ganduri

cand voi fi mare

Foto Marea Bariera de Corali

Credit foto Flickr

Andi vad ca a prins gustul lepsei 😛 Nu-i rau, lantul slabiciunilor de multe ori se dovedeste a fi de margaritare. M-a pus la munca, ma intreaba ce vreau sa fiu cand ma fac mare. Pentru ca nu pot spune care era visul meu din copilarie, copil fiind, nu? Numai oamenii mari stiu sa spuna ce voiau sa fie cand erau copii. Noi ceilalti stim la ce visam si la ce vom fi odata – nu neaparat cand vom fi mari 😉

Acum ceva ani (cam multisori :P), la clasica intrebare – Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? – clasicele raspunsuri erau: inginer, doctor, aviator si astronaut. Si cam atat. Eu savuram de fiecare data reactia celor mari cand le raspundeam, candid – scafandru. Visul acelor ani a fost sa devin scufundator – nu din cei utilitari ci din cei biologi. Mai are vreun sens sa va spun ca eroul meu pe atunci era Jacques-Yves Cousteau? Ca emisiunile de la Teleenciclopedia erau momentul preferat al saptamanii? Nu cred 😛

Am fost intotdeauna fascinat de lumea subacvatica – iar cum pe vremuri inca mai exista viata submarina pe litoralul nostru, nu odata am reusit sa ma imbolnavesc de la statul prea mult sub apa. Camera de hotel in care stateam cu parintii era un mic acvariu caci aduceam cam de toate in galetuse 😀 Marea bariera de corali a fost si este pentru mine cel mai frumos loc de pe pamant, atat de plin de viata si de culoare, de diversitate.

Partea cea mai interesanta – si greu de explicat pentru mine – este ca nu am cautat niciodata sa-mi indeplinesc cu adevarat acest vis. Nu am facut niciodata scufundari, in afara celor libere facute la mare. E drept ca nu am avut nici ocazia si nici resursele necesare chiar la indemana, dar sunt perfect constient ca as fi putut macar sa incerc sa gust cu adevarat din lumea adancurilor. Nu s-a intamplat pana acum. Dar cum spuneam, sunt inca un copil – deci este timp destul pentru a-mi indeplini visele, nu? Asa ca nu simt nici o graba, stiu doar ca atunci cand va veni momentul, am sa fiu pregatit sa ma bucur ca am ajuns in lumea in care-mi doream, atunci cand voi fi mare. Ca un copil 😉 Intre timp, am descoperit ca ma pot scufunda intre oameni si ma pot bucura de frumusetea si diversitatea lor. Compenseaza, va spun 🙂

Si ca sa nu lasam trenul sa adaste, intreb mai departe ce vis de copilarie au avutAndreea, Marius si Hurdubaia – voi ce vreti sa va faceti cand veti fi mari?

Reclame
Standard
ganduri

societate caut oftalmolog

Suntem o societate care are probleme oculare. Da, avem, in masa, grave probleme de vedere. Nu mai stim si nici nu mai putem sa privim in departare. Suntem miopi sociali. Suferim, in tacere si de cele mai multe ori fara sa intelegem asta, fara s-o stim, de o miopie cronica, in forma agravata.

Haideti s-o luam usurel, din mai multe puncte de vedere 😉 si sa ne dam seama cum se aplica ideea in realitate. Si plec de la prima si cea mai evidenta manifestare – am devenit, ca societate, dependenti de ecranul din fata noastra. Ca este calculatorul de la birou, ca-i notebook-ul personal, ca-i ecranul de telefon, mai mare sau mai mic, ca este ecranul TV sau mai nou cine stie ce afisaj de prin masina, suntem tot timpul cu ochii atinti in el. Avem privirea fixata undeva intre 10 cm si cativa metri, pe o suprafata de mici dimensiuni si pozitionata foarte fix. Sau ne suim in masina si conducem cu maxima atentie, privind la doar cativa metri in fata, pentru a putea evita din timp capcane precum gropi, borduri, sine de tramvai sau manevre inteligente ale partenerilor de trafic. Sau pur si simplu mergem pe strada dar ne uitam in jos, la 1 metru, fara a incerca macar sa ridicam privirea catre cei din fata noastra – e mai sigur sa nu te uiti in ochii nimanui, risti sa te oglindesti in aceeasi privire lipsita de viata ca si a ta.

Nu mai stim sa ridicam ochii, nu mai stim sa focalizam in departare, nu mai stim sa privim la cer si la stele, nu mai stim sa privim in zare, catre munti sau catre pescarusii de pe mare. Si vorbesc aici de viata de zi cu zi, haideti sa nu ne ascundem dupa rasaritul vazut in concediu la mare (eventual cu alarma pusa sa te trezesti la ora potrivita :P) sau apusul de la Sinaia ca astea nu au nici o legatura cu ce vorbim acum. Ne limitam orizontul la imediata apropiere, nu mai vedem clar decat urmatorii doi pasi, cat sa nu ne impiedicam si cam atat. Numai acolo, in imediata noastra apropiere suntem inca in stare sa vedem cu claritate ce este langa noi. Mai departe insa, e totul incetosat, este neclar si ne este teama. Asa cum miopii aduc totul aproape de ochi pentru a putea vedea, noi ne aducem lumea aproape, prin zeci de metode dar uitam sa mergem sa vedem lumea.

Am uitat ce inseamna sa-ti arunci privirea in zare, am uitat ce inseamna sa privesti orizontul, sa-l cauti stiind ca nu-l vei ajunge. Am uitat sa ridicam privirea si sa privim in departare, sa vedem ce se afla inaintea noastra si sa asteptam cu nerabdare sa ajungem acolo, sa ne dorim sa mergem mai departe si mai departe si mai departe. Nu poti merge mai departe atat vreme cat iti privesti varful pantofilor, nu poti sa iti urmezi drumul cat timp nu esti in stare, ca om, sa vezi capatul acestuia. Nu poti sa ai sperante fara sa privesti inspre ele, nu poti sa ai orizont catre care sa aspiri atata vreme cat nu vezi mai mult de asfaltul de la picioarele tale.

M-am gandit la cele de mai sus stand in saua biclei mele, pedaland catre birou. Pentru ca lumea se vede altfel de acolo. Din sa vezi mai departe, din sa privirea nu se mai opreste la primii doi metri ci devine libera sa zburde si sa caute. Din sa lumea este mai mare, mai luminoasa, strazile sunt mai lungi si sunt pline de oameni, de cladiri frumoase, de viata. Si asta m-a facut sa ma gandesc la ochelarii de miop pe care ii purtam cu totii, fara sa stim asta. Parca am fi in Orasul de smarald, numai ca ochelarii nostri fac lumea mai mica si mai stearsa, nu mai frumoasa.

Culmea este ca scriu aceste randuri, asa cum vor fi si citite, tot in fata unui ecran aflat la cativa zeci de centrimetri inaintea mea. Si totusi, nu tehnologia este de vina, nu ecranele sunt cele care ne captiveaza si atrofiaza privirea, de vina este continutul afisat pe aceste ecrane. Continut care ne apartine in totalitate, asa cum insa ne apartine si decizia de a-l urmari sau nu. Nu este atat de greu sa alegi sa te dezlipesti de ecrane sau de trafic sau de griji si sa ridici privirea. Nu-i greu sa ai sperante si vise si dorinte si un drum pe care sa-l vezi intins in fata ta. Trebuie numai sa dai ochelarii jos, sa-ti lasi ochii sa se reinvete sa priveasca in departare. Restul vine de la sine.

Voi aveti probleme de vedere? Ce anume va tine privirea atintita?

The Cat EmpireThe Car Song

Standard
ganduri

daydreaming cu luna

Gandurile vin atunci cand le astepti mai putin. Atunci cand te pregatesti de lunga iarna, soarele rasare si nu intelegi ce naiba e cu vremea asta, a innebunit de tot? Mda, concluzionezi subit, tragand intelepciune din lunga experienta pe care, evident, ai adunat-o – este doar o zi ciudata, soarele dispare el repede si iarna isi continua drumul. Dar iata ca nu-i chiar asa, vremea buna se incapataneaza sa stea cu tine, soarele nu mai vrea sa plece si caldura incepe usor usor sa te dezmorteasca. Si te intrebi, totusi, ce se intampla? Nu intelegi nimic si te uiti in jurul tau si tot nu intelegi si te uiti in tine si tot nu intelegi. Te ascunzi, te retragi la umbra – soarele te zapaceste, soarele te incalzeste si te face sa plutesti si nu stii de ce – dar si la umbra, desi nu-l vezi, soarele te incalzeste la fel de tare. Nu intelegi de ce caldura nu dispare asa cum se intampla de obicei, nu intelegi de ce nepasarea nu-si reia locul de cinste, de ce nelinistea e acolo dar totusi s-a schimbat ceva la ea.

Nelinistea, sentimentul ce te-a cuprins de atat de mult timp si ti-a devenit cel mai bun prieten, a devenit a doua ta natura. Un prieten pe care l-ai imbratisat atat de strans, pe care il cunosti atat de bine incat ii simti chiar si cea mai mica schimbare, cea mai mica tresarire. Si de data asta, nelinistea ta, chiar daca in cotinuare iti e alaturi, s-a schimbat. A crescut, a devenit mai puternica dar in acelasi timp, asa cum nu stiai ca poate, a devenit mai calda, framantarea ta stie acum sa zambeasca – usor, din coltul buzelor doar dar adanc si senin. Si iarasi nu intelegi, oare de ce, de unde, cum, de cand?

Alexandrina HristovDans les fleurs

De cand ai prins oare curajul sa ridici ochii din tine? De cand zambetul tau nu se mai adreseaza lor ci tie? Tie si … mai e oare cineva? Mai e cineva pe care zambetul tau cauta? Mai e cineva de care zambetul tau are nevoie sa se deschida? Si stai in loc, nelamurit si chiar te intrebi: e cineva? Raspunsul, neasteptat, necautat dar atat de dorit vine din stralucirea ochilor ei, din lumina privirii care te face sa vrei mai mult, care te face sa revii de fiecare data cand te intorci sa pleci. Stralucirea acelei priviri care a topit raceala toamnei tarzii si face ca iarna sa para undeva departe, ramasa doar amintirea unor nopti uitate. Si te face sa vrei mai mult, tot mai mult, sa vrei sa te simti invaluit de caldura atat de placuta, sa uiti de vant si de distante, sa uiti de somn si de tot numai ca sa ai parte de acea privire. Caci ea ajunge, purtata de acei frumosi ochi, pana in adancul tau, acolo unde nici tu nu ai fost de mult – de prea mult. Si deschide fara cel mai mic efort usi care se cer deschise, care tremura si se zbat din nevoia de a fi date la perete si de a lasa lumina sa patrunda.

Iar zambetul tau devine o stare, caldura care te-a invaluit devine placere si lumina se transforma, ajunge sa faca parte din tine si tu devii, la randu-ti, stralucitor. Doar sa treci prin lume devine motiv de bucurie si de zambet, o adiere aduce cu ea fericire si totu-ti pare mai frumos. Caci, nu-i asa, toamna e cel mai frumos dintre anotimpuri. Sau poate vara, primavara si de ce nu iarna, caci ea le intrece pe toate in frumusete atata vreme cat privirea ei te invaluie. Si doresti mai mult, din ce in ce mai mult sa te pierzi in privirea ei, sa te dizolvi, sa-i simti mirosul cald si parfumat al parului cand o imbratisezi, sa-i simti linistea respiratiei care-ti aduce in dar si tie ritmul calm al somnului de dimineata. Nu vrei sa adormi, vrei sa o strangi in brate dar ti-e teama ca ai s-o trezesti si farmecul se va pierde in aburul visului oprit inainte de timp. O atingi dar n-ai curaj sa te apropii de frica propriei tale ierni, de frica sa nu spargi vraja si sa revii iar la imbratisarea rece si formala, ca in atatea alte nopti. Caci noaptea este timpul tau, timpul in care de atatea alte ori ai inceput sa visezi iar dimineata, cruda ca orice dimineata fara lumina, ti-a spulberat visul fara nici o explicatie, fara nici un motiv, fara macar sa poti sa inchizi ochii cat sa mai pastrezi putin visul.

Acum insa lumina nu mai spulbera, lumina aduce stralucire, aduce caldura si aduce nevoie, aduce dor. Dor de ea, dor de privirea ei, dor de joaca zambetului si a cautarii, dor de nelinistea care te face sa nu vrei sa te opresti. Si zambesti catre tine si te bucuri caci, desi nu-i langa tine, stii toate astea – stii cum arata ochii ei, cum arata privirea ei, ce parfum are parul ei, ce placuta ii este respiratia somnului fara griji. Stii ca nu vei putea sa mai rezisti si ca in curand, peste mai putin de-un fir de nisip in clepsidra, vei fi iarasi langa ea – caci o vei cauta, nu vei putea sa mai rezisti s-o stii departe.

Soarele de toamna aduce cu el o lumina ce te invaluie si acopera totul cu alte culori. Ati vazut cat de frumoasa este lumea la inceput de toamna?

o dimineata in Vama Veche

o dimineata in Vama Veche

Standard
muzica

little sun

 

De pe albumul superb intitulat Don’t Let Your Dreams Fall Asleep. Poate una din cele mai frumoase declaratii de dragoste puse in muzica vreodata. A se asculta pe repeat, cu atentie la versuri si va rog, nu ratati ocazia de a trimite un semn catre cel/cea draga voua, oriunde ar fi. Va conta, va promit ca va conta.

O versiune audio la o calitate mult mai buna gasiti aici

Standard