de pe drum

solitudine si zapada

SOLITÚDINE ~i f. 1) Situație solitară; singurătate. 2) Loc solitar. [G.-D. solitudinii] /<lat. solitudo, ~inis, it. solitudine, fr. solitude (sursa aici: http://dexonline.ro/definitie/solitudine).

solitudineCam asta a fost una din definitiile zilei de azi (Duminica, 09.12.2012). Doar una, e drept, insa una dintre cele importante. Dupa ce ieri am facut pe CicloMosii si am infruntat traficul de Cluj printre fulgii de zapada, iar azi-noapte o nins intr-una, am zis ca a venit vremea unei zile pentru mine. Cum afara era deja zapada de mai bine de juma’ de metru, planul a fost simplu: echiparea si hop pe traseu.

Aveam de ceva vreme pata pusa pe traseul de cruce albastra ce pleaca de langa fostul poligon militar de langa Cluj si duce la Varful Peana, parte din Dealul Feleacului. Teoretic, conform marcajului, ar fi traseu de 3 ore – asta vara, evident, nu cu zapada pana la genunchi. Mi-am facut rapid desaga si am luat-o din loc – fara harta, fara sa ma uit inainte de traseu cat de cat, fara frontala, cam fiul ploii, sincer. M-am bazat insa pe faptul ca afara ningea, asa ca ploaia nu avea cum sa-mi strice planurile :P. In plus, era si cam tarziu – deja trecut de 1 cand am intrat pe traseu. Eh, nu-i chiar prima oara cand fac traznai, a mers si de data asta :P.

Afara o vreme absolut superba, ningea usor, asezat, fara pic de vant. Cele -4 grade chiar nu le-am simtit deloc. Singurul regret a fost ca era innorat, asa ca lumina nu m-a ajutat prea mult. In rest minunat.

Mi-am facut de la bun inceput calculul ca daca nu ajung pana la ora 4 la Varful Peana, nu insist si fac cale intoarsa. Ar fi insemnat sa prind ultima bucata de drum pe intuneric dar deja mai trecusem de cateva ori pe acolo, nu era o problema. In plus ma ajuta mult si zapada proaspat cazuta, nivelul de lumina era mult mai ridicat decat in conditii obisnuite.

De aici incolo a urmat o zi din cele care-ti merg direct la suflet. Liniste, pace, o padure primitoare si aproape pustie. In total m-am intalnit cu 3 grupuri, unul de pensionari maghiari, un cuplu de batranei ce se intorcea deja de pe traseu (carora le-am urmat poteca pe mai tot traseul, au mers excelent) si o gasca de tineri ce se harjoneau sus in Poiana Penii. In rest, eu si padurea. A fost superb. Am prins destul de repede un ritm sustinut si da-i, mai ales ca pe-o bucata de traseu a trebuit sa tai poteca prin zapada, nu trecuse nimeni pe acolo :D.

In total mai bine de 5 ore de traseu facut in liniste si pace aproape absolute – numai sunetul vreunui avion razlet mai strica aceasta pace deplina. M-am bucurat ca un copil, inca de cand am ajuns la Cluj imi doream sa fac de unul singur o asa tura de munte. Am savurat prajitura pana la capat. Partea de intoarcere a fost superba, chiar daca atentia imi era deja putin alerta, avand in vedere ca se cam intunecase si oricat de linistit as fi vrut sa fiu, instinctele de protectie tot erau prezente.

Padurea este minunata, nu prea deasa, veche si, acoperita de zapada, aproape pierduta in timp. Rare sunt luminisurile, din pacate, dar nici nu se simte chiar asa de tare nevoia lor, mai ales acum pe zapada. Cu incantare am descoperit numeroase urme de animale, dupa aparente ciute, caprioare si mistreti. Poate si ceva iepuri dar nu-s sigur. A fost o zi rupta de si din timp, in care singurul rost al ceasului era sa-mi indice cand ar trebui s-o iau inapoi.

Simpatic, desi oarecum de asteptat avand in vedere conditiile mele :P, a fost ca n-am reusit sa ajung la Varful Peana – si culmea, nu din cauza timpului :P. Odata iesit in Poiana Penii, marcajul de cruce albastra dispare brusc, nemafiind copaci disponibili. Presupun ca, fara zapada, as fi descoparit ceva stanci pe care sa regasesc marcajul – acum insa, nimic. Asa ca am incercat toate directiile cu poteca, fara reusita insa. Am redescoperit marcajul dupa mai bine de jumatate de ora de incercari si da-i vesel pe el. Numai ca… surpriza, era de fapt acelasi traseu pe care am venit, redescoperit cumva dupa o bucla. Mai fain e ca nu mi-am dat seama de asta decat dupa ce m-am hotarat ca nu mai are rost sa insist si am facut cale-ntoarsa catre casa. Pe acelasi traseu, in mod evident, dupa ce am facut bucla in sens invers :P.

Putin suparat ca n-am apucat sa ajuna la destinatie, mai ales ca dupa ce vad pe harta, chiar nu mai aveam decat o aruncatura de bat, am reluat drumul casa. De data asta, absolut solitar, nu mai era nici un alt om in padure. Abia spre margine, la doi pasi de Cluj, am descoperit un grup care se pregatea de-un foc de tabara. Chiar m-au surprins, nu ma asteptam sa mai gasesc pe cineva la ora aia in padure.

O experienta haioasa a fost senzatia avuta dupa ce am iesit de pe bucata de traseu unde a trebuit sa tai poteca, direct in poteca mare, deja batuta bine. Pentru ca picioarele mele erau obisnuite cu un nivel de efort mai ridicat de la zapada afanata, cum am ajuns pe zona batuta aveam impresia ca topai, ca am ceva arcuri la picioare. Cred ca senzatia este similara cu o situatie de gravitatie scazuta. Absolut geniala senzatia, oricat de mult ai constientiza-o, tot nu poti sa te corectezi. A trecut relativ repede dar m-am distrat copios.

Per total a fost o zi minunata, un reboot complet si atat de necesar pentru mine dupa ultimele saptamani care au fost destul de incarcate. Sa mai zic ca traseul incepe la nici jumatate de ora, mers pe jos, de acasa? Nu mai zic ca sigur ma injurati :D. Vad eu maine cum am sa descurc cu febra de la picioare, la cum am mers, sigur o sa am parte de asa ceva. Dar a meritat din plin ;).

Cateva poze, cam putine ca nu era nici lumina potrivita si nici atentia mea nu prea a fost directionata spre fotografie: http://sdrv.ms/Z1Q5uM.

PS – dupa ce am ajuns acasa, m-am rasfatat cu o portie imensa de mere cu biscuiti, date prin razatoare si cu ceva scortisoara. Pfiuuuuu, tare bine au picat ;). Copil pana la capat :D.

Standard
ganduri

plangeri si vaicareli de sezon

Cam de cand a inceput iarna noastra sa-si desfasoare hachitele tot aud in stanga si-n dreapta numai de apocalipse. Ca aia nu fac, ca aia nu dreg, ca aia asa si pe dincolo. Administratia se plange de firme, populatia se plange de administratie, media se plange de toata lumea, cei salvati se plang de salvatori iar ulitele se plang de singuratate. Caci pe ele se pare ca toata lumea le uita.

Ce-aveti mai oameni buni? Ati uitat sa fiti oameni? Ati uitat in ce tara, in ce loc de pe lumea asta traiti? Unde v-ati nascut? Acum un an doi auzeam numai ca „ce iernuri erau pe vremea mea” si tot asa. Acum insa, ce? Nu mai e pe vremea voastra? Sau numai trecutul stie sa-si depaseasca necazurile?

Unde ma uit, c-o fi pe site-urile de stiri, pe posturile TV oricare or fi ele, c-o fi pe bloguri sau pe retele de socializare online numai nenoriciri vad. Orasul e innecat, tara este scufundata intr-o mare de zapada. Si nimeni nu face nimic, ne ducem dracului, vine sfarsitul lumii. Pe dracu vine, am obosit de placa asta ce parca mi-a tocit creierul cu litania ei cretina.

Din fericire nu prea ma tine mult si scap usor de contactul cu mass-media, in orice forma a ei. Am mai spus asta dar merita s-o repet: viata devine instant mult mai frumoasa daca pur si simplu uitati de canalele de stiri. Daca ati lasa isteria deoparte si ati iesi pe strada, veti descoperi o lume ceva mai normala – si in nici un caz in prag de disparitie.

Daca ati scoate ochii din monitoare/televizoare ati descoperi o lume care chiar functioneaza. O lume ce-si vede de ale ei, fara sa-i pese de apoplexiile unui reporter in culmea carierei. O lume in care oamenii se deplaseaza, chiar daca mai greu, o lume in care stiu sa-si faca loc unul altuia pe o poteca prea ingusta (uneori mergand atat de departe cu amabilitatea incat cei doi trec prin nametii de zapada iar poteca ramane goala 😉 ), o lume in care oamenii isi fac treaba, isi curata bucatica de trotuar, de alee sau locul de parcare. Nu toti, asa-i – dar destui.

Daca ati scoate i-urile din urechi si mai ales daca ati parasi bulevardele seci, ati auzi cum strada se umple de rasete de copii, de sunet de lopeti, de scartaitul zapezii sub talpile voastre, de lunecus de sanie si fasaitul fulgilor pe umeri. Tot ceea ce face ca Iarna pe ulita sa fie o poveste atat de frumoasa se intampla chiar in jurul nostru, aici si acum.

Daca insa nu aveti la dispozitie decat o pereche de ghetutze sau botoshei, mai bine stati in casa. Ramaneti la monitor si priviti cu disperare si indignare sfarsitul lumii.

Noi, restul, ne vom bucura in continuare de frumusetea de afara. Astia care tac si fac si nu-i da nimeni la nici o emisiune de stiri. Femei care-si dau zapada singure de prin fata chioscurilor unde lucreaza, barbatii iesiti cu lopata in maini sa faca alei in jurul blocului, preoti si calugari ce-si intretin bisericile, batrani cu plasa in maini plecati la cumparaturile zilnice, soferi ce-si imping unii altora masinile de prin parcari, copii ce chiuie de bucuria saniusului, indragostiti ce se pierd sub perdeaua complice de zapada. Astia care chiar traiesc.

Iesiti dracului din casa, nu va mai plangeti atat. Iesiti si Traiti.

Standard

 Toata lumea se plange in ultima vreme de iarna care, saraca, isi face treburile ei fara sa-i pese de noi. Asa ca am hotarat sa nu fim chiar “ca toata lumea” si-am iesit s-o intrebam de binete. E drept ca si lacul inghetat s-a dovedit a fi o tentatie greu de refuzat Winking smile. Am purces prin urmare la a ne imbraca corespunzator si hop la o plimbare … pe lac. Caci este transformat intr-un nu foarte mic patinoar inca de acum o saptamana, datorita temperaturilor extrem de favorabile. Cum buna dispozitie nu scapa neinsotita, am primit imediat langa noi si doi companioni care ne-au insotit pe tot parcursul plimbarii.

Ce-a iesit vedeti mai jos Winking smile.

ca-n viata, poz(n)e

intre ger si caldura

Galerie

Foto Cheile Gradistei - Fundata - munte, zapada, iarna

de pe drum, poz(n)e

un munte de iarna

Imagine

Foto piatra de mormant, Cimitirul Hajongard, Cluj

Piatra de mormantCimitirul Hajongard, Cluj

Mai multe fotografii de la Cimitirul Hajongard – aici.

de pe drum, poz(n)e

ruga

Imagine
ca-n viata, cu bicla, poz(n)e

duminica nu-i doar pentru lenevit

De atat de multe ori ne plangem ca nu avem timp. Ca nu avem timp sa ne vedem prietenii atat de mult pe cat am dori, ca nu avem timp sa petrecem timp alaturi de cei dragi, ca nu avem timp sa ne ocupam de pasiunile noastre.

In acelasi timp insa, de cele mai multe ori cand nu suntem presati sa ne ocupam intreaga perioada activa cu munca, alegem sa stam. Pur si simplu, stam si cel mult consumam programe TV fara sens real (cate ore de Discovery si/sau National Geographic ati adunat numai anul asta?).

Continuă lectura

Standard