ganduri

azi suntem eco

Un mos si o baba, sot si sotie, mor intr-un accident si ajung in Rai.
Acolo, ingerul de serviciu ii duce pe o plaja plina de palmieri, cu o frumoasa casuta de lemn, si le spune ca tot ce au de facut ei acum este sa se bucure de conditiile minunate din Rai.
Mosul se intoarce catre baba si ii zice:
– Vezi ce proasta ai fost? Puteam sa fim aici de 10 ani dar, NUUUU… tu voiai sa mancam sanatos!

 

Deja temele eco incep sa apara si in bancuri. Nu-i rau. Si am publicat bancul asta dupa ce am citit azi ca Vegetarienii pot salva planeta. Conform articolului mentionat, consumul de carne este extrem de daunator planetei, prin multitudinea de efecte nocive asociate: consum crescut de apa, emisii de metan de la animale, etc. Ceea ce ar duce la cresterea pretului la carne si alimente din aceeasi categorie, incurajandu-se astfel un regim vegetarian.

Nu sunt nici vegetarian, nici vegan 😛, nici carnivor. Incerc sa mananc cat de cat echilibrat, o lume plina de norisori albi nu ma atrage in mod deosebit si deci nu ma grabesc sa ajung acolo prea repede 😛 Altceva vreau insa sa zic, plecand de la ideile de mai sus. Toate aceste initiative nu sunt decat slabe tentative de amanare a unei concluzii ce devine din ce in ce mai evidenta: suntem prea multi.

Suntem mult prea multi consumatori pe o planeta care deja nu ne mai poate sustine. Oricat de mult am incerca sa gasim solutii, la final vom ajunge in fix acelasi impas – suntem prea multi. Suntem o specie care nu stie sa se auto-regleze in functie de habitatul sau. Orice alta specia de pe planeta isi ajusteaza numarul de membrii dintr-o zona geografica in functie de resursele avute la dispozitie – intr-un echilibru perfect. Numai noi nu facem asta, noi continuam sa crestem numarul de indivizi cu mult peste limita de sustenabilitate a ecosistemului. Teoria nu e noua, fanilor Matrix cred ca le este destul de usor sa-si aminteasca paralela dintre specia umana si virusi 😉 Continuand in acelasi ritm, peste nu multa vreme vom ajunge la concluzia ca cea mai buna hrana este Produsul verde. Viitor care devine usor usor previzibil.

Nu vad nicaieri insa idei de schimbare a modului de gandire, a mentalitatii, a paradigmei sociale. Toate solutiile propuse pana acum nu fac altceva decat sa trateze simptome si sa amane un colaps previzibil. Ideile si teoriile aplicate se bazeaza tot pe acelasi principiu – consum, cat mai mult consum. Sa gasim solutii sa producem mai mult, sa introducem in lantul de consum noi resurse. Nici o propunere insa nu trateaza problema de fond – suntem prea multi. Si daca inca nu suntem, vom fi curand.

Limitarea cresterii exponentiale este cred singurul tratament cu adevarat eficient, reprezinta vindecarea bolii, nu ameliorarea simptomelor. In mod evident asa ceva nu se poate face peste noapte dar se poate face. In mod evident asa ceva nu se poate impune – ar fi prea mult – dar se poate educa. Nu pot sa nu ma gandesc cum ar arata o societate in care numai cei care cu adevarat si-au adus aportul la cresterea sociala isi vor putea permite sa se gandeasca la a avea copii. O limitare in nici un caz exterioara lor ci o auto-analiza critica si mai ales realista. Suntem incurajati in orice mod sa ne indragostim,  sa ne casatorim, sa formam cupluri si sa facem copii. Adica sa consumam, sa producem consumatori la randul nostru.  Oare instinctul reproducerii sa fie cu adevarat determinant pentru noi? Cum se face ca exista totusi atat de multe cupluri fericite care au ales sa nu aiba copii? Si culmea, de multe ori acele cupluri au o viata implinita si foarte productiva.

As putea duce ideea si mai departe, biologic si instinctual vorbind nu suntem deloc diferiti de alte mamifere. Si sunt foarte multe exemple de specii care nu incurajeaza reproducerea pe scara larga ci dimpotriva, se limiteaza la progeniturile care au cea mai mare sansa de a deveni exemplare mature de succes. Lupii si suricatele sunt doar doua exemple de specii inteligente si foarte gregare care au acest comportament. Si le iese foarte bine.

Astfel de transformari insa nu sunt posibile intr-un timp scurt, este nevoie de generatii dupa generatii pentru a putea castiga teren. Dar o societate bazata pe excelenta, nu intr-un sens orwellian ci intr-un sens interiorizat la nivel de mentalitate individuala, ar avea in mod evident sanse nu de a supravietui ci chiar de a prospera si a se dezvolta intr-un sistem ecologic limitat. Pentru ca dezvoltarea ar inceta sa mai fie pe orizontala, bazata pe expansiune continua si consum si ar incepe sa fie una verticala, bazata pe crestere personala, pe dezvoltare a individului catre maximul de potential al acestuia.

 

 

 

viitor nebulos

viitor nebulos

 

 

 

 

Tu ce crezi? Avem vreo sansa sa continuam cu aceasta abordare, de a consuma din ce in ce mai mult, chiar daca o facem mai eficient?

Standard
ganduri, muzica

esti al tau sa te pierzi?

Este o intrebare care apare in mintea mea tot mai des. Ma uit in jurul meu si vad cum ne lasam alunecati in viata zilnica, cum ne lasam furati de-un timp iluzoriu, de sperante ce nu sunt ale noastre, de vise ce ne sunt straine si in cautarea carora ne uitam pe noi. Chiar si atunci cand ne cautam si credem ca suntem pe drumul propriu, ne pierdem in atat de multe pauze si ocolisuri, ne lasam furati de iluzorii morgane sau pur si simplu ne oprim, obositi, fara energia de a merge mai departe. Mereu ne amagim cu iluzia unui timp pe care nu-l avem, mereu credem ca putem sta si odihni, fara a fi obositi cu adevarat dar nu vedem cum pierdem ceas de ceas poate cel mai de valoare ajutor pe care il avem: entuziasmul. Si dorinta de a creste, de a NE creste.

Ne este atat de usor sa credem ca ne-am facut mari incat cu foarte multa lejeritate ajungem sa devenim blazati, sa credem ca am trecut de nivelul de jos si ca ceea ce am devenit este deja mai mult decat suficient. Ne este atat de usor sa uitam ca ceea ce avem de facut nu sunt timpii de livrare (deadline, ca sa ma inteleaga toata lumea) sau o vacanta de vis intr-o zona cat mai exotica dar cu circuit inchis si program fix si comun cu mai tot restul lumii (asa zis bune :P).

Atat de usor sa uitam ca de fapt, ceea ce conteaza mai mult este sa ne ridicam la adevaratul potential pe care il avem – si sincer sa fiu, rar mi-a fost dat sa vad oameni care sa nu fi avut potential. Realizari insa, putini au avut de-a lungul timpului. Ma uit cat de usor ne este sa ne complacem in sentimentul de oboseala de la sfarsitul zilei de munca, cat de usor capitulam in fata unei relaxari facile si a sedarii mult asteptate a unei seri linistite acasa, in fata televizorului sau in cazurile putin mai fericite, langa persoana iubita. Ma uit cat de putini sunt cei care mai au nelinistea unei zile neimplinite, care mai au nevoia si dorinta de cauta sa faca ceva cu adevarat important in fiece zi. Asta fara sa ma mai gandesc si la faptul ca multi, nepermis de multi isi omoara orele zilelor in sarcini care nu le plac, in posturi care nu le sunt destinate, in proiecte care nu le spun nimic sau cu colegi care le sunt cel putin antipatici.

Cati dintre voi ati facut ceva memorabil in ultimele 24 de ore? Dar in ultima saptamana? Luna? Anul trecut? Cum va construiti viata voastra, existenta de oameni, de fiinte cu suflet si ganduri? Oare sarcinile de azi vor avea vreo importanta peste mai mult de cateva saptamani? Va tine cineva minte ratele achitate la timp? Ce amintiri aveti din copilarie sau adolescenta? Va mai amintiti oare de notele de 10 obtinute cu multa truda sau de zilele de vacanta in care nu faceati nimic de dimineata pana seara? Eu nu cred ca astea-s amintirile de atunci, imi aduc aminte de zile si nopti mult mai colorate si mai pline de viata si de emotie. Si cred ca si voi. Si atunci? De ce acum dormim? De ce acum ne uitam amintirile si emotiile?

Cred ca fiecare din noi are marea datorie de a se creste in primul rand pe sine. De a se educa si de a se antrena pentru a-si atinge, cat mai repede si pe deplin, potentialul real al propriei persoane. Si pentru asta, de multe ori, trebuie sa uitam de comoditate, trebuie sa uitam de temeri, trebuie sa uitam, macar temporar, de griji si sarcini si apasarile sociale. Suntem in primul rand entitati individuale si abia apoi membrii sociali – tot asa trebuie sa ne vedem si propria dezvoltare. Trebuie sa incepem prin a ne aduce cat mai sus ca indivizi si abia apoi vom putea aduce un adevarat adaos socialului.  Cat timp asteptam sa crestem datorita societatii, nu vom avea nici o sansa sa ajungem sa depasim nivelul mediocru al acesteia. Caci socialul, prin definitia sa, nu face altceva decat sa aduca la un nivel comun membrii acestuia. Iar mediocritatea nu poate fi creativa – cand ajungi in marea masa, aportul tau nu poate fi decat unul minim, daca exista si acesta. Totusi, societatea nu poate creste, nu se poate dezvolta, nu se poate transforma fara acei indivizi care stiu si mai ales pot sa sparga mediocrul. Paradoxal, socialul si societatea isi datoreaza existenta tocmai acelor indivizi care o refuza, care stiu sa spuna nu caldutei mediocritati.

Si tocmai de aici vine intrebarea din titlu. Caci vin si intreb: esti al tau sa te pierzi?

 

 

Luna AmaraUnghii de drac

 

caut o culoare sa ma faca s-adorm
suspendat in gri ca si cum n-as fi
cautand un om
fara sa stii fara sa vii
dincolo de vorbe am uitat sa mai iert
tot ce suntem noi rataciti si goi
am uitat sa mai cred
tacerea in doi lumina din voi
orele se-neaca-ntre doua asteptari
totul e acum totul e un drum
fara urmari
nu-ti pasa oricum nu te face mai bun

si-mi pare stinsa lumea ta
si-n ea se stinge si a mea
mirarea simpla de-a’ntreba de-a cauta.

fiecare piatra aruncata spre cer
nu se-ntoarece-n ploi cade mut in noi
fara dureri
cu oasele moi te intorci in noroi
unghia de drac sa o stingi in nisip
cand te joci in gand cand te minti razand
cu moartea pe chip
sange-n cuvant
un fir de praf in vant.
lumea se intampla si n-ai de ales
e oare a ta s-o visezi ?
e oare a ta sa o crezi ?
si ce-ai inteles?
esti al tau sa te pierzi?
esti al tau sa te ierti?

Standard
ganduri

societate caut oftalmolog

Suntem o societate care are probleme oculare. Da, avem, in masa, grave probleme de vedere. Nu mai stim si nici nu mai putem sa privim in departare. Suntem miopi sociali. Suferim, in tacere si de cele mai multe ori fara sa intelegem asta, fara s-o stim, de o miopie cronica, in forma agravata.

Haideti s-o luam usurel, din mai multe puncte de vedere 😉 si sa ne dam seama cum se aplica ideea in realitate. Si plec de la prima si cea mai evidenta manifestare – am devenit, ca societate, dependenti de ecranul din fata noastra. Ca este calculatorul de la birou, ca-i notebook-ul personal, ca-i ecranul de telefon, mai mare sau mai mic, ca este ecranul TV sau mai nou cine stie ce afisaj de prin masina, suntem tot timpul cu ochii atinti in el. Avem privirea fixata undeva intre 10 cm si cativa metri, pe o suprafata de mici dimensiuni si pozitionata foarte fix. Sau ne suim in masina si conducem cu maxima atentie, privind la doar cativa metri in fata, pentru a putea evita din timp capcane precum gropi, borduri, sine de tramvai sau manevre inteligente ale partenerilor de trafic. Sau pur si simplu mergem pe strada dar ne uitam in jos, la 1 metru, fara a incerca macar sa ridicam privirea catre cei din fata noastra – e mai sigur sa nu te uiti in ochii nimanui, risti sa te oglindesti in aceeasi privire lipsita de viata ca si a ta.

Nu mai stim sa ridicam ochii, nu mai stim sa focalizam in departare, nu mai stim sa privim la cer si la stele, nu mai stim sa privim in zare, catre munti sau catre pescarusii de pe mare. Si vorbesc aici de viata de zi cu zi, haideti sa nu ne ascundem dupa rasaritul vazut in concediu la mare (eventual cu alarma pusa sa te trezesti la ora potrivita :P) sau apusul de la Sinaia ca astea nu au nici o legatura cu ce vorbim acum. Ne limitam orizontul la imediata apropiere, nu mai vedem clar decat urmatorii doi pasi, cat sa nu ne impiedicam si cam atat. Numai acolo, in imediata noastra apropiere suntem inca in stare sa vedem cu claritate ce este langa noi. Mai departe insa, e totul incetosat, este neclar si ne este teama. Asa cum miopii aduc totul aproape de ochi pentru a putea vedea, noi ne aducem lumea aproape, prin zeci de metode dar uitam sa mergem sa vedem lumea.

Am uitat ce inseamna sa-ti arunci privirea in zare, am uitat ce inseamna sa privesti orizontul, sa-l cauti stiind ca nu-l vei ajunge. Am uitat sa ridicam privirea si sa privim in departare, sa vedem ce se afla inaintea noastra si sa asteptam cu nerabdare sa ajungem acolo, sa ne dorim sa mergem mai departe si mai departe si mai departe. Nu poti merge mai departe atat vreme cat iti privesti varful pantofilor, nu poti sa iti urmezi drumul cat timp nu esti in stare, ca om, sa vezi capatul acestuia. Nu poti sa ai sperante fara sa privesti inspre ele, nu poti sa ai orizont catre care sa aspiri atata vreme cat nu vezi mai mult de asfaltul de la picioarele tale.

M-am gandit la cele de mai sus stand in saua biclei mele, pedaland catre birou. Pentru ca lumea se vede altfel de acolo. Din sa vezi mai departe, din sa privirea nu se mai opreste la primii doi metri ci devine libera sa zburde si sa caute. Din sa lumea este mai mare, mai luminoasa, strazile sunt mai lungi si sunt pline de oameni, de cladiri frumoase, de viata. Si asta m-a facut sa ma gandesc la ochelarii de miop pe care ii purtam cu totii, fara sa stim asta. Parca am fi in Orasul de smarald, numai ca ochelarii nostri fac lumea mai mica si mai stearsa, nu mai frumoasa.

Culmea este ca scriu aceste randuri, asa cum vor fi si citite, tot in fata unui ecran aflat la cativa zeci de centrimetri inaintea mea. Si totusi, nu tehnologia este de vina, nu ecranele sunt cele care ne captiveaza si atrofiaza privirea, de vina este continutul afisat pe aceste ecrane. Continut care ne apartine in totalitate, asa cum insa ne apartine si decizia de a-l urmari sau nu. Nu este atat de greu sa alegi sa te dezlipesti de ecrane sau de trafic sau de griji si sa ridici privirea. Nu-i greu sa ai sperante si vise si dorinte si un drum pe care sa-l vezi intins in fata ta. Trebuie numai sa dai ochelarii jos, sa-ti lasi ochii sa se reinvete sa priveasca in departare. Restul vine de la sine.

Voi aveti probleme de vedere? Ce anume va tine privirea atintita?

The Cat EmpireThe Car Song

Standard