ca-n viata, ganduri, muzica

La femme qui t’aime

 

 

Cele mai frumoase „orice” pe lume sunt cele pe care nu le (mai) avem. Ati observat asta? Cea mai frumoasa iubire este cea pe care am pierdut-o, cea mai frumoasa prietenie este cea demult instrainata, pasiunea totala este cea a fiintei pe care nu am avut-o de fapt niciodata. Cat de mult gresim, cat de mult regret pentru o poveste care ar fi fost, probabil, cu mult mai stearsa numai de-ar fi fost putin mai lunga.

Cu adevarat frumoase sunt numai povestile care se termina cu „au trait fericiti …” dar pe astea nu le simtim decat la capat de drum. In viteza vietii, ele par sterse, lipsite de stralucire. Sunt mai luminoase cele pe care le pierdem, chiar daca de fapt nu au, poate, alt merit decat ca au fost atat de scurte – prin urmare par si intense. Insa doar par a fi intense …

Cat de mult suntem oare raspunzatori pentru aceste povesti? Fie ele scurte sau lungi, fie ele stralucitoare sau doar placute? Avem oare dreptul sa incepem a istorisi alaturi de cineva atunci cand nu stim finalul? E oare drept sa depeni o poveste al carui fir de fapt nu-l stii? Si daca da, suntem raspunzatori pentru finalul abrupt si sec? O poveste poate fi ea frumoasa numai prin personajele ei, fara a se termina cu „pana la adanci batraneti”? Dar oare cum am putea sti finalul unei povesti de dragoste fara a incepe sa povestim?

Este dureros sa simti ca esti liber si fericit si exact atunci, fix in momentul in care aripi se deschid, sa-ti pierzi tot echilibrul, sa te trezesti (iarasi) singur. Am simtit starea asta, la fel de bine am si creat starea asta. Regret? Evident ca da. Cat de mult insa? Greu de spus dar nu foarte mult. De ce? Pentru ca aceste stari, aceste dureri au la baza trairi puternice, au crescut dintr-un impact pe care cel putin unul din cei doi protagonisti l-a avut asupra celuilalt. Pentru ca aceste dureri sunt cel mai clar semn ca povestea, asa scurta si curmata brusc, a fost o poveste vie, ca timpul ei a fost in afara timpului. Ca acel timp l-am castigat, in nici un caz nu a trecut pe langa noi fara importanta. Ca am trait sau am oferit traire si asta conteaza mai mult decat o durere trecatoare. Caci va trece, cu siguranta, oricat de absoluta pare acum. Acest timp ne-a dat unuia sau altuia dintre personajele diverselor povestioare lectii noi, poate drumuri noi, poate doar stari noi. Dar a dat ceva, nu s-a consumat inutil si fad, nu a trecut prin noi in timp ce noi eram altundeva.

Si pentru asta sunt mai mult decat recunoscator, pentru asta amintirile sunt mereu calde, chiar si atunci cand aduc cu ele o strangere de inima, o lacrima sau un zambet amar. Acel zambet inseamna o crestere, un pas inainte sau cel putin alaturi, un vis sau macar o amintire frumoasa. Si atunci merita, merita din plin.

Desi cu parere de rau ca nu am putut mai mult, la randu-mi nu regret atunci cand am fost eu cel care a plecat, lasand poate un zambet amar in loc. Acel zambet conteaza enorm si cu timpul nu va mai fi amar.

Va fi doar un zambet 🙂

Standard
ca-n viata, ganduri, muzica

zambet

Astazi mi-am adus aminte, cu placere, de o mica intamplare de acum nu multa vreme, cam 2-3 saptamani in urma, o zi de Vineri, cu plecare ceva mai intarziata de acasa 😉 Eram cu bagajele dupa mine, urmand ca in respectiva seara sa plec catre Vama cu un foarte bun prieten si iubita lui. Prin urmare, cam toate premizele pentru o stare excelenta. Ma rog, aproape toate dar asta este alta discutie. Este usor de inteles ca starea mea era una destul de vesela si energica. Acultam Koop, albumul Koop Island.

 

Koop – Come to me

 

Destul de greu sa nu te prinda ritmul, asa-i? Ma gandeam eu 🙂 Ei si ascultand cam astfel de muzica si cum intreg nu prea sunt, evident ca ma tot bataiam de ceva vreme prin masina, mai ascultand sau/si mai cantand. Pana cand opresc la semafor la Rosetii, chiar pe prima banda. Eu imi vad de piesa si de lumea mea – chiar ma simteam foarte liber – si evident cantam. Dupa cateva secunde (multute) de stat la semafor, observ cu coada ochiului pe florareasa de pe trotuar, in dreapta mea. Statea langa florile ei, pe un scaunel si ma privea, zambind. Acel zambet inca nu l-am uitat, era un zambet cald si plin de lumina. Se uita la mine si a devenit si ea fericita, contaminata de fericirea si veselia mea. Sincer nu mai tin minte daca i-am zambit inapoi sau nu, insa sunt sigur ca fericirea ei mi-a dat aripi (nu din cele de la Taur Ros). Am avut sentimentul ca acea zi era deja implinita – am facut un om sa zambeasca, sa se simta si sa-i fie bine – chiar si pentru cateva clipe.

Este atat de usor sa oferim astfel de reactii, nu cere absolut nici un efort, nici o renuntare. Doar starea potrivita, acel sentiment de usurare si de libertate, de bucurie simpla si sincera. Nu este prima reactie de acest gen pe care o observ si in nici un caz nu e prima oara cand ma gandesc la acest fapt. Daca ne este asa de usor sa aducem zambete pe langa noi, cum de putem sa trecem indiferenti si ingandurati unii pe langa altii? Zambetul ar trebui sa fie norma, nu exceptia. Zambetul ar trebuie sa fie reactia fireasca atunci cand privim pe cineva. Ar trebuie sa fim tot timpul constienti de aceasta putere, de puterea de a aduce zambet. Plata vine imediat, cu o dobanda care depaseste orice banca si orice criza economica. Sentimentul care se intoarce spala zeci de suparari si innegurari, spala riduri si ingandurari. Si totusi, de cel mai multe ori alegem sa trecem unii pe langa altii fara sa ne zambim, fara sa ne oferim acest mic dar.

Florareasa

Florareasa

Foto: In the garden de Lee Bogle

 

Tu cand ai facut ultima oara pe cineva necunoscut sa zambeasca?

Standard
ganduri

drum deschis

O dimineata tarzie, un zambet somnoros, un sarut adormit. O voce calda care nu vrea decat un alint, nimic mai mult. O cafea fierbinte, bauta in lumina numai buna a soarelui de dinainte de pranz.

Un drum lung, fara graba, departe de obisnuitul saptamanii. Un volan, o sosea, o masina care inchide in ea atatea planuri si zambete si in acelasi timp deschide vise, le da aripi si dorinta de inalt.

O suvita blonda ascunde o fata visatoare, doua buze care iti zambesc atunci cand ochii, ah acei ochi iti prind privirea. Cand simti ca oriunde ar fi fost gandurile ei, privirea ti-o aduce inapoi si zambetul ei spune atat de cald si firesc – sunt aici. O atingere, o mana lipita de o alta mana, degete impreunate, amestecate, se joaca si se cauta, se ating si se despart numai pentru a se regasi din nou. O strangere de mana, un alt zambet. Si in fata drumul, cel mai fidel complice, zambeste si te imbie – totul e al tau. Totul se asterne inaintea ta si-ti spune – oriunde alegi sa mergi, sunt cu tine.

Cum sa nu te simti stapanul lumii? Cum sa nu te simti regele ei cand totul, absolut totul iti este la picioare? Cand tu esti la picioarele ei si prin aceasta renuntare ai castigat tot. Caci totul este al ei iar ea a ta.

 

 

Mi-e dor de drum 🙂

Standard
ca-n viata

Astazi am vazut un fluture

Un fluture, un fluture simplu, acea specie absolut banala si clasica, pe care il stim cu totii din copilarie, popular denumit fluture de varza sau albilita.

Dar astazi am vazut acel fluture intr-un context in care nu mi-l imaginam. La o discutie de afaceri, desi intr-un cadru mai putin formal, totusi destul de incordata. Si de undeva, dintr-un senin relativ si o ceata locala, a venit el. Un fluture alb, calm, perfect integrat cu ziua asta. Ne-a dat ocol, s-a ridicat si a coborat,  a batut din aripi si apoi, dupa cateva momente, a disparut.

Un moment simplu, elegant, firesc. Un moment care mi-a schimbat ziua, care m-a facut sa zambesc cum nu am facut-o de mult – sa zambesc usor, aproape invizibil, pentru mine si pentru acel fluture. I-am privit pe ceilalti participanti la discutie, nu l-au remarcat. Au ramas la fel de prinsi in momentul lor de importanta, au dezbatut problemele in continuare, au ramas la fel de preocupati. Ei n-au vazut.

Astazi am vazut un fluture

Astazi am vazut un fluture …

Standard