Stiu, scriu cam mult(e) despre biciclete (din nou) dar nu ma pot abtine sa impart gandurile adunate in ultimele evenimente. Asa ca … asta e.

Ieri s-a intamplat Marsul Tacerii. Nu mai explic despre ce a fost vorba, mai multe detalii sunt aici, aici si aici. Vreau insa sa va spun ca a fost cu mult peste ceea ce ma asteptam. Ca desi nu mai sunt chiar un copil usor de impresionat, acele 20-30 minute de mars au fost extrem de incarcate si m-au facut sa ma simt cat un purice.

Pana la plecare, nimic nou. Doar mult, foarte mult alb in jurul nostru. Si pe biciclete, multumita Adinei care a venit cu ideea de a pregati si lega de ghidonul biclelor panglici albe – multe paglici albe.

Multam mult si Olimpiei care s-a ocupat de tiparirea unui mic manifest al Marsului Tacerii. O placuta supriza, eu nu am reusit sa ma mai gandesc si la asa ceva. Dar cum spuneam, este un mars al comunitatii si iata cum comunitatea s-a implicat si totul a iesit asa de frumos.

Dupa discutiile deja obisuite inainte de plecare, dupa ce am pus totul la cale cu politia (care a fost absolut cu totul alturi de noi, n-am avut nici cea mai mica problema in a comunica cu ei, ne-am inteles de minune), la ora 8 fix ne-am pus in miscare. Si cam de aici au inceput si diferentele.

Pentru ca in mod normal, startul unui mars este insotit de multa, muuuuulta galagie, de claxoane, de rasete, de chemari, de multa agitatie. De data asta insa totul s-a petrecut intr-o tacere totala. Ne-am coordonat prin semne si am plecat, incet, in liniste. Primele sute de metri nu prea am realizat asta, eram prea concentrat sa fie coloana in ordine, sa ne gasim un ritm egal toti si pastrez o viteza cat mai redusa. Asa ca eram mai mult atent la detaliile tehnice, sa le spunem.

Dupa ce am vazut ca toata coloana a pornit si e totul bine, am realizat ca tot ce auzeam (pe langa zgomotul masinilor, evident :|) era fasaitul usor al anvelopelor pe asfalt si usoarele tacanituri ale lanturilor de bicicleta in mers. SI ATAT! M-am cutremurat pentru ca nu am mai simtit niciodata asa ceva – este atat de ciudat si coplesitor sa simti toata coloana aia in spatele tau, sa ai langa tine oameni pe care-i cunosti sau nu dar totul sa se desfasoare in liniste. Nu stiu daca am auzit mai mult de 4-5 cuvinte pana la final si asta doar pentru ca a trebuit sa clarific o nelamurire de traseu. In rest tacere totala. Eram asa de prins de aceasta stare incat am realizat abia la final ca cel care a pedalat mai tot drumul langa mine imi este un bun si vechi prieten – multam Gabi pentru tovarasia tacuta.

Alt element care a accentuat starea mea a fost si viteza foarte redusa pe care a avut-o coloana in deplasare. Daca in mod normal circul cu viteza destul de mare, acum rar am depasit 15 Km/h – si a fost asa cum trebuia sa fie. Un mars al tacerii, o procesiune de comemorare nu se poate desfasura decat lent. Pentru ca amintirile sa ramana alaturi de noi cat mai mult. Am apreciat din suflet faptul ca de data asta nimeni n-a mai vrut sa mearga mai repede sau mai in frunte. Si ca tot grupul a mers, a curs de-a lungul traseului in liniste si calm. Multumesc mult participantilor, am impartit un moment greu de uitat.

Asa cum greu de uitat sper sa fie si ideea acestui mars – nu intotdeauna norocul este de partea noastra. Si ca sa-l ajutam, e bine sa nu fugim de ingerul nostru pazitor, oricare ar fi acela – sa fugim impreuna cu el, niciodata mai repede.

Cei care nu mai sunt, odihneasca-se-n pace – si ture faine acolo unde-ar fi. Ceilalti, sa nu-i uitam si sa luam aminte.

Multumiri pentru foto: Alin Pandaru si multumiri Bicla.ro pentru sustinere si pentru clipul video.