generatie cu tupeu – prima parte

Am prins, datorita vremurilor mai mult decat interesante pe care le si le-am trait, cam patru generatii complet distincte. Generatii pe care le-am cunoscut destul de bine, ba chiar foarte bine – atat ca asa a fost sa fie cat si prin alegerile facute. Si pentru ca tot le-am luat in tarbaca acum cateva zile impreuna cu Andreea Glorybox si cu dragonul ei cel rau :P, hai sa le dezbat si aici, ca unele chiar merita 😉 Criteriul analizei este, din pacate, comunismul si influenta sa asupra respectivelor varste. Din fericire, exista si o luminita la capat de tunel, chiar de-i lung tare acest tunel.

Foto: DPNow

Prima dintre ele, in ordine cronologica, este generatia parintilor. Aici sunt darnic cu limitele, incluzand cam tot ce inseamna parinti care la acest moment au copiii undeva prin institutii de studii superioare sau deja mai in varsta. Dintre toti ei sunt, in mod firesc, e drept, cel mai puternic influentati de tarele comuniste. Ei sunt cei care cu adevarat cu simtit, pana la nivel visceral, efectele extreme ale unui regim totalitarist. Ei sunt cei care nu au citit 1984-le lui Orwell (pentru ca era hiper-ilegal) dar care atunci cand dau de aceasta carte sunt ingroziti, pentru ei este aproape istorie, nu fictiune.

Foto: Agenda.ro

Pentru ei, sistemul a devenit, in timp, o prezenta permanenta, cu toate regulile si limitarile impuse de catre acesta. Reguli care, fara voia lor, au ajuns sa fie asumate, de cele mai multe ori, la nivel profund personal. Pentru ei, pentru aceasta generatie, sa faci ceva care sa iasa din tiparele sistemului era si inca este ceva de neconceput.

Ideea de razvratire, individualismul, iesirea din norma trezeau o reactie imediata si extrema de refuz, de blocaj psihic. Scena din 1984, in care cuplul este descoperit in camera lor secreta si nu sunt capabili sa faca nici cel mai mic gest de fuga este perfect relevanta pentru felul in care sistemul a fost asimilat chiar pana la nivelul procesarii mentale primare. Reactia de fugi sau lupta, instinctiva in mod firesc, este aici atenuata pana la atrofierea completa. Sistemul a castigat.

Imediat dupa evenimentele din 1989, ca spuma marii care o naste pe Atena Afrodita, a aparut generatia care ar fi trebuit sa faca o revolutie a intregului sistem, sa intoarca tot Universul cu susul in jos si sa puna iarasi societatea noastra in ordine. Generatie care cuprinde pe cei care, la vremea respectiva, erau cumva constienti de cele din jurul lor dar inca dispusi si capabili sa accepte noi mentalitati si influente.

Foto: Agenda.ro

Sa zicem, elevi si studenti la acea vreme, cam asta ar fi zona respectiva, cei care acum au intre 30 si 40 de ani. Adica, fix cei care, acum, au posibilitatea sa aiba un impact, sa ia decizii, sa faca sa se intample lucrurile. Din pacate insa, nu fac si nu au facut mare branza. De ce? Pentru ca, fara voia sau dorinta lor, sistemul a fost si inca este prezent adanc in aceasta generatie. Ei au vazut ce se poate intampla daca nu urmezi regulile, stiu ca lucrurile pot sa iasa foarte foarte rau, stiu ca daca nu te descurci iti va fi foarte greu. Si-au vazut parintii tremurand de teama si plecandu-se in fata sistemului, au trait primele lor experiente sociale in acelasi fel.

Si marea lor desprindere, din pacate, nu a fost reprezentata decat de cativa ani mai sturlubatici, prin anii de facultate, poate, dupa care au revenit, mai mult sau mai putin, la conformismul dobandit inca din primii 7 ani de viata, cei de acasa. Unii au reusit sa se deschida dar sunt prea putini si fara impact real asupra socialului – din pacate.

Cei mai multi, cei care acum ar fi trebuit sa fie in varf, s-au multumit sa se descurce in continuare, sa stea cuminti in rand, sa nu iasa in fata. Cine face asta, risca prea mult – risca sa-si piarda bruma de siguranta materiala si sociala la care a muncit atatia ani. La ce bun? Da, ei stiu ca o pot face – dar nu au curaj s-o faca, le este prea teama de consecinte. Si daca ceilalti n-o fac, ei de ce sa riste?

Continuarea cat de curand 😀

cu bicla, evenimente

Bikewalk sau mars pe biciclete

Intre criza economica, investitii care nu exista, fonduri care dispar, canicula verii, strazi pline de gropi si infrastructura aproape inexistenta, exista oameni care-si fac loc si razbat in sistem ca sa faca lucruri MARI.

Unul dintre ele este – sau va fi cat de curand – Bikewalk – marsul biciclistilor urbani care vor sa iasa in strada cu un motiv: Pentru ca suntem multi. Ariel, am zis bine?

Pe scurt – o mana de oameni au reusit sa-i puna la masa cu realitatea pe mai marii urbei noastre. Si i-au convins ca bicicleta nu mai este doar o amintire de la tara ci este prezenta in tot ce inseamna mediul urban in Romania. Ca un mars regulat al biciclistilor nu este utopic, este vital. Asa ca Bikewalk s-a facut mare:

Mai multe detalii, traseul si regulamentul pe pagina Bikewalk.

Asa ca ne vedem Sambata, 24 Iulie 2010, ora 18.00 la intrarea in Parcul Tineretului pentru o zi memorabila. Hai sa aratam ca putem mai mult decat cred altii despre noi.

Update: Vor fi disponibile si 50 de biciclete gratuit, oferite de Cicloteque 😉

ganduri

azi suntem eco

Un mos si o baba, sot si sotie, mor intr-un accident si ajung in Rai.
Acolo, ingerul de serviciu ii duce pe o plaja plina de palmieri, cu o frumoasa casuta de lemn, si le spune ca tot ce au de facut ei acum este sa se bucure de conditiile minunate din Rai.
Mosul se intoarce catre baba si ii zice:
– Vezi ce proasta ai fost? Puteam sa fim aici de 10 ani dar, NUUUU… tu voiai sa mancam sanatos!

Deja temele eco incep sa apara si in bancuri. Nu-i rau. Si am publicat bancul asta dupa ce am citit azi ca Vegetarienii pot salva planeta. Conform articolului mentionat, consumul de carne este extrem de daunator planetei, prin multitudinea de efecte nocive asociate: consum crescut de apa, emisii de metan de la animale, etc. Ceea ce ar duce la cresterea pretului la carne si alimente din aceeasi categorie, incurajandu-se astfel un regim vegetarian.

Nu sunt nici vegetarian, nici vegan 😛, nici carnivor. Incerc sa mananc cat de cat echilibrat, o lume plina de norisori albi nu ma atrage in mod deosebit si deci nu ma grabesc sa ajung acolo prea repede 😛 Altceva vreau insa sa zic, plecand de la ideile de mai sus. Toate aceste initiative nu sunt decat slabe tentative de amanare a unei concluzii ce devine din ce in ce mai evidenta: suntem prea multi.

Suntem mult prea multi consumatori pe o planeta care deja nu ne mai poate sustine. Oricat de mult am incerca sa gasim solutii, la final vom ajunge in fix acelasi impas – suntem prea multi. Suntem o specie care nu stie sa se auto-regleze in functie de habitatul sau. Orice alta specia de pe planeta isi ajusteaza numarul de membrii dintr-o zona geografica in functie de resursele avute la dispozitie – intr-un echilibru perfect. Numai noi nu facem asta, noi continuam sa crestem numarul de indivizi cu mult peste limita de sustenabilitate a ecosistemului. Teoria nu e noua, fanilor Matrix cred ca le este destul de usor sa-si aminteasca paralela dintre specia umana si virusi 😉 Continuand in acelasi ritm, peste nu multa vreme vom ajunge la concluzia ca cea mai buna hrana este Produsul verde. Viitor care devine usor usor previzibil.

Nu vad nicaieri insa idei de schimbare a modului de gandire, a mentalitatii, a paradigmei sociale. Toate solutiile propuse pana acum nu fac altceva decat sa trateze simptome si sa amane un colaps previzibil. Ideile si teoriile aplicate se bazeaza tot pe acelasi principiu – consum, cat mai mult consum. Sa gasim solutii sa producem mai mult, sa introducem in lantul de consum noi resurse. Nici o propunere insa nu trateaza problema de fond – suntem prea multi. Si daca inca nu suntem, vom fi curand.

Limitarea cresterii exponentiale este cred singurul tratament cu adevarat eficient, reprezinta vindecarea bolii, nu ameliorarea simptomelor. In mod evident asa ceva nu se poate face peste noapte dar se poate face. In mod evident asa ceva nu se poate impune – ar fi prea mult – dar se poate educa. Nu pot sa nu ma gandesc cum ar arata o societate in care numai cei care cu adevarat si-au adus aportul la cresterea sociala isi vor putea permite sa se gandeasca la a avea copii. O limitare in nici un caz exterioara lor ci o auto-analiza critica si mai ales realista. Suntem incurajati in orice mod sa ne indragostim, sa ne casatorim, sa formam cupluri si sa facem copii. Adica sa consumam, sa producem consumatori la randul nostru. Oare instinctul reproducerii sa fie cu adevarat determinant pentru noi? Cum se face ca exista totusi atat de multe cupluri fericite care au ales sa nu aiba copii? Si culmea, de multe ori acele cupluri au o viata implinita si foarte productiva.

As putea duce ideea si mai departe, biologic si instinctual vorbind nu suntem deloc diferiti de alte mamifere. Si sunt foarte multe exemple de specii care nu incurajeaza reproducerea pe scara larga ci dimpotriva, se limiteaza la progeniturile care au cea mai mare sansa de a deveni exemplare mature de succes. Lupii si suricatele sunt doar doua exemple de specii inteligente si foarte gregare care au acest comportament. Si le iese foarte bine.

Astfel de transformari insa nu sunt posibile intr-un timp scurt, este nevoie de generatii dupa generatii pentru a putea castiga teren. Dar o societate bazata pe excelenta, nu intr-un sens orwellian ci intr-un sens interiorizat la nivel de mentalitate individuala, ar avea in mod evident sanse nu de a supravietui ci chiar de a prospera si a se dezvolta intr-un sistem ecologic limitat. Pentru ca dezvoltarea ar inceta sa mai fie pe orizontala, bazata pe expansiune continua si consum si ar incepe sa fie una verticala, bazata pe crestere personala, pe dezvoltare a individului catre maximul de potential al acestuia.

viitor nebulos

Tu ce crezi? Avem vreo sansa sa continuam cu aceasta abordare, de a consuma din ce in ce mai mult, chiar daca o facem mai eficient?

ganduri, muzica

esti al tau sa te pierzi?

Este o intrebare care apare in mintea mea tot mai des. Ma uit in jurul meu si vad cum ne lasam alunecati in viata zilnica, cum ne lasam furati de-un timp iluzoriu, de sperante ce nu sunt ale noastre, de vise ce ne sunt straine si in cautarea carora ne uitam pe noi. Chiar si atunci cand ne cautam si credem ca suntem pe drumul propriu, ne pierdem in atat de multe pauze si ocolisuri, ne lasam furati de iluzorii morgane sau pur si simplu ne oprim, obositi, fara energia de a merge mai departe. Mereu ne amagim cu iluzia unui timp pe care nu-l avem, mereu credem ca putem sta si odihni, fara a fi obositi cu adevarat dar nu vedem cum pierdem ceas de ceas poate cel mai de valoare ajutor pe care il avem: entuziasmul. Si dorinta de a creste, de a NE creste.

Ne este atat de usor sa credem ca ne-am facut mari incat cu foarte multa lejeritate ajungem sa devenim blazati, sa credem ca am trecut de nivelul de jos si ca ceea ce am devenit este deja mai mult decat suficient. Ne este atat de usor sa uitam ca ceea ce avem de facut nu sunt timpii de livrare (deadline, ca sa ma inteleaga toata lumea) sau o vacanta de vis intr-o zona cat mai exotica dar cu circuit inchis si program fix si comun cu mai tot restul lumii (asa zis bune :P).

Atat de usor sa uitam ca de fapt, ceea ce conteaza mai mult este sa ne ridicam la adevaratul potential pe care il avem – si sincer sa fiu, rar mi-a fost dat sa vad oameni care sa nu fi avut potential. Realizari insa, putini au avut de-a lungul timpului. Ma uit cat de usor ne este sa ne complacem in sentimentul de oboseala de la sfarsitul zilei de munca, cat de usor capitulam in fata unei relaxari facile si a sedarii mult asteptate a unei seri linistite acasa, in fata televizorului sau in cazurile putin mai fericite, langa persoana iubita. Ma uit cat de putini sunt cei care mai au nelinistea unei zile neimplinite, care mai au nevoia si dorinta de cauta sa faca ceva cu adevarat important in fiece zi. Asta fara sa ma mai gandesc si la faptul ca multi, nepermis de multi isi omoara orele zilelor in sarcini care nu le plac, in posturi care nu le sunt destinate, in proiecte care nu le spun nimic sau cu colegi care le sunt cel putin antipatici.

Cati dintre voi ati facut ceva memorabil in ultimele 24 de ore? Dar in ultima saptamana? Luna? Anul trecut? Cum va construiti viata voastra, existenta de oameni, de fiinte cu suflet si ganduri? Oare sarcinile de azi vor avea vreo importanta peste mai mult de cateva saptamani? Va tine cineva minte ratele achitate la timp? Ce amintiri aveti din copilarie sau adolescenta? Va mai amintiti oare de notele de 10 obtinute cu multa truda sau de zilele de vacanta in care nu faceati nimic de dimineata pana seara? Eu nu cred ca astea-s amintirile de atunci, imi aduc aminte de zile si nopti mult mai colorate si mai pline de viata si de emotie. Si cred ca si voi. Si atunci? De ce acum dormim? De ce acum ne uitam amintirile si emotiile?

Cred ca fiecare din noi are marea datorie de a se creste in primul rand pe sine. De a se educa si de a se antrena pentru a-si atinge, cat mai repede si pe deplin, potentialul real al propriei persoane. Si pentru asta, de multe ori, trebuie sa uitam de comoditate, trebuie sa uitam de temeri, trebuie sa uitam, macar temporar, de griji si sarcini si apasarile sociale. Suntem in primul rand entitati individuale si abia apoi membrii sociali – tot asa trebuie sa ne vedem si propria dezvoltare. Trebuie sa incepem prin a ne aduce cat mai sus ca indivizi si abia apoi vom putea aduce un adevarat adaos socialului. Cat timp asteptam sa crestem datorita societatii, nu vom avea nici o sansa sa ajungem sa depasim nivelul mediocru al acesteia. Caci socialul, prin definitia sa, nu face altceva decat sa aduca la un nivel comun membrii acestuia. Iar mediocritatea nu poate fi creativa – cand ajungi in marea masa, aportul tau nu poate fi decat unul minim, daca exista si acesta. Totusi, societatea nu poate creste, nu se poate dezvolta, nu se poate transforma fara acei indivizi care stiu si mai ales pot sa sparga mediocrul. Paradoxal, socialul si societatea isi datoreaza existenta tocmai acelor indivizi care o refuza, care stiu sa spuna nu caldutei mediocritati.

Si tocmai de aici vine intrebarea din titlu. Caci vin si intreb: esti al tau sa te pierzi?

Luna Amara – Unghii de drac

caut o culoare sa ma faca s-adorm
suspendat in gri ca si cum n-as fi
cautand un om
fara sa stii fara sa vii
dincolo de vorbe am uitat sa mai iert
tot ce suntem noi rataciti si goi
am uitat sa mai cred
tacerea in doi lumina din voi
orele se-neaca-ntre doua asteptari
totul e acum totul e un drum
fara urmari
nu-ti pasa oricum nu te face mai bun

si-mi pare stinsa lumea ta
si-n ea se stinge si a mea
mirarea simpla de-a’ntreba de-a cauta.

fiecare piatra aruncata spre cer
nu se-ntoarece-n ploi cade mut in noi
fara dureri
cu oasele moi te intorci in noroi
unghia de drac sa o stingi in nisip
cand te joci in gand cand te minti razand
cu moartea pe chip
sange-n cuvant
un fir de praf in vant.
lumea se intampla si n-ai de ales
e oare a ta s-o visezi ?
e oare a ta sa o crezi ?
si ce-ai inteles?
esti al tau sa te pierzi?
esti al tau sa te ierti?

ganduri

iubirea – norma sociala

Este un gand pe care il tot invart de ceva vreme prin minte. Desi am incercat sa-l uit, sunt momente in care el isi face de cap cu mine si imi sare in fata cand nu ma astept. Si nu-mi da pace. Cea mai buna metoda de exorcizare pe care am gasit-o este asta, sa-l pun aici, sa-l las in lume sa zburde ca trubadurii si sa ma lase pe mine in pace – asta daca va binevoi sa se lase asezat, frumos si aranjat, aici. Cred insa ca da, este genul de gand care vrea sa se plimbe, vrea sa cucereasca minti noi si sa invarta alte si alte ganduri. Asa ca sa ne apucam de exorcizat.

Ma tot uit in jurul meu, pe net, pe bloguri, pe twittere, prin carti, prin reviste, prin muzica si filme, pe haine si pe afise si vad ca foarte, foarte, foarte des se dezbate, prezinta, imparte si desparte un subiect anume – iubirea. De la reclamele TV pentru orice pana la cartile cele mai fierbinti ale momentului si nu numai, iubirea ne este prezentata, aratata, oferita, impartasita fara incetare. Aproape ca in ultima vreme iubirea a devenit un subiect mai la moda decat sexul. Iar asta nu-i putin lucru 😛

Oricine vrea sa spuna ceva, apeleaza la iubire, intr-o forma sau alta. Vesela sau trista, parinteasca sau amoroasa, crestina sau pacatoasa iubirea ne este oferita pe tava, iubirea insoteste orice mesaj din dorinta de a duce acel mesaj mai aproape de destinatia dorita. Care de multe este una extrem de mercantila – pentru ca iubirea vinde. Iubirea vinde si vinde bine. Vinde pentru ca, in orice situatia te-ai afla, iubirea este cea care iti marcheaza viata. Sau poate, nu-i asa?

Daca esti fericit si indragostit, imaginea iubirii te va atrage, te va face sa resimti placerea momentelor intime cu jumatatea ta astrala – si deci vei reactiona la mesajul primit. Daca insa esti ranit, esti singur si nefericit, iarasi vei reactiona, la fel de puternic, la mesajul potrivit. Si aici apare o mica problema, foarte interesanta in desfasurarea ei. Imi permit sa preiau o idee de la D-l Frédéric Beigbeder, din nuvela 29,9 – oamenii fericiti nu consuma. Iar noi traim tocmai in cea mai de consum epoca din istoria omenirii.

Ce se intampla oare daca punem cap la cap ideile de mai sus? Pai, sa le luam pe rand. Prin zeci de canale ni se promite (si conditioneaza, am sa revin la ideea asta) fericirea oferita de iubire – dar oare, in conditiile noastre sociale, cati mai avem posibilitatea de a gasi si mai ales de a pastra o iubire suficient de puternica sa te poata face fericit? Pai, destul de evident ca printre traficul infernal, rata la masina de spalat si de carat, la casa si la vacanta de vis, jobul cu program fara sfarsit si seful care nu te slabeste din vizor, studiul pentru al cincilea masterat si sala de sport pe care o urasti, nu prea mai e timp nici macar de idile, ce sa mai visam iubire? Ne cautam din ce in ce mai des iubirea vietii pe net sau prin cluburi de noapte si de fapt nu gasim decat aventuri de-o vara, asta daca suntem cu adevarat norocosi si tine atat. Devenim din ce in ce mai exigenti fata de cei din jur, cautam un EL sau o EA care, nu asa, sa se ridice la nivelul nostru si nimic nu ne multumeste. Si uite asa, usor usor, inchidem cercul.

Pai daca fericirea noastra depinde atat de intim de iubire, care iubire devine din ce in ce mai putin accesibila, ce se intampla oare? Devenim, evident, nefericiti. Si ce facem ca sa ne simtim mai bine? Pai, nu asa, consumam, ca doar acum, cu pozitia sociala cu greu dobandita, ne permitem s-o facem. Consumam, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Masini cat mai puternice, haine cat mai flashy, case cat mai mari si mai vizibile, mancare si bautura. Si ce se intampla? Nivelul de stres creste cu fiecare noua achizitie, cu fiecare nou trofeu adus nefericirii noastre. Si prapastia devine din ce in ce mai adanca, multi se refugiaza in confortul consumului exagerat de orice fel si in principal alimentar. Si ne ingrasam, ceea ce, nu-i asa, scade cu atat mai mult sansele de a gasi pe cineva, doar aspectul fizic si in special greutatea sunt o norma foarte importanta in societatea noastra, nu? Si mergem la sala, sa ne revenim, sa ne punem in forma, tinem diete peste diete. Adica iarasi un nou nivel de stres si de ocupare a resurselor proprii, de eliminare a oricarui dram de timp si de libertate. Si tot asa, spirala asta nu prea are vreun sfarsit vizibil. Sau are? De unde insa pleaca totul?

Cum spuneam la inceput, acest iures al evenimentelor pleaca de la o idee care ne este oferita din ce in ce mai des – daca iubesti, esti fericit. Totul este roz si placut, totul devine usor si simplu. Nimeni nu spune nimic despre ce se intampla daca nu iubesti insa implicit se sugereaza ca daca nu iubesti, nu poti fi fericit. Ca nu se leaga, nu? Deci si prin urmare, trebuie sa iubesti – nu se poate altfel. Ai inteles, trebuie sa iubesti! Este obligatoriu s-o faci, nu esti in randul lumii daca nu iubesti, este ceva ciudat cu tine. Si iarasi apare presiunea sociala, iarasi apare necesitatea iubirii. Si totusi, chiar nu se poate altfel?

Sigur ca se poate, evident ca da – numai ca nimeni nu-ti spune asta. Si de ce ti-ar spune-o? Esti bun asa cum esti, nefericit, nemultumit, mereu in cautare de ceva care sa umple golul. Dar se poate si altfel. Se poate si varianta realizarii personale, fara a depinde de nimic exterior. Se poate si varianta dezvoltarii proprii, pentru dezvoltarea proprie. Fara nici o alta motivatie, fara nici un alt indemn exterior. Hai sa exploram putin acest drum, la nivel teoretic, sa vedem unde ne-ar putea duce.

Dezvoltarea personala, fara un alt scop, este prin definitie lipsita de frustrari – orice progres este resimtit puternic si foarte motivational. Cresterea sinelui duce la siguranta, duce la independenta, la absenta necesitatii unor validari exterioare pentru a ne simti integrati, acceptati. E drept ca toate astea cam scad direct proportional nevoia de consum nediscriminat dar in acelasi timp, dezvoltarea personala duce la un nivel de incredere in sine care cu timpul devine din ce in ce mai vizibil. Simultan, odata cu acesta incredere, scade in mod drastic nevoia de a dovedi pe plan social propria valoare, crescand in acelasi timp disponibilitatea de a cunoaste oameni si personalitati noi si de multe ori captivante. Si de aici incolo, numai de fiecare din noi depinde drumul ales – dar este ales si nu impus, este un sublim act de vointa si de independenta. Lipsiti de constrangeri, liberi de presiune si de frustrari exterioare, sentimentul de fericire devine mult mai accesibil – si mai profund.

Si poate fi cu atat mai intens, cand este impartasit cu persoana iubita 😉

Asa ca nu uita, trebuie sa iubesti! Ai inteles, da?