cu bicla, de pe drum, poz(n)e

pe dealuri

Scurta istorie din traficul clujean.

Pe una din muuuuultele urcari ale acestui oras, pe un pasaj de unde se desprinde o bretea catre dreapta pedalam de zor, gafaind, sa ajung la birou (dupa un detur). Luni dimineata, nici iarba nu creste, chef nevoie mare. De undeva din spatele meu o Dacie 1300 (editie princeps, cred, dupa cum arata) incerca sa ma depaseasca. Spun incerca pentru ca desi eu aveam undeva in jur de 18-20 Km/h, depasirea se producea in reluare. Am recunoscut usor masina, dupa pacaniturile iesite pe teava de esapament – imi taiase usor fata cu aproximativ 1 Km mai devreme, iesind fara sa lase prioritate de pe o strada laterala – o Dacie visine, cu numar de Cluj.

Partea interesanta abia acum vine – in timp ce ma depasea pe partea dreapta, cu mirobolanta viteza de ~22Km/h (da, eram in urcare, dar totusi…) soferul a deschis geamul si m-a interpelat cu „Du-te ba pe dealuri”. Soferul, o persoana de varsta a treia, cu parul grizonat puternic, undeva in jur de 70 de ani. Initial m-am enervat si am vrut sa ma duc dupa el sa-l iau la rost. Intorcand insa capul, am vazut in spatele lui o coloana de alte 4-5 masini care mergeau cu viteza melcului ametit – deja din cauza lui, in nici un caz din cauza mea, caci traseele ne erau despartite. Numai ca Dacia si-a continuat drumul, si pe coborare, cu aceeasi impresionanta viteza. Am renuntat, m-a apucat un ras copios.

Si apoi, daca ma duceam dupa el, ce sa-i spun? Ca, de fapt, mai degraba pe dealuri era locul sau, cu tot cu masina, in nici un caz in trafic? Sincer, nu cred ca ar fi inteles. Am ramas cu-n zambet.

Daca tot m-a provocat, i-am urmat „indemnul” si am fost si pe dealuri. Cam asa arata cerul cand m-am intors:

La apus, cu bicla pe dealuri

Reclame
Standard

De cand m-am mutat la Cluj unul din cele mai placute momente ale zilei este cel de la apus. Am norocul (prietenii stiu de ce ;)) sa stau intr-o zona foarte aerisita si cu vedere directa catre apus. Iar configuratia terenului din partea de Vest a Clujului este cat se poate de darnica.

Asa ca am inceput un mic proiect fotografic, fara mari pretentii de calitate a imaginilor dar cu destul de multa incarcare afectiva pentru mine. De-a lungului unei perioade cat mai lungi am sa incerc sa capturez cat mai multe imagini cu si la apus. Nu musai din acelasi loc dar toate vor avea ca si concept momentul apusului. Sa vedem ce iese ;).

Apus a la Cluj

Restul fotografiilor sunt aici: http://sdrv.ms/OXRg7D. Unele dintre ele sunt facute direct cu telefonul, in lipsa unei camere foto la indemana. Pe masura ce se mai aduna si alte imagini am sa le adauga la aceasta colectie.

de pe drum, poz(n)e

apus – a la Cluj

Imagine
de pe drum, poz(n)e

Salina Turda – un adanc luminos

Salin Turda

Salina Turda este poate unul dintre cele mai bine amenajate locuri din Romania – cel putin asa este din punctul meu de vedere, din cele pe care le-am vizitat. Superba, merita vizitata mai ales in timpul saptamanii, cand este cel mai putin aglomerata. Oricand ati merge, faceti-va un bine si nu luati liftul – scarile sunt cu mult mai interesante, mai ales cele de pe partea cu liftul, cu calatoria lor prin timp (veti vedea la fata locului ce vrea sa insemne asta ;)).

Si nu ratati plimbarea cu barca, chiar daca aveti de stat la coada – merita din plin.

Mai multe fotografii aici.

Standard
ca-n viata, de pe drum, ganduri

Romania mea

De cativa ani, cam de pe cand am inceput sa am parte de concedii, am avut – si inca am – un fix. Anume ca nu vreau sa-mi petrec vacantele afara din tara pana cand nu am batut toate zonele principale din Romania. Fix pe care l-am dus uneori destul de departe, refuzand multe variante de plecari si prieteni care m-au tot imbiat. Dar am fost ferm si am zis nu. Mai am putin din Ardeal de strabatut si apoi pot spune, linistit, ca am vazut Romania – cat am inteles din ea, ramane pentru alta poveste.

Fotografie Romania mea - Maramures port popularTotusi, in vremurile astea in care toti alearga dupa super-ofertele de concedii te miri pe unde, cum de mi-a venit mie o asa idee? In ce ma priveste, e simplu – cum as putea aprecia alte culturi si civilizatii, alte geografii daca eu nu am un termen de comparatie? Ar fi prea simplu sa ma duc pe vreun tarm de mare si sa declam ca acolo e cel mai frumos loc de pe pamant – dar ar fi in fapt doar un altul printre altele. Cum as putea sa inteleg daca este sau nu minunat un munte fara sa fi trecut prin Carpatii nostrii? Sau o mare fara sa-mi fi plimbat gandurile prin Delta noastra? Cum?

Atat cat am putut, atunci cand am putut, am vazut cate o bucatica din tara asta mare. Ca-i mare tare, zau ca e. Pornind cu rasaritul din Vama Veche si curgand in sus pana la apusul de la Bazias, am petrecut Dunarea pe toata lungimea ei – si nu-i petec din ea sa nu-mi fi spus o poveste frumoasa. Din Muntii Rodnei si pana in creasta Fagarasilor, muntii si stancile lor tacute mi-au aratat de ce avem o istorie asa de lunga. Cetatile, bisericile, casele si drumurile din Moldova, Maramures sau Ardeal imi spun mereu ca noi aici suntem demult – si am stiut trai frumos, nu doar indelung. Si cate altele nu-ti poate spune un iezer cand iti tremura buzele de la apa lui rece sau o cascada pierduta intr-o padure de poveste.

Apoi mai am un motiv – de data asta poate egoist. Stiu ca ce avem noi inca, nu va mai tine mult. Ca obiceiurile si porturile noastre de acum sunt in pas de plecare. Daca acum te duci Duminca dimineata pe-un drum din Maramures, ai sa ramai inmarmurit vazand sate intregi pornite la drum catre biserica in cel mai frumos port popular al lor – nu pentru a impresiona pe cineva ci doar pentru ca asa-i datina si asta-i sfant la ei. Sau nuntile lor care inca mai tin trei zile, ca asa se cade. Inca mai ai sansa, rar e drept, sa auzi pe inserat, sus in Fagaras, sunetul de bucium, sunat nu la vreun spectacol de televiziune ci asa cum ii cere datina, sus la stane. Te poti intalni cu ciobanii si turmele lor sus, la peste 2000 de metri si dupa ce-si cheama cainii sa stai cu ei la povesti si-o branza proaspata si buna – asa cum stau ei seara de seara, de mii de ani. Sau poti sa ramai blocat, cu ochii bulbucati, vazand o batranica de peste 80 de ani vaslind incet pe Dunare, intr-o lotca de 5 metri, atat de mare incat ea abia se zarea – in susul apei. Daca stii cum, poti ajunge la stanile de peste (nu stiu cum le este lor denumirea dar asta le este rolul) pierdute la gurile de canale in Delta, unde Dunarea se pierde in mare iar pescarii stau acolo cu lunile peste vara, pana sa revina in sat – asa cum fac ciobanii sus la munte.

Astea si multe altele mai frumoase decat ele se vor pierde, mai devreme sau mai tarziu – si cred ca mai degraba mai devreme. Acum se intampla pentru ca asa se cade, pentru ca asa este ordinea firii. Peste nu multa vreme, nu s-or mai intampla decat cel mult pentru a-i impresiona pe turisti – chiar daca-s de-ai casei si ei. Pentru ca transformarea asta este prezenta peste tot si schimba tot. Ne schimba pe toti. Dar inca nu-i atat de puternic prezenta aici.

Transformarea asta – nu spun nici ca-i buna, nici ca-i rea – s-a petrecut insa deja in cea mai mare parte in alte zone. Si atunci, de ce sa ma grabesc sa ajung pe alte meleaguri? Vor fi la fel si peste un an si peste zece. Aici insa totul se schimba de la o luna la alta – si vreau sa fiu aici, sa vad si sa simt cum se intampla transformarea asta. Sa stiu si cum a fost si de ce acum este altfel. Atat cat pot. De asta nu am plecat, de asta am ales sa raman aici. Pentru ca asta este Romania mea.

 

Aceste randuri au fost scrise cu ocazia campaniei “Ziua 1095”, campanie aniversară aLumeBuna.ro (știri cu impact pozitiv din și despre România) inițiată de Mihail Mușat, fondatorul proiectului, cu ocazia a trei ani de activitate

Si uite asa m-am achitat si de leapsa de la GabiGMC, chiar daca pe ultima suta de metri. Desi e tarziu si termenul se cam finalizeaza azi, am sa dau totusi mai departe aceasta leapsa catre Andi Bob. Sa vedem de ce alege ea Romania 😉

Standard
ca-n viata, de pe drum

Sfantul Gheorghe – locul unde se ingeamana apele

Capat de lume - Sfantul Gheorghe, Delta Dunarii, RomaniaNu stia ea Claudia ce face cand, pe la inceput de an, mi-a pasat o leapsa ce-mi cere sa povestesc despre prima excursie memorabila. Motiv numai bun pentru mine sa inaugurez (oficial) o noua categorie pe blog – se numeste de pe drum si am de gand sa adun acolo cat de multe povesti si fotografii de calatorie, din traseele pe care le-am facut si cele multe pe care le planuiesc 😉 Un mic inceput de blog de turism daca vreti, desi e cam mult si pretentios spus. Totusi, sa trecem la fapte, vom vedea unde vom ajunge.

Excursii si iesiri am tot facut de mic prichidel, ba tabere prin Navodari, ba concedii cu parintii pe la Sinaia sau Campulung, ba ceva expeditie prin nordul Moldovei, pe la muntii Rodnei si primprejur, ba cam peste tot. Dar cand ma gandesc la concedii si vacante, una dintre ele reuseste mereu sa iasa in fata. Cele vreo 10 zile petrecute inDelta Dunarii, undeva in jurul lui 2002 (sincer nu mai stiu anul cu siguranta), sunt pentru mine amintirea unei vacante in si spre perfectiune. Desi nu s-ar spune, la prima vedere.

Pe vremea ceea locuiam cu mandra mea intr-un apartament inchiriat pe care-l imparteam cu inca alti doi co-locatari: Blackie, o negresa plina de viata cu ochii ca taciunele si Bono, un rusnac pur-sange din inima Caucazului, mandru si apasat asa cum le sta bine rusilor. Blackie avea pe vremea aceea vreo 2 ani si ceva si era o femela de cocker spaniel (cateaua ei) iar Bono avea 5 luni si era un pui de ciobanesc caucazian (dulaul meu :D) Fac prezentarile pentru ca fiecare dintre cei mentionati a avut un rol considerabil si este bine sa ne cunoastem cu totii, de la bun inceput.

Nebunia a inceput in urma vizitei unei amice care ne-a povestit cat de bine s-au simtit in urma cu cateva saptamani la o pensiune in Sf. Gheorghe. Cum noi tocmai ne gandeam la o saptamana de vacanta ne-am inteles din priviri, ni s-au aprins beculetele si am cerut datele de contact. Toate bune, a doua zi – Vineri – ma apuc sa sun. Fara rezultat caci apel am prins o singura data, in rest tot lisa semnal. Capos cum sunt, nu m-am lasat asa ca undeva pe la ora 5-6 pe seara am reusit sa dau de proprietar. Discutia a sunat ceva de genul:

– Buna ziua, stiti, am inteles ca putem gasi la dvs. o gazduire minunata – aveti locuri?

Bono si Blackie - la Sf. Gheorghe, Delta Dunarii, Romania

– In ce perioada si pentru cate zile?

– Noi am vrea pentru 8-10, incepand de maine.

… liniste …

– Aveti liber?

– Hmmm, pai unde sunteti?

– In Bucuresti (sec)

– As avea, daca veniti de maine, desi nu stiu cu ce ajungeti ca nu este cursa decat Duminica. Dar am doar pana Vineri caci primim un grup mare atunci. Dar daca vreti sa mai stati, va gasesc ceva in vecini.

– Perfect, zic eu. Dar mai e o problema – stiti, noi vrem sa venim si cu cateii.

Cateii? Dar cati aveti?

– Doi – si zau ca-s cei mai cuminti (noi asa stiam :P)

– Nu-i problema, veniti dar cu conditia sa-i tineti in camera cat timp stati si dvs in camera, sa nu deranjeze alti musafiri.

– Excelent (oricum nu aveam de gand sa-i lasam afara)

Si asa ne-am trezit cu program facut, asta Vineri la ora 6 seara – plecarea a doua zi, dis de dimineata. Habar nu aveam unde mergem. Si cel mai interesant, nici masina. Asa ca am pus mana iar pe telefon, am invitat niste alti prieteni la o cafea si in timp ce vorbeam ba una ba alta i-am intrebat daca au program pentru a doua zi. Cum au cam mirosit ei ceva si ne-au intrebat mirati de ce, le-am propus sa le mai oferim inca o cafea, la prima ora – pe malul Dunarii 😛 Cum cine se aseama se aduna, au fost de acord. Si uite-asa, pe la ora 8-9 seara, ne-am apucat si noi de facut bagajele – pentru 10 zile, doi nebuni si doi caini – super distractie. Dar la ora 5 a doua zi eram in masina, cu talpile arzand de chef de duca.

Toate bune, numai ca intre timp am avut timp (n-am idee cand anume) sa studiez si mersul vapoarelor 😛 in Delta Dunarii. Pe vremea aceea singura sursa de informatii disponibila era site-ul Navrom Delta, care inca este cea mai sigura sursa 😉 Unde scria clar, atunci ca si cum, ca sambata nu este nici o cursa catre Sf. Gheorghe. Dar te pui cu nebunii? Asa ca am dat bice si spre 12 eram in port, in Tulcea. Unde ni s-a confirmat, cat se poate de ferm, ca singura cursa este a doua zi – pe acea vreme exista o cursa care pleca Duminca dimineata devreme din Tulcea pana in Sf. Gheorghe si retur in aceeasi zi, cursa care acum nu mai este disponibila, din pacate. Tot nu ne-am lasat si am tras o fuga pana la Murighiol, ultima oprire dealtfel pe drumul catre Sf. Gheorghe, in speranta ca poate gasim acolo o salupa ceva sa ne duca. N-am gasit – dar eram deja in Delta.

Locul era atat de frumos, mai ales pentru nou venitii de noi pe acele maluri, iar cainii asa de satui de masina incat am zis ca fie ce-o fi, acolo ne oprim. Oricum alte optiuni nu am fi avut, nu avea sens sa ne intoarcem in Tulcea pana a doua zi. Asa ca am inchiriat o camera pe hotelul plutitor – oho, ce experienta 😀 – si restul zilei ne-am bucurat de o locatie plina de liniste si de farmec. Si cu foarte putini oameni. Spre seara ne-am despartit de amicii nostrii care s-au intors catre Bucuresti iar noi ne-am bucurat de unul dintre cele mai frumoase apusuri.

Pentru restul istoriei insa promit sa revin curand, intr-una din viitoarele parti – deja observ ca m-am intins cu povestitul 😉

Standard