier si sparg normele. Si Let’s Do It Romania asta a facut – a spart norme si mentalitati. Este doar un inceput.

Acum as fi, sincer, tare bucuros sa-i vad pe acei care, pana sambata dimineata, au afirmat sus si tare, in stanga si in dreapta, ca totul este o prostie, ca este lipsit de sens. Le astept comentariile in continuare 😀

Standard
Foto oameni sarind, generatie cu tupeu - Generatia 18-24 de ani
ganduri

generatie cu tupeu – a doua parte

Bun, sa continui dara ideile incepute nu demult in prima parte, aici.

Urmeaza cea de-a treia generatie, care teoretic nu a suferit nici o influenta directa din partea sistemului comunist. Formata din cei care, la acea vreme, aveau doar cativa ani, erau cel mult in primii doi sau trei ani de scoala. Cei care nu prea au amintiri decat vagi de pe atunci, pentru care amintirea acelor timpuri este formata mai mult din povesti. Generatia care acum cuprinde varste intre 25 si spre 30 de ani. Deja limitele sunt mai stricte si mai bine marcate, diferentierile apar pe zone mai scurte de timp, transformarile incep sa fie mai accelerate. Oare sa fie bine?

Foto om legat la ochi, strigand - Generatie cu tupeu - Generatia 25-30 de aniFoto: Kip

Din pacate, desi neatinsa de sistem, desi il reneaga  cu desavarsire, este si aceasta generatie influentata extrem de puternic de acelasi putred izvor. Absenta unei platforme stabile de valori, lipsa unor modele si a unor expectante reale, combinata cu desprinderea, de data asta completa, de opresiunea mentala a sistemului a dus la formarea unei generatii care nu stie decat sa refuze.

O generatie ce nu a gasit alta identitate decat NU. Si ca in povestea fetitei care l-a luat pe NU in brate (oare cati mai stiu acea poveste, ma intreb?) aceasta generatie nu are loc in existenta sa pentru nimic altceva. Este marcata de sindromul rebelului fara cauza, care provoaca si reneaga orice sistem si absolut orice forma de autoritate dar care nu propune nimic in schimb.

Este generatia etern plictisita, obosita, enervata si deranjata fara nici un motiv. Ei au descoperit ca pot sa fie altfel dar nu au reusit sa descopere cum anume vor sa fie. Ei sunt mereu impotriva, fara a putea oferi o alternativa viabila. Stiu foarte bine ceea ce nu vor, ceea ce refuza dar energia lor este consumata total de aceasta renegare. Nu le ramane suficienta forta sa caute in mod activ ceea ce vor, sa-si construiasca alternativele proprii. Este generatia refuzului agresiv-pasiv – si atat.

Si asta ma aduce la cea patra generatie pe care am putut-o urmari indeaproape. Anume, cei care nu existau, cel putin la nivel constient, in perioada evenimentelor anterior mentionate, anume Decembrie 1989. Cei care acum au undeva intre 18 si 24 de ani, sunt sau au fost de curand putin ocupati prin oarece institutii de invatamant superior. Ma tot invart in jurul a doua puncte mari de reper, anume perioada 1989, pentru schimbarea pe care ar fi trebuit s-o genereze, si in paralel institutia Universitatii, care imi pare de foarte mare importanta in evolutia unei generatii. In acelasi timp, sunt constient ca mai toate observatiile mele sunt in legatura cu persoane care au trecut si au fost influentate de aceste repere si prin urmare imi asum subiectivismul celor spuse. Dar sa revin 😀

Foto oameni sarind, generatie cu tupeu - Generatia 18-24 de aniFoto: Matang Kuwago

Cea din urma generatie, denumita asa strict din punct de vedere cronologic, este prima cu adevarat desprinsa de influenta dura a sistemului. Ma refer aici la cel comunist, pentru ca deja se resimt influentele unui alt sistem, la fel sau poate chiar mai puternic – dar asta este alta poveste. Este in fine o generatie care nu are nici o amintire gri, care nu a simtit in nici un fel agresiunea si opresiunea institutionalizate. In acelasi timp, a trecut, se pare, suficient timp incat mediul sau macar premizele acestuia sa devina echilibrate.

Este o generatie care a crescut ascultandu-i pe cei care povestesc despre atunci cu groaza, altii care afirma ca este posibil sa faci ceea ce vrei desi lor le este teama. Si in acelasi timp, ei au deja, in fara lor, dovada ca se poate sa refuzi – nu trebuie sa se zbata pentru dreptul de a spune NU. Ceea ce le lasa lor un foarte larg teren de joaca. Si cum joaca nu e niciodata doar atat, acest teren se transforma intr-o scena in care ei incep sa-si dezbata propria evolutie. De data asta, se pare ca au inteles ca o pot face asa cum vor ei. Si le place acest sentiment asa de mult, incat au inceput sa-si scrie propriile piese. Au descoperit liberatea si bucuria de a o folosi. Au descoperit ca se poate si ca e voie. Pentru ei – sau cel putin pentru o buna parte din ei – de la idee la actiune inseamna atat de putin incat sunt momente in care raman blocat.

Dincolo de entuziasmul dat de varsta cronologica, aceasta generatie chiar crede in ea si in puterea ei. In felul asta, proiecte utopice acum nu multi ani devin acum realizate si inca mai mult decat atat, devin din ce in ce mai mari si mai multe. Proiecte precum Lecturi UrbaneBicla.roLet’s do it RomaniaPasi catre viataCivika.ro,  Lume bunaBikewalkMatasari 17Soup NightsArtTweetMeetLet’s Bike it Romania, Romanian Papergirl si multe altele devin realitate tocmai pentru sunt initiate, sustinute, purtate si implinite de catre aceasta generatie.

Este o generatie care are vigoare, care are entuziasm, care are vise ce le transforma cu eleganta in planuri. Pentru prima oara, este o generatie implicata, careia ii pasa si care se ofera. Care a deschis ochii si vede ce se intampla in jur si nu doar ca vede si pune mana si indreapta ce este de indreptat. Si face asta fara sa se planga, fara sa incrunte, fara sa urle. Este o generatie fireasca.

Foto batrana privind un copil

Foto: James L. Stanfield

Oare ce va urma? Cum vor fi generatiile care acum abia se formeaza?

Standard
Foto mainile a patru generatii
ganduri

generatie cu tupeu – prima parte

Am prins, datorita vremurilor mai mult decat interesante pe care le si le-am trait, cam patru generatii complet distincte. Generatii pe care le-am cunoscut destul de bine, ba chiar foarte bine – atat ca asa a fost sa fie cat si prin alegerile facute. Si pentru ca tot le-am luat in tarbaca acum cateva zile impreuna cu Andreea Glorybox si cu dragonul ei cel rau :P, hai sa le dezbat si aici, ca unele chiar merita 😉 Criteriul analizei este, din pacate, comunismul si influenta sa asupra respectivelor varste. Din fericire, exista si o luminita la capat de tunel, chiar de-i lung tare acest tunel.

Foto mainile a patru generatiiFoto: DPNow

Prima dintre ele, in ordine cronologica, este generatia parintilor. Aici sunt darnic cu limitele, incluzand cam tot ce inseamna parinti care la acest moment au copiii undeva prin institutii de studii superioare sau deja mai in varsta. Dintre toti ei sunt, in mod firesc, e drept, cel mai puternic influentati de tarele comuniste. Ei sunt cei care cu adevarat cu simtit, pana la nivel visceral, efectele extreme ale unui regim totalitarist. Ei sunt cei care nu au citit 1984-le lui Orwell (pentru ca era hiper-ilegal) dar care atunci cand dau de aceasta carte sunt ingroziti, pentru ei este aproape istorie, nu fictiune.

Foto vizita de lucru 23 August, comunism, generatie cu tupeuFoto: Agenda.ro

Pentru ei, sistemul a devenit, in timp, o prezenta permanenta, cu toate regulile si limitarile impuse de catre acesta. Reguli care, fara voia lor, au ajuns sa fie asumate, de cele mai multe ori, la nivel profund personal. Pentru ei, pentru aceasta generatie, sa faci ceva care sa iasa din tiparele sistemului era si inca este ceva de neconceput.

Ideea de razvratire, individualismul, iesirea din norma trezeau o reactie imediata si extrema de refuz, de blocaj psihic. Scena din 1984, in care cuplul este descoperit in camera lor secreta si nu sunt capabili sa faca nici cel mai mic gest de fuga este perfect relevanta pentru felul in care sistemul a fost asimilat chiar pana la nivelul procesarii mentale primare. Reactia de fugi sau lupta, instinctiva in mod firesc, este aici atenuata pana la atrofierea completa. Sistemul a castigat.

Imediat dupa evenimentele din 1989, ca spuma marii care o naste pe Atena Afrodita, a aparut generatia care ar fi trebuit sa faca o revolutie a intregului sistem, sa intoarca tot Universul cu susul in jos si sa puna iarasi societatea noastra in ordine. Generatie care cuprinde pe cei care, la vremea respectiva, erau cumva constienti de cele din jurul lor dar inca dispusi si capabili sa accepte noi mentalitati si influente.

Foto pionier cu portret Ceausescu - Generatie cu tupeuFoto: Agenda.ro

Sa zicem, elevi si studenti la acea vreme, cam asta ar fi zona respectiva, cei care acum au intre 30 si 40 de ani. Adica, fix cei care, acum, au posibilitatea sa aiba un impact, sa ia decizii, sa faca sa se intample lucrurile. Din pacate insa, nu fac si nu au facut mare branza. De ce? Pentru ca, fara voia sau dorinta lor, sistemul a fost si inca este prezent adanc in aceasta generatie. Ei au vazut ce se poate intampla daca nu urmezi regulile, stiu ca lucrurile pot sa iasa foarte foarte rau, stiu ca daca nu te descurci iti va fi foarte greu. Si-au vazut parintii tremurand de teama si plecandu-se in fata sistemului, au trait primele lor experiente sociale in acelasi fel.

Si marea lor desprindere, din pacate, nu a fost reprezentata decat de cativa ani mai sturlubatici, prin anii de facultate, poate, dupa care au revenit, mai mult sau mai putin, la conformismul dobandit inca din primii 7 ani de viata, cei de acasa. Unii au reusit sa se deschida dar sunt prea putini si fara impact real asupra socialului – din pacate.

Cei mai multi, cei care acum ar fi trebuit sa fie in varf, s-au multumit sa se descurce in continuare, sa stea cuminti in rand, sa nu iasa in fata. Cine face asta, risca prea mult – risca sa-si piarda bruma de siguranta materiala si sociala la care a muncit atatia ani. La ce bun? Da, ei stiu ca o pot face – dar nu au curaj s-o faca, le este prea teama de consecinte. Si daca ceilalti n-o fac, ei de ce sa riste?

Continuarea cat de curand 😀

Standard
Foto Afis Bikewalk 24 Iulie
cu bicla, evenimente

Bikewalk sau mars pe biciclete

Intre criza economica, investitii care nu exista, fonduri care dispar, canicula verii, strazi pline de gropi si infrastructura aproape inexistenta, exista oameni care-si fac loc si razbat in sistem ca sa faca lucruri MARI.

Unul dintre ele este – sau va fi cat de curand – Bikewalk – marsul biciclistilor urbani care vor sa iasa in strada cu un motiv: Pentru ca suntem multi. Ariel, am zis bine?

Pe scurt – o mana de oameni au reusit sa-i puna la masa cu realitatea pe mai marii urbei noastre. Si i-au convins ca bicicleta nu mai este doar o amintire de la tara ci este prezenta in tot ce inseamna mediul urban in Romania. Ca un mars regulat al biciclistilor nu este utopic, este vital. Asa ca Bikewalk s-a facut mare:

Foto Afis Bikewalk 24 Iulie

Mai multe detalii, traseul si regulamentul pe pagina Bikewalk.

Asa ca ne vedem Sambata, 24 Iulie 2010, ora 18.00 la intrarea in Parcul Tineretului pentru o zi memorabila. Hai sa aratam ca putem mai mult decat cred altii despre noi.

Update: Vor fi disponibile si 50 de biciclete gratuit, oferite de Cicloteque 😉

Standard