Roger Waters The Wall - Bucuresti
evenimente, ganduri, muzica

dupa Zid

Dupa aproape un an de asteptare cu biletele in sertar, scoase si privite periodic (de praf nu se pune problema sa fi avut timp sa se aseze pe ele), a venit si marea seara. Seara in care, in fine, ajungeam sa vedem Spectacolul. Spun Spectacol pentru ca termenul de concert este mult prea sarac pentru intregul concept alcatuit de catre Roger Waters. Eram pregatit, credeam eu, pentru ceea ce urma sa se intample – dar inca dinaintea inceperii am inteles ca nici macar pe jumatate nu mi-am imaginat ceea ce inseamna The Wall.

Roger Waters The Wall - BucurestiVazand un imens val de oameni ce se indrepta de la metrou catre Piata Constitutiei am inteles ca am fost prea optimisti cu speranta ca vom intra fara probleme si dupa ora 19.00 (noroc ca avem prieteni buni si prevazatori care au fost mai harnici, au ajuns din timp si ne-au pastrat si noua locuri intr-o zona excelenta). Accesul insa n-a fost chiar asa de rau – pot sa laud fara nici un regret organizarea, atat intrarea cat si iesirea s-au facut mai mult decat rezonabil, avand in vedere numarul imens de spectatori. Peste 50.000 de oameni, conform estimarilor din presa (si nu-s deloc exagerate), inseamna, pentru mine cel putin, cel mai mare eveniment la care am participat. Numai perceptia acestei imense multimi, chiar si inaintea concertului, a fost de ajuns sa-mi dau seama ca urma sa se intample ceva mult peste asteptarile mele. Asa a fost.

Nu mai are sens sa mentionez Zidul. Pur si simplu imens, desi distanta pana la el era destul de mare, a dominat si ne-a dominat permanent. Si pentru ca m-am incapatanat, am reusit sa traversez, in lung, toata Piata Constitutiei, cu putin timp inaintea inceperii. Desi inca erau multi oameni care asteptau sa intre, desi eram la mai bine de 100 de metri distanta de Zid, tot am avut experienta gradorii – atat a acestuia cat si publicului deja extrem de numeros. Si de compact. Si de greu de traversat. Totul sub „umbra” imensa a Zidului – incepeam sa simtim experienta micimii. Dar era doar un inceput.

Roger Waters The Wall - BucurestiSi a inceput – undeva putin inainte de ora 20.30, dupa ce lumina soarelui era deja aproape complet absenta, a Inceput. Tot atunci am realizat cat de Imens este Zidul – pana la inceperea proiectiilor si pana la aparitia artistilor pe scena nu eram pe deplin constient de dimensiunile cu adevarat grotesti. Iar aceasta scara, combinata cu puterea pieselor, cu interpretarea (partial, evident) a scenariului din filmul The Wall, cu proiectiile, impreuna cu efectul masei de oameni din jurul meu au creat o stare de apasare greu de descris. Momentul in care Roger Waters, desi infim in realitate, pe scena, era proiectat pe intreaga suprafata a Zidului si arata acuzator cu degetul care multime, care un individ sau altul, care mine sau catre tine sau catre un altul de langa sau de departe, nu puteai sa nu te simti mic, sa nu te simti zdrobit, anihilat. Sa nu te simti macinat de puterea ciocanelor incrucisate. Si tocmai asta a cautat sa ne transmita Roger Waters, prin spectacolul sau. Sa ne faca sa simtim cat de departe poate ajunge un regim, politic, nationalist sau consumerist, atunci cand lucrurile nu sunt tinute sub control. Atunci cand distopia ajunge sa fie realitate. Si multi dintre cei prezenti au simtit, adanc, reverberatiile unui trecut in care scena artistica era, de fapt, scena vietii. Placut n-a fost. Dar a fost o lectie extrema de aducere la realitate. Intreaga prima parte a fost sub acest semn – al regimurilor, oricare ar fi ele: politice, militare, rasiale, economice. Totul dus la extrem, totul distilat intr-o forma artistica – dar cu atat mai arzatoare. Imi pare sincer rau dar mi-e prea greu sa gasesc cuvintele pentru a putea descrie starile emotionale prin care am trecut. Acest spectacol trebuie trait – nu povestit, nu vizionat – trebuie trait.

Roger Waters The Wall - BucurestiIar asta ma aduce la partea din „spectacol” care, in ce ma priveste, a avut cel mai mare impact. Undeva spre finalul primei parti este o bucata in care, pe ecranul imens aflat in mijlocul scenei, sunt proiectate imaginile unor oameni ucisi in conditii de lupta – atat soldati cat si civili, atat in razboaie militare cat si conflicte civile sau politice. Imagini care au fost trimise, de-a lungul timpului, de catre membrii supravietuitori ai familiei sau de catre prieteni, pentru a purta mai departe povestea celor ucisi. Inca nu ma pot scutura de impactul acestor scene. Sub fiecare imagine se regasea un scurt text, mentionand data si modul in care respectivul a fost ucis. Dupa cateva zeci de secunde, in urma unor acorduri brusc mai puternice, pastrand linia melodica, imaginea era mutata de pe ecranul principal pe una dintre „caramizile” Zidului. Si inlocuita de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi, dintr-o data, cu acelasi sunet disonant si puternic, pe langa o imagine mutata erau afisate inca alte cateva zeci. Si din nou. Si din nou. Si din nou… Cumva eram pregatit pentru prima parte – ma asteptam sa se umple treptat Zidul cu imagini. Dar cand au inceput acele „salturi” in numarul imaginilor, cand am inteles ca nu exista suficient timp pentru a le proiecta pe toate, a fost prea mult. Nu cred ca as mai fi rezistat daca ar fi continuat. De asemenea, nu cred si in orice caz nu stiu cum as fi putut sa scap – emotional incarcarea a fost imensa. A fost, cu adevarat, dureros. Dureros in primul si in primul rand pentru ca, citind acele scurte texte, am inteles ca nu era vorba „numai” de soldati cazuti in razboaie vechi de zeci de ani. Tot acolo, pe acelasi zid, erau tineri si tinere, ucisi acum numai cativa ani. Ucisi nu pentru ca s-au inscris in vreun razboi – ci pentru ca pur si simplu si-au facut vocea auzita, intr-un regim care nu a vrut sa permita acest lucru. Ucisi pentru simplul fapt cu au avut curajul sa iasa in fara si sa spuna NU. Sa spuna STOP. Ucisi, unii dintre ei, miseleste, pe alei ascunse. Altii in vazul intregii lumi. In tacerea aceleiasi lumi.

Roger Waters The Wall - BucurestiSi toate astea dupa ce acum nici doua saptamani s-au intamplat masacrele din Siria. Dupa ce acum nici o saptamana s-au intamplat masacrele din Egipt. Atat de proaspete, atat de prezente. Atat de dureros de prezente, nu doar ca stiri la TV – ci adanc, in constiinta. Imediat dupa, poate ca o usurare sau poate tocmai pentru a putea intelege mai bine, a urmat pauza. Intre timp, toata partea centrala a Zidului, care initial era lasata deschisa pentru a putea vedea scena si artistii, a fost, rand pe rand, constant, acoperita de caramizi. Zidul era acum complet. Inchis. Separat de orice contact cu lumea exterioara.

Aceleasi imagini, de data asta in numar si mai mare, erau proiectate pe Zid. Unele dupa altele s-au desfasurat in fata noastra portretele si povestile a zeci, poate sute de martiri – caci acesta este termenul, singurul, care-i poate descrie. Martiri care au luptat pentru o convingere, pentru un crez. Pentru un ideal.

A urmat o pauza in care linistea din boxe era cu mult acoperita de framatarile din noi. N-am putut sa nu ma gandesc ca, in atata amar de vreme, nu am invatat nimic. Ca acest manifest, asa cum a fost gandit conceptul The Wall, desi are deja zeci de ani si a trecut prin multe generatii, isi vede mesajul mai actual acum poate decat la inceput. Ca ne scaldam in fix aceleasi conflicte, in aceleasi mizerii. Ca umanitatea, in acesti zeci de ani, nu doar ca n-a progresat – dar poate chiar si-a pierdut din ea insasi. Ca pentru fiecare proiect care incearca sa schimbe ceva in bine, apar zeci de „afaceri” murdare, de conflicte, armate sau nu, oficiale sau musamalizate dar care, toate, ne omoara propriile fiinte – ne omoara insasi umanitatea noastra. M-am simtit mic si neputincios. Imaginile de atunci, atat cele ale martirilor cat si ale personajelor fictive, create si supra-dimensionate tocmai pentru a intari mesajul lui Roger Waters, imi sunt inca prea vii in constiinta. Mai este putin si a trecut o saptamana si inca nu ma pot desprinde de acea stare. Inca sunt prins acolo, sub Zid, la poalele lui. Cumva n-am reusit sa trec cu success in a doua parte, cea care aduce un aer de speranta. La urma urmei, la final Zidul este daramat. Mesajul principal al spectacolului este tocmai acesta: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall! Inca imi rasuna in urechi si probabil, in timp, vor fi cuvintele care ma vor ajuta sa-mi regasesc speranta. Dar inca ma simt prea apasat. Apasat de concluzia, mult prea evidenta, care s-a impus acolo, jos, la poalele Zidului – n-am invatat nimic. Nu-s asa de sigur ca suntem capabili s-o facem, fara un cataclism cu adevarat covarsitor. De orice natura ar fi acesta. Si totusi, una dintre figurile de pe acel zid era Mahatma Gandhi – el ne-a aratat cum, chiar fara baros, poti darama ziduri cu mult mai inalte decat tine. Poate, totusi, vom gasi candva drumul si puterea. Poate ca vom mai auzi pe strazi, de data asta fara nici o regie, aceleasi cuvinte: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall!

Roger Waters The Wall - BucurestiCam asta a insemnat, pentru mine, experienta avuta acolo, in Piata Constitutiei, sub Zid. Imi pare rau dar latura muzicala, in ceea ce ma priveste, a cazut pe planul doi, in urma trairilor de mai sus. Pot sa spun, fara nici o teama ca as gresi, ca sunetul a fost Perfect. Ca luminile si intregul scenariu au fost Perfecte. Ca proiectiile au fost Perfecte. Ca vocea lui Waters il va mai tine inca multi ani, la cat de bine a sunat. Ca trupa a fost aleasa pe spranceana si ca se simte asta la fiecare acord.

Inca o scena pe care n-am s-o uit: la piesa Comfortably Numb (care a sunat dumnezeieste, sa nu mai zic de Is there anybody out there?), atat vocalul cat si chitaristul se afla sus, deasupra zidului (este scena in care la Londra, in 2011, a aparut in locul lor David Gilmor ca si invitat surpriza). Luminile au fost in asa fel gandite incat umbra lor, pe rand, s-a regasit proiectata pe Casa Poporului, aflata exact vis-a-vis de Zid. Imaginea Casei Poporului cu umbra chitaristului Dave Kilminster proiectata pe intreaga fatada imi va ramane ca cea mai faina ipostaza a acestei cladiri pentru, cel mai probabil, totdeauna.

As incheia, daca as sti cum. As incheia dar, sincer, nu prea vreau s-o fac. Inca vreau sa las deschise amintirile si starile emotionale create de acest imens Spectacol. Nu cred ca voi mai avea parte, cel putin nu curand, de un spectacol atat de puternic si de incarcat emotional. Asa ca va rog sa ma scuzati pentru nenumaratele majuscule folosite – chiar nu sunt exagerari. Atat – daca aveti ocazia, mergeti sa simtiti Zidul. O meritati.

Credit foto: RockStage.ro

Anunțuri
Standard
ca-n viata, muzica

nu sunt fan Madonna

Dap, mi-e destul de clar asta. Nu sunt fan Madonna. Evident ca spun asta dupa ce, ca tot omul, am fost aseara la concert spectacolul Madonna. Caci se anunta a fi un eveniment deosebit de special, prin urmare nu am putut lipsi. Special a fost, eveniment a fost, spectacol a fost – concert insa, nu. Nu din punctul meu de vedere.

De ce spun asta? Pentru ca asa m-a facut sa (nu) ma simt evenimentul de aseara, pentru ca asta am vazut in reactiile celor din jurul meu – nu s-au simtit conectati afectiv la acest eveniment, nu au simtit acea vibratie specifica unui Concert. Dar s-o luam usurel, cu cele bune si de la inceput.

Spectacolul a fost extraordinar – nu am nici o indoiala asupra acestui lucru. Cel putin in ceea ce ma priveste, sunet, lumini, scena, coregafie, scenariu, costume si tot restul au fost peste asteptari. Profesionalismul s-a simtit peste tot si a fost demn de admiratie. Spectacolul a decurs fara absolut nici o problema, totul a fost pus la punct si pus in scena cu precizie chirurgicala. Jos palaria pentru un spectacol impresionant. Felul in care arata Madonna, ca femeie, energia incredibila pe care o pune pe scena este de admirat. Si de apreciat, nu-i lucru usor. Si totusi …

Da, si totusi. Si totusi un astfel de eveniment ar trebui sa aiba o cu totul alta semnificatie, un cu totul alt impact. Un Concert, indiferent de stilul muzical, ar trebui sa insemne in primul rand conexiunea aproape intima intre artist si public. Ar trebui sa insemne contopirea acelor spatii fizice distincte, specifice unei organizari de acest gen – scena, tribuna, gazon si asa mai departe. Totul ar trebui sa dispara sub puterea muzicii, a semnificatiei acesteia, a daruirii reciproce artist – public ce se intampla in cazul unui Concert. Nu am simtit asta. Deloc. Totul a fost, cum spuneam, chirurgical si prin urmare sec, fara magie, fara sentiment, fara pierdere, fara nici o contopire. Poate de vina a fost si locul in care am stat – undeva in spate in zona B – dar sincer nu cred – am citit si auzit pareri similare si de la cei din primele randuri. Mai repede au fost de vina piesele, mai toate remixate intr-un stil de clubbing sec, de vina a fost scenariul, spectacolul care nu a lasat loc nici unui moment intim, de vina a fost de fapt chiar Madonna care nu a facut aproape nici un efort pentru a se apropia de public, sa-l faca sa vibreze. Si publicul a simtit asta. Si e pacat. Singurul moment ceva mai cald a fost cel al evocarii lui Michael – acelasi public s-a trezit instantaneu, a reactionat asa cum stiu ca o face publicul romanesc – cu caldura si foarte, foarte vizibil. Dar nu s-a datorat artistei, nu s-a datorat divei Madonna sub nici o forma.

Iar lectia de adoptare si de toleranta chiar nu-si avea rostul – si prin urmare a fost un esec total. Dupa micul discurs legat de integrarea rromilor in zona Europei de Est, unii dintre prietenii cu care eram au vrut sa plece acasa. Pentru ei spectacolul s-a terminat in acel moment. Si nu-i condamn. Desi inteleg logica si intentia respectivului discurs, chiar nu-si avea locul atunci si acolo. Acela ar fi trebuit sa fie momentul romanesc al spectacolului, asa cum presupun ca exista cate un moment specific fiecarei tari in care Madonna ajunge in turneu. Din cate stiu insa, inca traim in Romania, care, totusi, inca se scrie cu un singur R. Pacat de intentie – ar fi trebuit sa fie ceva mai in tema Madonna in aceasta privinta. Consilierii ei cel putin, cu siguranta. Imi pare rau dar efectul obtinut nu a fost nici pe departe cel scontat iar publicul a taxat in mod evident aceasta greseala.

Ceea ce a fost cu adevarat placut a fost insa dansul. Pentru ca am stat in spate (pe viitor insa, promit ca n-o mai fac;) ) am beneficiat de foarte mult spatiu – loc de zbantuiala fara grija de a inoportuna pe cineva. Si a fost tare bine – am topait si sarit tot concertul spectacolul si din punctul asta de vedere a fost excelent. Cel mai frumos moment al serii? Pentru mine a fost un meteor prins cu coada ochiului, putin in dreapta lunii. Superb si pentru mine a fost primul eveniment de acest gen vazut in Bucuresti, in chiar mijlocul orasului.

Pe viitor insa, am sa ma gandesc mult mai serios daca intradevar vreau cu adevarat sa merg la un alt concert care nu este rock. Concertele rock – a se lua acest termen in cel mai larg sens cu putinta – nu m-au dezamagit niciodata, mereu am plecat de acolo plutind, ragusit si cu dureri de cap dar su sufletul plin.

Imi pare rau dar nu sunt fan Madonna. Nu as avea cum sa fiu dupa cele descoperite aseara.

Si totusi a fost un experiment interesant. Si totusi a fost un spectacol superb. Bravo Madonna, ti-ai facut datoria, ti-ai jucat rolul. Multumiri pentru spectacol. Totusi, fara bis ??? Imi vine in minte, acum, piesa Un actor grabitLaura Stoica.

Standard